Decizie de imputare. Incidenţa prevederilor art. 11 alin.4 din Legea nr. 153/2017 în privinţa indemnizaţiei de hrană şi a indemnizaţiei de vacanţă acordate funcţionarilor publici din cadrul autorităţii publice locale.

Decizie de imputare. Incidenţa prevederilor art. 11 alin.4 din Legea nr. 153/2017 în privinţa indemnizaţiei de hrană şi a indemnizaţiei de vacanţă acordate funcţionarilor publici din cadrul autorităţii publice locale.

 Decizia civilă nr. 861/05.10.2022

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj la data de 24.02.2021, sub nr. …, reclamanta …, prin reprezentant Sindicatul Naţional ,,Forţa Legii”, a chemat în judecată pe pârâtul Primarul Comunei … solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Dispoziţiei nr. …/…, sistarea plăţii impusă prin dispoziţia mai sus menţionată şi restituirea sumei reţinută în temeiul respectivei dispoziţii, actualizată, precum şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente.

Prin sentinţa nr. xxxxxxxxxxx.2021 Tribunalul Dolj a declinat competența soluţionării cauzei  în favoarea Tribunalului Galaţi.

Prin sentinţa nr. 329/06.05.2022 a Tribunalului Galaţi a fost respinsă ca nefondată acţiunea formulată.

Pentru pronunțarea acestei hotărâri instanţa de fond a reţinut că reclamanta … este funcționar public, consilier cls. I., grad profesional superior în cadrul Compartimentului de asistență socială în aparatul de lucru al Primarului comunei ….

Prin Decizia nr. 37/15.12.2020 emisă de Curtea de Conturi a României Camera de Conturi a Județului Galați (f. 47-57), s-a reținut, la pct. 4 lit. b, că ”în perioada decembrie 2018 – noiembrie 2019, în cazul a două persoane (…) nivelul veniturilor salariale lunare stabilite a depășit nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar, ca urmare a acordării indemnizației de hrană, vouchere de vacanță, a unei majorări de 10% a salariului de bază pentru activitatea de control financiar preventiv, pe perioada de exercitare a acesteia și acordării unei majorări a salariului de bază pentru activitatea prestată în proiecte finanțate din fonduri europene, ceea ce a condus la plata nelegală a sumei de 25.090 de lei.

Ca măsură, s-a decis la pct. 4 lit. b, stabilirea întinderii prejudiciului adus bugetului local ca urmare a plății nelegale a salariilor de bază, inclusiv a majorărilor, sporurilor și indemnizațiilor aferente acestuia, care au depășit nivelul indemnizației brute lunare a viceprimarului comunei …. De asemenea se va proceda la stabilirea corectă a salariilor de bază și celorlalte elemente de salarizare a personalului plătit din fondurile publice, astfel încât să fie eliminate din acestea drepturile constatate a fi acordate necuvenit de Camera de Conturi Galați”.

În Raportul de audit (f. 74), cu privire la indemnizația brută lunară a viceprimarului, s-a reţinut că, începând cu 01.07.2017, aceasta era de 4.350 lei, începând cu 01.01.2018 – 5.700 lei, iar începând cu 01.01.2019 – 6.240 lei.

Prin Dispoziția nr. …/… emisă de Primarul Comunei … (f. 36-37), la art. 1 s-a stabilit recuperarea prejudiciului constatat de Camera de Conturi Galați, ca urmare a plății nelegale de 4.282 lei plătită necuvenit doamnei …, consilier cls. I, grad profesional superior în cadrul Compartimentului de asistență socială, întrucât nivelul veniturilor salariale lunare stabilite a depășit indemnizația lunară a funcției de viceprimar, ca urmare a acordării indemnizației de hrană și vouchere de vacanță în perioada anilor 2018 – 2020.

La art. 2 s-a prevăzut că la suma acordată necuvenit se va adăuga suma reprezentând valoarea majorărilor de întârziere calculate până la data încasării prejudiciului de recuperat.

Prin Calculul drepturilor salariale  (nete) acordate în perioada noiembrie 2018 – decembrie 2020 reprezentând salarii ce depășesc indemnizația viceprimarului și a foloaselor nerealizate calculate la data de 31.12.2020, stabilite pentru doamna … (f. 39-46) s-a stabilit o sumă de netă de 4.704 lei, din care 4.282 lei drepturi salariale și 422 lei majorări de întârziere de 1% calculate până la 31 decembrie 2020.

În drept, instanţa de fond a reţinut că, din analiza jurisprudenței constante a C.J.U.E. (cauza C - 367/1995, C - 41/1969, C - 509/1993), rezultă că elementul fundamental al caracterului suficient al motivării actului administrativ este cel al legalității. Conform judecătorului comunitar, este suficientă motivarea care arată aplicarea legilor în vigoare în momentul adoptării actului şi care este capabilă să explice soluția aleasă de administrație. Pentru a aprecia îndeplinirea obligației de motivare trebuie întotdeauna să existe cel puțin un început de motivare, pentru că motivarea poate fi completată în fața judecătorului. Ceea ce este important este ca judecătorul să aibă puterea să-şi exercite ex officio controlul său asupra obligației de motivare, precum şi asupra caracterului suficient al acesteia.

Față de cele menționate, instanța nu a reţinut susținerile reclamantei vizând nemotivarea actului administrativ contestat, susţinând că dispoziția contestată, chiar dacă este motivată sumar, este suficient de explicită în privința … Maria, consilier superior în cadrul compartimentului financiar contabil al comunei … și Decizia Curții de Conturi nr. …/15.12.2020.

Nu au fost reţinute nici susținerile reclamantei vizând încălcarea dreptului la apărare prin neaducerea la cunoștință a actelor de control emise de Camera de Conturi Galați, în condițiile în care în decizia contestată s-a reținut faptul că este nelegală plata salariilor de bază, inclusiv a majorărilor, sporurilor și indemnizațiilor aferente acestuia care au depășit nivelul indemnizației brute lunare a viceprimarului comunei ….

S-a reţinut, totodată, că reclamanta, care nu a contestat faptul că veniturile obținute în perioada noiembrie 2018 – decembrie 2020 au depășit veniturile viceprimarului comunei, a avut posibilitatea să formuleze plângere prealabilă și să supusă instanței controlul legalității actului administrativ contestat, astfel încât a beneficiat de dreptul la apărare prevăzut de art. 6 CEDO, susținerile în sens contrar ale acesteia neputând fi reținute.

Tribunalul a reţinut că suma imputată reclamantei reprezintă indemnizație de hrană și vouchere acordate acesteia de către pârât în perioada noiembrie 2018 – decembrie 2020 cu încălcarea indemnizației brute lunare a viceprimarului comunei … astfel cum s-a reținut în Referatul nr. …/… întocmit de …. . (f. 38).

S-a mai reţinut că, prin Camera de Conturi Galați, Curtea de Conturi a României a stabilit în sarcina comunei … obligația de stabilire a întinderii prejudiciului adus bugetului local ca urmare a plății nelegale a salariilor de bază, inclusiv a majorărilor, sporurilor și indemnizațiilor aferente acestuia, care au depășit nivelul indemnizației brute lunare a viceprimarului comunei … și de a proceda la stabilirea corectă a salariilor de bază și celorlalte elemente de salarizare a personalului plătit din fondurile publice, astfel încât să fie eliminate din acestea drepturile constatate a fi acordate necuvenit de Camera de Conturi Galați.

Potrivit art. 18 din Legea cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în forma în vigoare la data emiterii dispoziției analizată în cauză,

(1) Începând cu 1 decembrie 2018, ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizații de hrană reprezentând a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată, cu excepția personalului Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Justiției - Administrația Națională a Penitenciarelor, Serviciului Român de Informații, Serviciului de Informații Externe, Serviciului de Protecție şi Pază şi Serviciului de Telecomunicații Speciale, precum şi a personalului poliției locale care, potrivit legii, beneficiază de drepturi de hrană în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică şi siguranță națională, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Indemnizațiile de hrană prevăzute la alin. (1) se acordă proporțional cu timpul efectiv lucrat în luna anterioară, cu încadrarea în prevederile art. 25 alin. (1).

(3) Personalul care, la data intrării în vigoare a prezentei legi, beneficiază de drepturi de hrană potrivit Ordonanței Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi nu este angajat/încadrat în instituțiile şi autoritățile publice prevăzute la art. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 26/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv în cadrul poliției locale, beneficiază exclusiv de indemnizația de hrană prevăzută la alin. (1).

(4) Indemnizația de hrană nu se acordă persoanelor care ocupă funcții de demnitate publică, alese şi numite.

(5) Pentru personalul din sistemul sanitar care a beneficiat în anul 2017 de tichete de masă, indemnizația de hrană se acordă începând cu 1 ianuarie 2018, în cuantumul lunar stabilit la alin. (1).

(6) Indemnizația de hrană acordată potrivit alin. (5) nu va fi inclusă în anul 2018 la stabilirea limitei de sporuri prevăzută la art. 25 alin. (2).

(7) Începând cu luna mai 2018 şi până la data de 30 noiembrie 2018, personalul din învățământul superior de stat poate beneficia de indemnizația de hrană, în cuantumul lunar stabilit la alin. (1), care se acordă în exclusivitate din venituri proprii ale universităților de stat.

(8) Indemnizația de hrană acordată potrivit alin. (7) nu va fi inclusă în anul 2018 la stabilirea limitei de sporuri prevăzute la art. 25 alin. (1).

Iar  art. 36  alin.1 din O.U.G. nr.114/2018 prevede că, în perioada 2019 - 2020, personalul din cadrul instituțiilor şi autorităților publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanțare şi de subordonare, inclusiv activitățile finanțate integral din venituri proprii, înființate pe lângă instituțiile publice, beneficiază de vouchere de vacanță în conformitate cu prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanță, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de indemnizația de hrană prevăzută la art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, „nivelul veniturilor salariale se stabilește, în condițiile prevăzute la alin. (1) şi (3), fără a depăși nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar sau, după caz, a indemnizației lunare a vicepreședintelui consiliului județean, sau, după caz, a viceprimarului municipiului București, corespunzător nivelului de organizare: comună, oraș, municipiu, sectoarele municipiului București, primăria generală a municipiului București, exclusiv majorările prevăzute la art. 16 alin. (2), cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli.”

Față de textele de lege menționate, s-a apreciat că problema de drept care se impune a fi clarificată în cauză este dacă indemnizația de hrană, prin natura ei, poate fi exceptată sau nu de la calculul veniturilor salariale în determinarea împrejurării dacă se depășește nivelul limitei reglementate de art.11 alin.4 din Legea nr. 153/2017.

 S-a avut în vedere în analiza acestei probleme şi cele reținute de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 370/16.06.2020, care în aprecierea constituționalității art.11 din Legea 153/2017, a arătat că marja de apreciere a autorităților administrației publice locale  nu este nelimitată, ci aceasta este exercitată cu încadrarea între limitele minime şi maxime  prevăzute de lege pentru  drepturile salariale. Legea cadru nr. 153/2017 stabilește criterii clare pentru stabilirea salariului de bază şi salariului lunar al personalului din aparatul propriu al autorităților administrației publice locale, criterii care sunt obligatorii.

Reţine instanţa de fond că tocmai în considerarea naturii diferite a funcției de ales local față de cea de funcționar public a fost instituită limitarea prevăzută de art.11 alin. 4 din Legea 153/2017, iar dispozițiile art.11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017 dau expresie principiului autonomiei locale. Viceprimarii ocupă funcții de demnitate publică iar opțiunea legiuitorului a fost aceea de a corela salariile funcționarilor din cadrul organelor administrației publice locale cu indemnizația funcției de viceprimar, ca o expresie a principiului constituțional menționat. În aceste condiții poziția de funcționar public în cadrul organelor administrației publice locale ajunge să fie asumată prin acceptarea încheierii unui raport de serviciu ori a continuării raporturilor de muncă deja existente. Scopul legiuitorului a fost acela de a institui un sistem prin care să se asigure o anumită coerență şi previzibilitate în ceea ce privește cheltuielile cu personalul din cadrul autorităților publice locale.

Astfel, viceprimarul, ocupând o funcție de demnitate publică, fiind ales, se află într-o situație juridică diferită care nu permite compararea celor două categorii aflate în discuție, viceprimar și respectiv funcționar public.

În ceea ce privește indemnizația de hrană, reglementarea acesteia în legea unică de salarizare, în cadrul secțiunii „Alte drepturi salariale”, cu formularea „începând cu luna ianuarie 2018 ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizație de hrană” nu echivalează cu excluderea acestui drept de la stabilirea limitei de sporiri prevăzute de art.11 alin.4 din Legea 153/2017,  concluzie ce se deduce din modul de redactare al art.18 alin.6 şi 8, care prevăd în mod expres că indemnizația de hrană, în cazuri special reglementate, nu va fi inclusă la stabilirea limitei de sporuri prevăzute de art.25 alin.1.

Potrivit art. 7 lit. a) şi e) din lege, salariul de bază reprezintă suma de bani la care are dreptul lunar personalul plătit din fonduri publice corespunzător funcției, gradului/treptei profesionale, gradației, vechimii în specialitate, astfel cum este stabilită în anexele nr. I - IX, iar salariul lunar cuprinde salariul de bază ori, după caz, indemnizația lunară sau indemnizația de încadrare, compensațiile, indemnizațiile, sporurile, adaosurile, primele, premiile, precum şi celelalte elemente ale sistemului de salarizare corespunzător fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar, deci şi indemnizația de hrană.

În ceea ce privește limita maximă a veniturilor salariale, legea reglementează un dublu prag, unul colectiv, pe instituție şi unul individual, pe angajat. Astfel, pragul colectiv este reglementat de art. 25 alin. (1) din lege, care prevede că "suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanță acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare şi a indemnizațiilor lunare, după caz”.

Pragul individual este reglementat de art. 11 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, care, așa cum s-a arătat, prevede că „nivelul veniturilor salariale se stabilește, în condițiile prevăzute la alin. (1) şi (3), fără a depăși nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar sau, după caz, a indemnizației lunare a vicepreședintelui consiliului județean, sau, după caz, a viceprimarului municipiului București, corespunzător nivelului de organizare: comună, oraș, municipiu, sectoarele municipiului București, primăria generală a municipiului București, exclusiv majorările prevăzute la art. 16 alin. (2), cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli."

Atunci când legiuitorul a dorit să excludă această indemnizație de la stabilirea limitei de sporuri a prevăzut în mod expres acest fapt şi s-a referit doar pentru anumite categorii de personal şi numai în ceea ce privește pragul colectiv, pe instituție şi nu cel individual reglementat de art.11 alin.4 din Legea 153/2017.

Prin urmare, a apreciat instanţa de fond că,  în mod nelegal au fost acordate reclamantei, în perioada noiembrie 2018 – decembrie 2020, drepturi salariale, reprezentate de indemnizația de hrană și vouchere de vacanță, peste nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar.

Potrivit art. 500 alin. 1 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, act normativ în vigoare la data emiterii dispoziției contestate în cauză, repararea pagubelor aduse autorității sau instituției publice în situațiile prevăzute la art. 499 alin. 1 lit. a)  și b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată iar, în situația prevăzută la lit. c) a aceluiași articol, pe baza hotărârii judecătorești definitive și irevocabile.

În baza alin. 4 al aceluiași articol, dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei.

Conform art. 499 alin. 1 b din cod, răspunderea civilă a funcționarului public se angajează:

b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit.

Față de prevederile legale menționate și având în vedere că Curtea de Conturi a României prin Camera de Conturi Galați a stabilit în sarcina primăriei comunei …obligația de recuperare a acestor sume, decizia Curții de Conturi fiind obligatorie pentru autoritate, s-a apreciat că, în mod legal, pârâtul a dispus recuperarea acestor sume de la reclamantă ca fiind sume acordate necuvenit, astfel încât nu au fost reținute susținerile acesteia cu privire la lipsa culpei în acordarea acestor sume și în neîndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii sale juridice.

Nu au fost reţinute nici susținerile reclamantei vizând nelegalitatea dispoziției de imputare prin lipsa, din cuprinsul acesteia, a modalității de recuperare a sumelor, în condițiile în care nu există un texte de lege care să prevadă această obligație sub sancțiunea nulității.

 Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs reclamanta …, prin reprezentant Sindicatul Naţional ,,Forţa Legii”, invocând dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă, şi solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare,  admiterea acţiunii.

În motivarea cererii de recurs s-a susţinut că instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile legale aplicabile ceea ce a condus la pronunțarea unei hotărâri nelegale. 

În acest sens,  a susţinut că, în analiza pe care a făcut-o acestei spețe, instanța de fond s-a raportat exclusiv la prevederile art. 11 alin. (4) din Legea-cadru nr.  153/2017 fără a se raporta, sub nicio formă la dispozițiile O.U.G. nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă și ale O.U.G. nr. 114/ 2018, dispoziții obligatorii pentru cele două părți pentru perioada dedusă judecății.

S-a susţinut că, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că sunt aplicabile exclusiv prev. art. 11 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, astfel că prin încasarea sumelor reprezentând indemnizația de hrană și voucherele de vacanță,  a fost depășită indemnizația viceprimarului, întrucât prev. art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017 se referă la stabilirea salariului de bază al personalului încadrat în aparatul propriu al primăriilor, salarii de bază care se stabilesc prin hotărâre a consiliului local, în urma consultării organizației sindicale reprezentative la nivel de unitate sau, după caz, a reprezentanților salariaților.

Astfel, apreciază că interdicția prevăzută de art. 11 alin. (4) din legea-cadru vizează doar salariul de bază al funcționarului public, care nu include voucherele de vacanță sau indemnizația de hrană, iar o interpretare contrară a prevederilor legale ar duce la golirea de conținut a dispozițiilor care dau dreptul angajaților să beneficieze de vouchere de vacanță și de indemnizație de hrană, or, prevederile legale trebuie interpretate de o asemenea manieră încât să poată produce efecte juridice, și nu în sensul de a nu produce astfel de efecte.

Se precizează că instanta de fond nu a ținut cont de faptul că intimatul-pârât, având calitatea de instituție publică, avea obligația acordării indemnizației de hrană și a voucherelor dc vacanță în temeiul art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv O.U.G. nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, cu  modificările şi completările ulterioare, pentru recuperarea și întreținerea capacității de muncă a personalului salariat.

Precizează recurenta că, potrivit prev. art. 18 din legea-cadru s-a dispus obligativitatea acordării normei de hrană începând cu 01 decembrie 2018, astfel ordonatorii de credite, în speță primarul, acordă obligatoriu, lunar, indemnizații de hrană reprezentând a 12-a parte din două salarii de bază minime brute pe țară garantate în plată.

Astfel, potrivit prevederilor legale mai sus arătate, recurenta-reclamanta a încasat în mod corect și legal indemnizația de hrană în perioada 2018 - 2020, care i s-a acordat proporțional cu timpul efectiv lucrat în luna anterioară acordării, cu încadrarea în prevederile art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

De asemenea, și voucherele de vacanță au fost acordate recurentei-reclamante în mod corect, dat fiind că şi contravaloarea voucherelor de vacanță face parte și este inclusă în venitul salarial, dar nu și în salariul de bază sau în salariul lunar al personalului bugetar, întrucât voucherele nu sunt acordate în prezent sub formă de indemnizație, ci sub forma de voucher pe suport de hârtie sau pe suport, electronic conform O.U.G, nr. 8/2009.

Raportat la dispozițiile art. 11 din Legea-cadru nr. 153/2017, susţine că acestea se referă la stabilirea salariilor de bază ale funcționarilor publici, însă voucherele de vacantă nu fac parte din salariul de bază, acordându-se doar anual, având rol de recuperare a capacității de muncă, de creștere a productivității muncii salariaților și de motivare a acestora pentru a-și menținc calitatea de salariaţi, așa cum se arată în mod expres în preambulul ordonanței de urgentă.

Susţine că  dreptul angąiaților de a beneficia de voucherele de vacanță reprezintă un avantaj în bani cu o destinație specială, putând fi valorificate doar într-un cadru determinat, astfel că legea trebuie interpretată în sensul de a produce efecte, motiv pentru care apreciază ca instanța de fond, în mod gresit, a interpretat prevederile legale aplicabile.

Totodată, mai precizează că nu s-a ţinut cont de prev. art. 76 alin, (3) lit. i) din Legea nr. 227/2015 potrivit cărora indemnizația de hrană și voucherele de vacanță sunt venituri asimilate salariului, coroborat cu prev. art. 36 alin, (5) din O.U.G. nr. 114/ 2018, care prevede că  nu se iau în calcul la determinarea limitei prevăzute la art. 25 din Legea-cadru nr. 153/ 2017, cuantumul indemnizației de hrană și voucherelor de vacanţă, astfel că  nu pot fi avute în vedere 

ca făcând parte din venitul salarial, astfel cum este definit dc art. 11 alin. (4) din Legea nr. 153/2017.

Faţă de aceste argumente, apreciază că este  indubitabil că indemnizația de hrană și voucherele de vacanță, deși incluse în venitul salarial, nu fac parte din salariul de bază al personalului bugetar, motiv pentru care prev. art. 11 alin. (4) din legea-cadru nu sunt aplicabile în ceea ce privește indemnizația de hrană și voucherele de vacanță,

În termen legal intimatul pârât Instituţia Primarului com. … a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de fond.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă, intimatul a susţinut că soluția primei instanțe corespunde exigențelor în materie de motivare a soluției adoptate, raționamentul primei instanțe în justificarea soluției adoptate plecând de la:

a). interpretarea dată dispozițiilor legale menționate în cuprinsul hotărârii recurate în raport de starea de fapt reținută;

b). considerentelor pentru care s-a concluzionat că indemnizațiile de hrană și voucherele de vacanță se circumscriu noțiunii de venituri salariale, ceea ce conduce la concluzia că limitarea prevăzută de art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017 nu se referă doar la una dintre componentele veniturilor salariale, respectiv doar la salariul de bază, așa cum eronat interpretează reclamanta, ci și la celelalte componente ale veniturilor salariale, în speță indemnizațiile de hrană și voucherele de vacanță, astfel încât, suma tuturor acestor componente reflectate de conținutul art. 7 lit. m nu trebuie să depășească, lunar, nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar, potrivit limitării instituite de art. 11 alin. 4 din același act normativ;

c). considerentelor pentru care s-a apreciat că interpretarea trimiterilor pe care alin. 4 art. 11 din Legea nr. 153/2017 le face la alin. 1 și 3 al aceluiași articol, contrar opiniei exprimate de reclamanta, au semnificația de a sublinia condițiile în care se stabilesc salariile de bază și salariile lunare, atât din punct de vedere al procedurii și competenței de stabilire a salariului de bază (la care se referă alin. 1), cât și al limitărilor impuse în ceea ce privește salariul lunar (la care se referă alin. 3 prin trimitere la art. 25 alin.l, intenția legiuitorului nefiind nicidecum aceea de a se aplica limitarea prevăzută la alin. 4 în mod exclusiv la noțiunea de salariu de bază.

Apreciază intimatul că limitarea prevăzută de art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017 nu se referă doar la una dintre componentele veniturilor salariale, respectiv doar la salariul de bază, așa cum eronat interpretează reclamanta, ci și la celelalte componente ale veniturilor salariale, în speță indemnizațiile de hrană și voucherele de vacanță, astfel încât, suma tuturor acestor componente reflectate de conținutul art. 7 lit. m nu trebuie să depășească, lunar, nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar, potrivit limitării instituite de art. 11 alin. 4 din același act normativ, devine irelevant în cadrul prezentului litigiu a se stabili în care din componentele de la art. 7 lit. m s-ar încadra indemnizația de hrană și voucherele de vacanță.

Susţine că recurenta reclamanta formulează direct în recurs motive de nelegalitate, invocand alte prevederi legale, (art. 76 alin.3 din Legea nr. 227/2015, art. 36 alin 5 din O.U.G. 114/2018, care de altfel, nu sunt incidente in cauza de fata), or aceste critici nu vizează hotărârea primei instanțe care constituie obiectul căi de atac a recursului (art. 483 C.p.c.), astfel că în acord cu art. 9 alin. 2 C.p.c., având în vedere obiectul și limitele învestirii primei instante, cum acesteia nu i se poate reproșa faptul că nu s-a pronunțat asupra unor aspecte ce nu au fost deduse judecății prin cererea de chemare în judecată sau printr-o cerere adițională, aceste critici nu pot fi formulate direct în recurs deoarece ar echivala cu o schimbare a cauzei acțiunii direct în calea de atac exercitată împotriva hotărârii primei instanțe și ar încălca art. 494 C.p.c. coroborate cu dispozițiile art. 478 C.p.c.

În susținerea celor precizate, invocă practica CEDO prin care s-a reținut că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor şi, mai ales, implică  în sarcina ”instanței" obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinenta.

Astfel, susţine că motivarea hotărârii judecătorești trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și constituie, printre altele, o garanție împotriva arbitrarului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de judecător.

Apreciază că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6  Cod procedură civilă.

Apreciază că se impune respingerea recursului şi în urma analizei motivului de recurs prevăzut de art.  pentru menea, respingerea și motivul de recurs grefat pe  dispozițiile art. 488 alin. 1 pct.  8 Cod procedură civilă.

Arată că art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017 are aplicabilitate și pentru personalul din aparatul de specialitate al primarului și prevede că nivelul veniturilor salariale se stabilește fără a depăși nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar (...), exclusiv majorările prevăzute la art. 16 alin. (2), cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri și cheltuieli.

Norma în discuție reglementează nivelul maxim al „venitului salarial”, noțiune definită la art. 7 lit. m, din același act normativ. Potrivit definiției, venitul salarial cuprinde salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, soldele de grad/salariile gradului profesional deținut, gradațiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizațiile de încadrare, indemnizațiile lunare și, după caz, compensațiile, indemnizațiile, sporurile, majorările, adaosurile, primele și premiile, precum și alte drepturi în bani și/sau în natură, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar.

Astfel, cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 37 alin. 2 din Legea nr. 24/2000, se impune concluzia că indemnizațiile de hrană și voucherele de vacanță prevăzute de art. 18 din Legea nr. 153/2017, art. 36 din O.U.G. nr. 114/2018 reprezintă venit salarial la care se referă Legea 153/2017, indiferent de modul de impozitare prevăzut de legislația fiscală, iar Decizia ÎCCJ RIL 21/2015 nu are aplicabilitate în cauză deoarece a vizat echivalentul valoric al normei de hrană prevăzute de art. 2 alin. (4) și art. 4 alin. (4) din Ordonanța Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, or secretarul comunei și inspectorul financiar nu face parte din această categorie de personal.

În condițiile în care în cazul funcționarilor publici din primării există o normă ce reglementează expres nivelul maxim pe care îl pot avea veniturile salariale, respectiv art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017, acordarea indemnizației de hrană și a voucherelor de vacanță se poate face doar cu respectarea acestei limite.

Susţine că referirile pe care alin. 4 art. 11 din Legea nr. 153/2017 le face la alin. 1 și 3 al aceluiași articol au semnificația de a sublinia condițiile în care se stabilesc salariile de bază și salariile lunare, atât din punct de vedere al procedurii și competenței de stabilire a salariului de bază (la care se referă alin. 1), cât și al limitărilor impuse în ceea ce privește salariul lunar (la care se referă alin. 3 prin trimitere la art. 25 alin.l, acest din urmă text legal prevăzând că Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază (...)”), intenția legiuitorului nefiind nicidecum aceea de a se aplica limitarea prevăzută la alin. 4 în mod exclusiv la noțiunea de salariu de bază.

 Apreciază că, odată tranșat aspectul că limitarea prevăzută de art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017 nu se referă doar la una dintre componentele veniturilor salariale, respectiv doar la salariul de bază, așa cum eronat interpretează reclamanta, ci și la celelalte componente ale veniturilor salariale, în speță indemnizațiile de hrană și voucherele de vacanță,  suma tuturor acestor componente reflectate de conținutul art. 7 lit. m nu trebuie să depășească, lunar, nivelul indemnizației lunare a funcției de viceprimar, potrivit limitării instituite de art. 11 alin. 4 din același act normative.

Interpretarea și aplicarea art. 18 din Secțiunea II -alte drepturi salariale a Cap. II din Legea nr. 153/2017 II, care prevede că ”ordonatorii de credite acordă obligatoriu, lunar, indemnizația de hrană” trebuie realizată coroborat cu dispozițiile art. 11 alin. 4 din același act normativ întrucât acesta din urmă conține o reglementare cu caracter special, aplicabilă unei anumite categorii de personal plătit din fonduri publice, iar prima cuprinde o reglementară generală a unui drept salarial.

 Apreciază că indemnizațiile de hrană și voucherele de vacanță se acordă funcționarilor publici vizați de art. 11 din Legea nr. 153/2017 doar până la limita maximă prevăzută de alin. 4 al aceluiași articol şi solicită respingerea recursului formulat ca nefondat.

Recurenta reclamantă, prin reprezentant, a formulat răspuns la întâmpinare susţinând că prevederile art. 76 alin. 3 din Legea nr. 227/2015 şi ale art. 36 alin. 5 din O.U.G. nr. 114/2018 au fost invocate inclusiv prin cererea introductivă de instanţă.

A depus concluzii scrise şi practică judecătorească în materie.

Verificând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate în cererea de recurs, Curtea de Apel apreciază că recursul nu este  fondat şi se impune a fi respins, având în vedere următoarele considerente:

Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 Cod procedură civilă Curtea constată că aceste critici nu sunt întemeiate, considerând că, din perspectiva dispozițiilor mai sus menţionate, coroborate cu prevederile art. 425 alin. 1 lit. b Cod procedură civilă, hotărârea instanţei de fond indeplinește rigorile legale privind motivarea sa adecvată şi  cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată.

De altfel, se reţine că recurenta reclamantă, deşi indică acest motiv de casare, nu dezvoltă  în ce constă acesta, nefiind identificate în cuprinsul hotărârii recurate motive contradictorii sau chiar străine de cauză, hotărârea primei instanţe fiind motivată corespunzător, raportat la obiectul pricinii cu care a fost investită.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 Cod procedură civilă – aplicarea greşită a  normelor de drept material  - invocat de recurentă, Curtea constată că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare a dispoziţiilor legale invocate, în raport cu probatoriul administrat în cauză,  hotărârea pronunţată fiind  legală şi temeinică, urmare a aprecierii corespunzătoare a dovezilor de la dosar, a interpretării judicioase a actului juridic dedus judecăţii şi aplicării corecte a dispoziţiilor legale în materie.

Astfel, referitor la situaţia dedusă judecăţii, Curtea observă faptul că recurenta reclamantă are calitatea de funcționar public în cadrul U.A.T. Comuna …, iar prin dispoziţia nr. …/…2021, urmare a măsurilor dispuse de Camera de Conturi Galaţi, conform deciziei nr. …/…2020, s-a dispus recuperarea prejudiciului constatat ca urmare a plăţii nelegale a sumei de 4282 lei plătită necuvenit recurentei reclamante, întrucât nivelul veniturilor salariale lunare stabilite a depăşit îndemnizaţia lunară a funcţiei de viceprimar, ca urmare a acordării îndemnizaţiei de hrană şi vouchere de vacanţă în perioada anilor 2018 – 2020, sumă la care se va adăuga valoarea majorărilor de întârziere calculate până la data încasării prejudiciului recuperat.

 Recurenta reclamantă susţine că instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile legale aplicabile, respectiv disp. art. 11 alin. 4 din Legea cadru nr. 153/2017, care ar viza doar „salariul de bază al funcţionarului public”, fără a include voucherele de vacanţă sau îndemnizaţia de hrană.

Astfel cum a stabilit, în mod corect instanţa de fond, art. 11 alin. 3 şi 4 din Legea 153/2017 stabilesc un prag colectiv, pe instituţie, respectiv un prag individual, raportat la fiecare angajat, până la care se stabileşte nivelul veniturilor salariale ale personalului din aparatul propriu al autorităţilor administraţiei publice locale.

Astfel, potrivit art. 11 alin. 1, 3, 4  din Legea nr. 153/2017, pentru funcţionarii publici şi personalul contractual din cadrul familiei ocupaţionale „Administraţie” din aparatul propriu al consiliilor judeţene, primării şi consilii locale, din instituţiile şi serviciile publice de interes local şi judeţean din subordinea acestora, salariile de bază se stabilesc prin hotărâre a consiliului local, a consiliului judeţean sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz, în urma consultării organizaţiei sindicale reprezentative la nivel de unitate sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor.

(3) Stabilirea salariilor lunare potrivit alin. (1) se realizează de către ordonatorul de credite, cu respectarea prevederilor art. 25.

(4) Nivelul veniturilor salariale se stabileşte, în condiţiile prevăzute la alin. (1) şi (3), fără a depăşi nivelul indemnizaţiei lunare a funcţiei de viceprimar sau, după caz, a indemnizaţiei lunare a vicepreşedintelui consiliului judeţean, sau, după caz, a viceprimarului municipiului Bucureşti, corespunzător nivelului de organizare: comună, oraş, municipiu, sectoarele municipiului Bucureşti, primăria generală a municipiului Bucureşti, exclusiv majorările prevăzute la art. 16 alin. (2), cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate în bugetele de venituri şi cheltuieli.

Din analiza şi interpretarea acestor prevederi legale, Curtea reţine, raportat la speţa de faţă, că într-adevăr, nivelul salariului de bază se stabileşte de către organul deliberativ al unităţii administrativ teritoriale (U.A.T. com. …), respectiv de Consiliul Local, însă salariul lunar, respectiv nivelul veniturilor salariale este stabilit de către ordonatorul de credite – în speţă U.A.T. com. … – prin Primar.

În cadrul veniturilor salariale la care face referire alin. 4 al art. 11 din Legea nr. 153/2017 sunt incluse salariul de bază, sporurile, compensaţiile, adaosurile, primele, premiile,  voucherelor de vacanţă, indemnizaţiei de hrană  precum şi orice alte drepturi de natură salarială, interpretare care este în acord şi cu dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 153/2017, a cărui denumire marginală este - Transparenţa veniturilor salariale, şi care la alin. 1 lit. a – e stabilesc că toate autorităţile şi instituţiile publice enumerate la art. 2 alin. (1) şi (3) vor publica la sediul propriu şi pe pagina proprie de internet, în datele de 31 martie şi 30 septembrie ale fiecărui an, şi vor menţine publicată o listă a tuturor funcţiilor din autorităţile sau instituţiile publice respective ce intră în categoria personalului plătit din fonduri publice, cuprinzând următoarele:

a) salariul de bază, solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază, indemnizaţia de încadrare sau indemnizaţia lunară, după caz;

b) tipul, baza de calcul, cota procentuală, valoarea brută a sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor şi premiilor eligibile pentru fiecare funcţie, precum şi baza legală a acordării acestora;

c) valoarea anuală a voucherelor de vacanţă care urmează să fie acordate pentru o perioadă lucrată de un an, precum şi baza legală a acordării acestora;

d) valoarea anuală a indemnizaţiei de hrană care urmează să fie acordată pentru o perioadă lucrată de un an, precum şi baza legală a acordării acesteia;

e) orice alte drepturi în bani şi/sau în natură, dacă este cazul, precum şi baza legală a acordării acestora.

Prin urmare, pragul individual stabilit de alin. 4 al art. 11 din Legea nr. 153/2017, nu vizează doar salariul de bază, astfel cum susţine recurenta reclamantă, ci veniturile salariale, care includ atât salariul de bază cât şi alte drepturi salariale, printre care îndemnizaţia de hrană, prevăzută la art. 18 din Legea nr. 153/2017 – în cadrul Secţiunii 2 – Alte drepturi salariale – a Legii nr. 153/2017, precum şi voucherele de vacanţă, prevăzute la art. 1 din O.U.G. nr.  8/2009, drepturi de care recurenta reclamantă trebuia să beneficieze, însă fără a se putea depăși nivelul reprezentat de indemnizaţia viceprimarului.

Așa fiind, Curtea constată că, instanța de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017, criticile aduse de recurenta reclamantă fiind nefondate.

De asemenea sunt nefondate şi susţinerile referitoare la faptul că instanţa de fond nu ar fi ţinut cont de prevederile art. 76 alin. 3 lit. i din Codul fiscal, dispoziţii care asimilează veniturilor din salarii indemnizaţia de hrană şi indemnizaţia de vacanţă acordate potrivit prevederilor Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare,  coroborate cu prevederile art. 36 alin. 1 şi 5 din O.U.G. 114/2018, potrivit cărora:

(1) În perioada 2019 - 2020, personalul din cadrul instituţiilor şi autorităţilor publice, astfel cum sunt definite la art. 2 alin. (1) pct. 30 din Legea nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, şi la art. 2 alin. (1) pct. 39 din Legea nr. 273/2006, cu modificările şi completările ulterioare, indiferent de sistemul de finanţare şi de subordonare, inclusiv activităţile finanţate integral din venituri proprii, înfiinţate pe lângă instituţiile publice, beneficiază de vouchere de vacanţă în conformitate cu prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de indemnizaţia de hrană prevăzută la art. 18 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

 (5) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în anii 2019 - 2020, pentru personalul militar, poliţiştii, poliţiştii de penitenciare şi personalul civil din instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională se decontează serviciile turistice prestate de orice structură de primire turistică aflată pe teritoriul României, în limita valorică prevăzută la art. 1 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 8/2009 privind acordarea voucherelor de vacanţă, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 94/2014, cu modificările şi completările ulterioare. Cuantumul sumelor decontate nu se ia în calcul la determinarea limitei prevăzute la art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

Din interpretarea textelor mai sus menţionate se reţine că exceptarea drepturilor prevăzute la alin. 5 al art. 36 din O.U.G. nr. 114/2018 vizează alte categorii de personal, din care nu face parte recurenta reclamantă precum şi limita colectivă prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017, nicidecum limita individuală prag prevăzută de art. 11 alin. 4 din Legea nr. 153/2017, astfel că prevederea legală invocată recurenta reclamantă nu este aplicabilă speţei  de faţă. 

Pentru toate aceste considerente, față de dispozițiile legale arătate, Curtea constată că soluția instanţei de fond este consecința unei corecte interpretări și aplicări a textelor de lege precitate, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă, motiv pentru care, în baza prevederilor art. 496  Cod procedură civilă, va fi respins prezentul recurs, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare