Răspundere civilă delictuală, angajare răspundere Statul Român despăgubiri contravaloare bunuri confiscate, daune morale arestare şi deţinere

Cod ECLI:RO:TBDLJ:2020:164.000071

Dosar nr. 917/63/2019  -răspundere civilă delictuală-

R O M Â N I A

TRIBUNALUL DOLJ

SECŢIA I CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ NR. 71/2020

Şedinţa publică din data de 31 Ianuarie 2020

Completul de judecată este constituit din:

Preşedinte: V.P.

Grefier: L.E.C.

Pe rol se află pronunţarea asupra dezbaterilor care au avut loc în şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2020 şi consemnate în încheierea de şedinţă de la aceeaşi dată care face parte integrantă din prezenta sentinţă, privind judecarea cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantul R.A.G., în contradictoriu cu pârâtul STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, având ca obiect pretenţii-răspundere civilă delictuală.

Dezbaterile asupra fondului au avut loc în şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2020, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul art. 396 alin. 1 N.C.P.C., a amânat pronunţarea pentru data de azi, 31.01.2020, când a hotărât următoarele:

T R I B U N A L U L,

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

La data de 31.01.2019, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj-Secţia I Civilă, sub nr. 917/63/2019, reclamantul R.A.G. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata de despăgubiri materiale reprezentând bunurile confiscate şi apoi distruse, ulterior, la arestarea reclamantului, în sumă de 5000 euro, echivalent în lei, sumă actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală până la plata efectivă a acestora şi obligarea pârâtului la plata sumei de 15.000 euro, echivalent în lei, sumă actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală până la plata efectivă a acestora, reprezentând daune morale pentru arestarea şi deţinerea reclamantului.

În motivare, a arătat că, potrivit art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, persoana care a suferit o pedeapsă este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut este imputabilă în tot sau în parte.

Potrivit art. 1340 NCC o persoana este obligata sa repare prejudiciul cauzat de fapta altuia.

Potrivit art. 1373 NCC, comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi, ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate. Este comitent cel care, în temeiul legii, exercita direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul sau/ori al altuia.

Potrivit art. 1381 NCC, orice prejudiciu da dreptul la reparaţie "Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Dreptului la reparaţie îi sunt aplicabile, de la data naşterii sale, toate dispoziţiile legate privind executarea, transmisiunea, transformarea stingerea obligaţiilor.

Potrivit art. 1385 NCC "Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului."

Potrivit art. 1386 NCC "Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă, prin plata unei despăgubiri."

Potrivit art. 1391 NCC "Repararea prejudiciului nepatrimonial, orice persoană căreia i-a fost restrânsă posibilitatea de viaţă familială şi socială şi pentru atingerea adusă drepturilor inerente personalităţii oricărui subiect de drept are dreptul la despăgubiri (morale).

Reclamantul a arătat că a fost arestat pentru 24 de ore, prin ordonanţa de reţinere nr. 5/2016 din 09.02.2016, emisă de Parchetul Curţii de Apel Craiova, iar, prin sentinţa penală nr. 28 din data de 10.02.2016, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 258/54/2016, a fost arestat pentru 30 de zile şi predat autorităţilor judiciare din Franţa.

A mai arătat că a fost arestat la domiciliul părinţilor din oraşul Filiaşi, jud. Dolj.

In timpul arestului din cadrul IPJ Dolj, tatăl său a decedat, iar, organele judiciare nu i-au permis să se ducă, câteva ore, sub escorta organelor de poliţie, la înmormântarea tatălui său, fapt ce i-a produs suferinţe morale psihice şi fizice intense.

De asemenea, la arestarea reclamantului i-au fost ridicate din casa părinţilor bunuri personale: Difuzor Samsung model PS-RTXO120-4 buc, suport Difuzor Samsung model PS-RTXQ120-4 buc, picior suport Samsung-2 buc, cititor SAMSUNG MODEL HT-TXQ120 serie nr. 9ASY1UFPA00525K, Televizor SAMSUNG model LE32A450C2 XXH, Televizor SAMSUNG model LE 26A336JID, masă de televizor din plastic negru, sacoşă albastră, conţinând un camescope de marca SONY tip DCR-SX34, cu încărcătorul său, tableta tactilă CARRITOUR şi un încărcător SAMSUNG, Laptop portabil marca ACER tip icoană. Estimez valoarea globală a acestor bunuri la valoarea de 5000 euro.

Aceste bunuri nu i s-au mai returnat după măsurile de arestare din Franţa, autorităţile române nedându-i nici un proces-verbal de ridicare a acestor bunuri, însă, toate aceste bunuri ridicate în România se regăsesc în Ordonanţa de predare Agenţiei pentru înstrăinarea bunurilor mobile sub autoritatea justiţiei emisă de Tribunalul de Mare instanţă din Meaux. Martor la reţinerea sa, martor care a şi semnat procesul-verbal de ridicare a bunurilor menţionate anterior şi a celor menţionate anterior privind înmormântarea tatălui său, este fratele său, R. I. R..

Împotriva reclamantului nu s-au găsit probe care să dovedească vinovăţia sa pentru acuzaţiile aduse, motiv pentru care a fost pus în libertate din arest, precum s-a dispus şi ridicarea măsurii controlului judiciar, prin Ordonanţa de scoatere de sub urmărirea penală, de disjungere, de trimitere în faţa Tribunalului Corecţional şi de trimitere în faţa Tribunalului pentru minori, emisă în dosarul Parchetului nr. 15155000158 şi nr. dosar Instrucţie-JI.JI515000028 de pe lângă Tribunalul de Primă Instanţă din MEAUX al Curţii de Apel din Paris.

A solicitat admiterea cererii privind acordarea de daune morale, având în vedere suferinţele intense psihice şi fizice avute pe durata detenţiei, dar şi pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului.

A solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a probei testimoniale.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, dispoziţiile art. 1349, 1373, 1381, 1385, 1386, 1391 NCC şi dispoziţiile Constituţiei României, privind repararea prejudiciilor produse din erori judiciare.

Acţiunea a fost legal timbrată cu taxă de timbru, conform chitanţei depuse la fila 77 din dosar.

La data de 13.02.2019, reclamantul a depus precizare la acţiune, prin care a invocat, încă o dată, temeiurile de drept pe care se întemeiază acţiunea (fila 24 din dosar).

Referitor la cuantumul despăgubirilor reprezentând daune morale, a arătat că, în jurisprudenţa internă, cuantumul acestora este cuprinsă între 15.000-20.000 euro, echivalent în lei pentru fiecare lună de arest nelegal.

Daunele morale solicitate prin cererea de chemare în judecată cuprind câştigul nerealizat de reclamant în perioada detenţiei, se referă la condiţiile mizere din arest, au legătură cu suferinţele fizice şi morale avute de reclamant în perioada detenţiei şi că, în ziua arestării reclamantului, tatăl său a decedat, iar reclamantului nu i s-a permis să participe la înmormântarea acestuia câteva ore.

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, a formulat întâmpinare, invocând inadmisibilitatea acţiunii raportat la temeiul de drept invocat de reclamant, respectiv dispoziţiile de drept comun, având în vedere faptul că statul răspunde numai pentru prejudiciile cauzate unui inculpat în cadrul procesului penal şi numai în situaţiile prevăzute de art. 538 Cod procedură penală (filele 40-44 din dosar).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin decizia nr. 6976/09.12.2004, că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul şi în situaţiile prevăzute de art. 538 şi următoarele din Codul de procedură penală, iar, nu în temeiul art. 1349-1357 din Codul civil, precum şi pentru alte situaţii neprevăzute în textul citat din Codul de procedură penală”.

În acelaşi sens, prin decizia nr. 422/17.01.2006, instanţa supremă a statuat că „dispoziţiile art. 1349 Cod civil privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare."

Reglementarea legală ce stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 538 Cod procedură penală, rap. la art. 52 alin. 3 din Constituţia României care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

De asemenea, dispoziţiile art. 538 alin. 1 Cod procedura penală nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 1349 Cod civil, această interpretare putând conduce la ideea că Statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, are o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 1349 Cod civil sunt general aplicabile.”

Pe fondul cauzei, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la acordarea de despăgubiri, invocând ca şi temei de drept dispoziţiile prevăzute de art. 1349 si următoarele Cod civil.

De altfel, raportat la prevederile art. 200 si art. 202 Cod procedură penală privind urmărirea penală, modul de desfăşurare a cercetării penale nu poate constitui chiar prin aceasta o faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu, decât în măsura în care s-ar dovedi încălcarea unor drepturi fundamentale ale părţii, ceea ce nu s-a făcut dovada în cauză şi nici nu s-a invocat de altfel, motivele invocate nu se circumscriu încălcării unor astfel de drepturi fundamentale.

Simpla împrejurare a infirmării de către instanţă, în urma unui vast probatoriu administrat, nu este suficientă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului. Statul prin Ministerul Finanţelor Publice nu răspunde sub nici o forma şi nu poate acorda diverse despăgubiri, decât în cazul în care aceasta răspundere este prevăzută, în mod expres, prin legi speciale (ex: art. 504 si urm. Cod procedura penala, Legea nr. 221/2009, Legea nr. 10/2001 etc).

Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 5000 euro daune materiale, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate şi apoi distruse la arestarea sa, estimate la suma de 5000 euro, echivalentul în lei la data plăţii, sumă actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală până la plata efectivă a acestora.

Un prim aspect pe care îl învederează instanţei este acela că înscrisurile depuse de reclamant în dovedirea acestui capăt de cerere, nu pot fi apreciate ca şi probe, atâta timp cât nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 292, alin 5 Cod procedură civilă, care prevede în mod expres că înscrisurile întocmite în altă limbă decât cea folosită în faţa instanţei trebuie însoţite de traduceri legalizate.

În Ordonanţa de predare Agenţiei pentru instrainarea bunurilor mobile sub autoritatea justiţiei emisă de Tribunalul de Mare Instanţă din Meaux sunt menţionate bunurile mobile confiscate de la reclamant, precum şi faptul că “produsul din vânzarea acestor bunuri va fi consemnat pentru o durată de 10 ani şi, în caz de respingere, de nevinovăţie şi de achitare sau atunci când pedeapsa confiscării nu va fi pronunţată, acest produs va fi restituit proprietarului bunurilor vândute dacă va adresa o cerere în acest sens.”

A apreciat că nu poate fi obligat pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de daune materiale în cuantum de 5000 euro, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, atâta timp cât procedura de restituire a sumelor reprezentând aceste bunuri, este prevăzută în Ordonanţa de predare Agenţiei pentru înstrăinarea bunurilor mobile sub autoritatea justiţiei emisă de Tribunalul de Mare Instanţă din Meaux, respectiv faptul că reclamantului i se va restitui contravaloarea bunurilor cu condiţia că acesta va trebui să formuleze o cerere în acest sens, cerere adresată organelor care au dispus confiscarea şi distrugerea bunurilor.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 15.000 euro, daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a măsurilor nelegale luate asupra sa.

Prin cererea de chemare în judecată a arătat că, prin Ordonanţa de reţinere nr. 5/09.02.2016, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, a fost arestat pentru 24 de ore.

Prin Sentinţa penală nr. 28/10.02.2016, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 258/54/2016, a fost arestat pentru 30 de zile şi predat autorităţilor judiciare din Franţa.

Pârâtul a considerat că instanţa va trebui să ţină seama de împrejurările reale ale speţei, respectiv perioada de 09.02.2016-13.06.2017, de când a fost reţinut şi până când s-a dispus renunţarea la cercetarea penală prin Ordonanţa emisă de Tribunalul de Mare Instanţă din Meaux şi consecinţele concrete pe care această măsură le-a avut asupra existenţei reclamantului, activităţii profesionale, vieţii sociale şi imaginii acestuia.

Stabilirea întinderii daunelor morale în cazul răspunderii statului pentru erori judiciare este netăgăduit condiţionată de respectarea principiului acordării unei juste despăgubiri. Prin urmare, nu se poate analiza latura subiectivă a stării de fapt care a generat prejudiciul moral, atâta timp cât nu sunt la dispoziţie criterii la care se pot raporta cu privire la evaluarea impactului moral asupra celui care se consideră îndreptăţit să formuleze o astfel de cerere, nu poate fi justificată.

Astfel, potrivit art. 249 Cod procedură civilă :"Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească", sarcina probei referitoare la existenţa răspunderii civile delictuale revine victimei prejudiciului deoarece ea este aceea care reclamă ceva în faţa justiţiei.

Conform jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Secţia Civilă, respectiv Decizia civilă nr. 4458 din 27 mai 2005, pronunţată în dosarul nr. 9924/2005, se reţine împrejurarea că "la cuantificarea prejudiciului moral este de retinut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare".

Aprecierea asupra cuantumului moral suferit de o persoană nu se poate face prin analogie cu alte situaţii reţinute în practica judiciară a instanţelor naţionale sau europene, pentru că, deşi criteriile de analiză a prejudiciului moral sunt criterii obiective, evaluarea lor se face prin raportare la fiecare individ, percepţia consecinţelor morale sau ale încălcării drepturilor fundamentale fiind o chestiune care se verifică diferit de la o persoană la alta.

Derularea procesului penal reprezintă o cauză licită pentru care Statul nu poate fi ţinut să răspundă, indiferent de consecinţele pe plan moral, fizic şi psihic pe care procesul penal le-ar fi putut avea asupra reclamantului

A invocat, în acest sens, Decizia nr. 4805/230.09.2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 10979/118/2008, având ca obiect cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 504 Cpp.

Prin precizarea depusă la dosar, reclamantul a arătat că este îndreptăţit la acordarea de daune morale şi pentru condiţiile mizere din arest care au generat suferinţe fizice şi morale.

Altfel spus, reclamantul a invocat neplăcerile cauzate de condiţiile de detenţie necorespunzătoare, care i-au cauzat acestuia o suferinţă morală şi fizică

Este recunoscut, în doctrină, faptul că prejudiciul moral nu poate fi apreciat direct în bani, întrucât nu există criterii sau repere legale şi obiective, pentru a stabili care este valoarea suferinţei de natură morală, produsă de o faptă ilicită unei persoane determinate.

Prejudiciul moral nu poate fi deci dovedit prin probe materiale. Totuşi, pentru analiza acestui tip de prejudiciu, pot fi avute în vedere criterii variabile, precum circumstanţele în care s-a produs fapta ilicită, circumstanţele particulare ale victimei (vârstă, sex, grad de toleranţă la genul de faptă ilicită etc.).

De asemenea, pentru a aprecia dacă un anumit tratament este „degradant” în sensul art. 3, Curtea ţine seama dacă scopul acestuia este de a umili şi înjosi persoana respectivă şi dacă, în ceea ce priveşte consecinţele, acesta a afectat negativ personalitatea victimei respective într-un mod incompatibil cu art. 3.

S-a mai apreciat că măsurile privative de libertate aplicate persoanei pot implica uneori un element inevitabil de suferinţă sau umilire. Totuşi, suferinţa şi umilirea implicate nu trebuie să depăşească acel inevitabil element de suferinţă sau umilire legat de o anumită formă de tratament sau pedeapsă cu caracter legitim.

În acest sens, a menţionat dispoziţiile prevăzute de art. 249 N.C.P.C. care statuează că “cel ce face o susţinere în cursul procesului trebuie sa o dovedească, în afară de cazurile prevăzute de lege “.

A mai arătat că nu s-au ataşat cererii de chemare în judecată probe din care să rezulte, în mod concludent şi univoc, în ce condiţii a fost deţinut reclamantul, cum s-au repercutat aceste condiţii asupra stării de sănătate fizice şi psihice, dacă există o legătură de cauzalitate între condiţiile de detenţie şi prejudiciul moral invocat de reclamant.

In orice proces civil, probaţiunea se face, în mod concret, în speţă la situaţia reclamantului şi nu la modul general, cu privire la o anumită stare de lucruri.

Aserţiunile cu caracter general nu constituie probe, deoarece probele ce pot fi administrate într-un proces civil sunt reglementate de Codul de procedura civilă.

Se invocă, în motivarea acţiunii, încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 3 din Protocolul 7 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Potrivit acestui articol, ce se referă la dreptul de compensare în caz de eroare judiciară “atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în Statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte."

In speţa de faţă, reclamantul nu are o hotărâre penală definitivă ulterior anulată şi nici nu a fost acordată graţierea acestuia în cadrul unui proces penal soluitionat definitiv de către instanţă.

Principala condiţie de fond, de natură a activa dispoziţiile art. 538 C. proc. penală, respectiv dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, vizează preexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare. Normele în discuţie nu se aplică în cazul dispunerii încetării urmăririi penale sau în cazul achitării persoanei trimise în judecată penală, indiferent dacă aceasta din urmă soluţie a fost pronunţată de prima instanţă prin hotărâre rămasă definitivă (de ex. prin neapelare) sau în apel, sens în care a statuat şi Curtea Europeană de la Strasbourg.

Aceeaşi Curte a statuat că dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 (cu corespondent în dispoziţiile art. 538 C. proc. penală), nu-şi găsesc aplicarea atunci când hotărârea de condamnare nu a fost desfiinţată/anulată pentru „descoperirea de fapte noi”, ci pentru o nouă calificare a faptelor făcută de instanţa superioară, pe baza probelor existente la dosar, în acest fel este subliniată cea de a doua condiţie care caracterizează eroarea judiciară vizată de dispoziţiile art. 538 C. proc. Penală.

Art. 3 din Protocolul nr. 7 nu recunoaşte niciun drept la indemnizare în situaţia în care se probează că nerelevarea faptului necunoscut la momentul pronunţării condamnării este imputabilă, în tot sau în parte, însăşi persoanei condamnate.

Se mai arată că s-a invocat, în motivarea acţiunii, încălcarea dispoziţiilor prevăzute de Constituţia României privind repararea prejudiciilor produse prin erori judiciare.

Potrivit art. 52 alin. 3 din Constituţia României, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare (3) Statut răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Potrivit art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, statul este cel care răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar, în alineatul (2) al acestui articol se prevede că „Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.

Art. 91 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004 se prevede că există rea-credinţă „atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane” şi că există gravă neglijenţă „atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.

Trebuie făcută distincţia între răspunderea statului pentru prejudiciile produse prin activitatea organelor judiciare, care este mai extinsă şi răspunderea personală a magistraţilor pentru aceste prejudicii.

Derularea procesului penal reprezintă o cauză licită pentru care Statul nu poate fi ţinut să răspundă, indiferent de consecinţele pe plan moral, fizic şi psihic pe care procesul penal le-ar fi putut avea asupra reclamantului

A invocat, în acest sens, Decizia nr. 4805/230.09.2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dosarul nr. 10979/118/2008, având ca obiect cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 504 Cpp.

Reclamantul R.A.G. a formulat răspuns la întâmpinare, arătând, în esenţă că, prevederile art. 1349-1391 N.C.C. nu fac nicio distincţie în privinţa reparării prejudiciilor create de erorile judiciare, astfel că, sunt aplicabile, în prezenta cauză, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem.)-fila 50 din dosar.

În afara răspunderii patrimoniale a autorităţilor publice pentru daunele cauzate particularilor prin acte administrative. Constituţia enunţă în art. 52 alin. 3, principiul răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate de procurori şi judecători prin erorile judiciare făcute de aceştia în dosarele pe care le-au soluţionat.

Sediul general al materiei în privinţa răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin erori judiciare este art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor care precizează, între altele, că răspunderea propriu-zisă este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut dispoziţiile art. 52 alin. 3 din Constituţie.

Referitor la acordarea de despăgubiri materiale, reclamantul a anexat, în copie, traducerea legalizată în limba română a Ordonanţei privind distrugerea bunurilor confiscate şi a Ordonanţei de predare în vederea înstrăinării unui bun mobil plasat sub controlul instanţei.

La data de 29.05.2019, reclamantul a depus o nouă precizare la acţiune, în care, pe lângă cele arătate în precizarea anterioară, a susţinut că bunurile nu i-au mai fost returnate, după măsurile de arestare din Franţa, că autorităţile române nu i-au dat niciun proces-verbal de ridicare a acestor bunuri, însă, toate aceste bunuri ridicate din România se regăsesc în Ordonanţa de predare a Agenţiei pentru înstrăinarea bunurlor mobile sub autoritatea justiţiei emisă de Tribunalul de Mare Instanţă din Meaux şi în ordonanţa de distrugere (fila 63 din dosar).

În susţinerea acţiunii, reclamantul a depus, la dosar, în fotocopie, următoarele înscrisuri: ordonanţa de reţinere nr. 5 din data de 09.02.2016 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, minuta din data de 10.02.2016 pronunţată în dosarul nr. 258/54/2016 al Curţii de Apel Craiova, mandat de arestare nr. 9/10.02.2016 pronunţat în acelaşi dosar, adresa instanţei către Tribunalul de Mare Instanţă din Meaux, ordonanţele pentru distrugerea bunurilor confiscate şi de predare către agenţie în vederea înstrăinării unui bun mobil plasat sub controlul instanţei din data de 18.08.2016, emise de către Tribunalul de Mare Instanţă Meaux, ordonanţa de scoatere parţială de sub urmărire penală, de disjungere, de trimitere în faţa Tribunalului Corecţional şi de trimitere în faţa Tribunalului pentru Minori a Tribunalului de Primă Instanţă din Meaux din data de 13.06.2017, certificat de deces seria ...., jurisprudenţă ÎCCJ şi Curtea de Apel Craiova şi certificat de naştere seria ..... (filele 3-16, 25-34, 51-55, 64).

Potrivit încheierii de şedinţă din data de 18.10.2019, instanţa a dispus citarea reclamantului personal la interogatoriu, probă care a fost administrată în şedinţa publică din data de 29.11.2019 (filele 83-84 din dosar).

La data de 22.11.2019, la solicitarea instanţei, reclamantul a depus, la dosar, note de şedinţă (fila 81).

Potrivit încheierii de şedinţă din data de 29.11.2019, instanţa a dispus ataşarea, la prezenta cauză, a dosarului penal nr. 258/54/2016 al Curţii de Apel Craiova, dosar care a fost ataşat cauzei de faţă, a încuviinţat reclamantului proba cu înscrisurile depuse la dosar şi a respins, ca inadmisibilă, proba testimonială cu martorul Ruicu Ionel Robert, fratele reclamantului.

Analizând, în raport de disp. art. 248 alin. 1 N.c.p.c., excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie invocată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în întâmpinare şi care are prioritate cu privire la soluţionare, în raport de fondul cauzei, tribunalul constată că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

La data de 31.01.2019, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj-Secţia I Civilă, sub nr. 917/63/2019, reclamantul R.A.G. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata de despăgubiri materiale reprezentând bunurile confiscate şi apoi distruse, ulterior, la arestarea sa, în sumă de 5000 euro, echivalent în lei, sumă actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală până la plata efectivă a acestora şi obligarea pârâtului la plata sumei de 15.000 euro, echivalent în lei, sumă actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală până la plata efectivă a acestora, reprezentând daune morale pentru arestarea şi deţinerea sa.

În cadrul întâmpinării, pârâtul a invocat inadmisibilitatea acţiunii raportat la temeiul de drept invocat de reclamant, respectiv dispoziţiile de drept comun, având în vedere faptul că statul răspunde numai pentru prejudiciile cauzate unui inculpat în cadrul procesului penal şi numai în situaţiile prevăzute de art. 538 Cod procedură penală, sens în care a expus practica ICCJ în acest sens.

Tribunalul constată că argumentele expuse de către pârât în susţinerea acestei excepţii ţin de temeinicia acţiunii şi nu se inadmisibilitatea sa, având în vedere că orice persoană care consideră că i-au fost lezate drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale se poate adresa justiţiei cu o cerere de chemare în judecată, urmând ca instanţa să verifice dacă acţiunea sa este întemeiată în raport de motivele de fapt şi de drept invocate şi pe baza probatoriului administrat în cauză.

Astfel, nu este inadmisibilă o acţiune în răspundere civilă delictuală dedusă judecăţii în cazul în care reclamantul consideră că sunt întrunite condiţiile acestei instituţii juridice, indiferent de calitatea pârâtului, instanţa urmând să stabilească, în speţa de faţă, dacă este întemeiată şi nu admisibilă acţiunea promovată de către reclamant, în raport de temeiurile juridice expuse, având în vedere că legea nu interzice exercitarea unei astfel de acţiuni.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul, în temeiul disp. art. 248 alin. 1 N.c.p.c., va respinge excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie invocată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în întâmpinare, ca neîntemeiată.

Analizând materialul probator administrat în cauză, tribunalul constată că cererea de chemare în judecată este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

La data de 31.01.2019, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj-Secţia I Civilă, sub nr. 917/63/2019, reclamantul R.A.G. a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata de despăgubiri materiale reprezentând bunurile confiscate şi apoi distruse, ulterior, la arestarea sa, în sumă de 5000 euro, echivalent în lei, sumă actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală până la plata efectivă a acestora şi obligarea pârâtului la plata sumei de 15.000 euro, echivalent în lei, sumă actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală până la plata efectivă a acestora, reprezentând daune morale pentru arestarea şi deţinerea sa.

Tribunalul constată că, la data de 09.02.2016, s-a emis mandatul european de arestare de către autorităţile judiciare franceze în dosarul nr. 15155000158 (număr de referinţă) şi nr. JIJI515000028 (număr instrucţie) al Tribunalului de Mare Instanţă din Meaux, privind pe cetăţeanul român R. A.-G. (reclamantul din prezenta cauză).

În cadrul acestui mandat au fost inserate datele de stare civilă ale persoanei solicitate (reclamantul), respectiv data naşterii acestuia şi locul naşterii (ca fiind oraşul ...., jud. Dolj) (filele 11-18 din cadrul dosarului nr. 258/54/2016 al Curţii de Apel Craiova).

Din descrierea faptelor, a rezultat că persoana solicitată este căutată pentru săvârşirea a 3 infracţiuni de trafic de persoane comise în grup infracţional organizat prev. de art. 132-71, 225-4-1, 225-4-3, 225-20, 225-21, 225-25, furt comis în grup infracţional organizat prev. de art. 132-71, 311-1, 311-9 alineat 1, 311-14, 311-15 şi spălare de bani în formă agravantă prev. de art. 132-71, 324-1 alineat 2, 324-1-1, 324-2o, 324-3, 324-7, 324-8 din Codul penal francez, în sensul că, din anul 2014, au fost constatate numeroase furturi din buzunare, autorii fiind minori, toţi cetăţeni români, de origine din Craiova, fiind incitaţi să comită aceste furturi de către părinţii lor, domiciliaţi împreună în regiunea pariziană Eurodisneyland şi Val d’Europe, iar, banii obţinuţi au fost transferaţi, în mod regulat, spre România ori au fost transportaţi direct de persoana solicitată R.A.G., alias .....

Prin ordonanţa nr. 5 din data de 09.02.2016 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în conformitate cu disp. art. 100 din legea nr. 302/2004, s-a dispus reţinerea pentru 24 ore a persoanei solicitate, respectiv cetăţeanul român R. A.-G., începând cu data de 09.02.2016, ora 17.20 până la data de 10.02.2016, ora 17.20, acesta fiind predat Arestului Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Dolj (filele 2-3 din cadrul dosarului nr. 258/54/2016 al Curţii de Apel Craiova).

Potrivit procesului-verbal încheiat la data de 09.02.2016, ora 17.05, la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în conformitate cu prevederile art. 99-100 din legea nr. 302/2004, s-a procedat la identificarea persoanei solicitate şi i s-a adus la cunoştinţă că împotriva sa a fost emis un mandat european de arestare pentru cele 3 infracţiuni săvârşite (fila 4 din cadrul dosarului nr. 258/54/2016 al Curţii de Apel Craiova).

Cu ocazia întocmirii acestui proces-verbal, persoana solicitată (reclamantul) a fost identificată în baza documentelor prezentate şi în prezenţa apărătorilor aleşi, G. G. şi C.R. din cadrul Baroului Dolj (fila 5 din cadrul dosarului nr. 258/54/2016 al Curţii de Apel Craiova).

Aceleaşi aspecte legate de datele de stare civilă şi încunoştinţarea despre emiterea mandatului european de arestare şi comiterea infracţiunilor descrise în conţinutul acestuia rezultă şi din declaraţia dată de către reclamant la data de 09.02.2016, la sediul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, declaraţie semnată atât de către acesta, cât şi de către apărătorii săi (fila 6 din cadrul dosarului nr. 258/54/2016 al Curţii de Apel Craiova).

În cadrul acestei declaraţii, reclamantul a arătat că nu este de acord să fie predat autorităţilor judiciare franceze pentru rezolvarea afacerilor judiciare şi că nu doreşte să fie anunţată nicio persoană, deoarece fratele său cunoaşte despre faptul că este la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova şi că va fi reţinut, iar tatăl său, R. M., a decedat, urmând să fie înmormântat pe data de 10.02.2016.

Astfel, la data de 10.02.2016, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a sesizat Curtea de Apel Craiova, în temeiul disp. art. 100 din legea nr. 304/2004, cu propunerea de luare a măsurii arestării persoanei solicitate (fila 1 din cadrul dosarului nr. 258/54/2016 al Curţii de Apel Craiova).

Prin încheierea din data de 10.02.2016, pronunţată de către Curtea de Apel Craiova-Secţia Penală, în cadrul dosarului nr. 258/54/2016, instanţa a admis cererea de executare a mandatului european de arestare şi, în baza art. 103 alin. 6 din legea nr. 302/2004, a dispus arestarea provizorie în vederea predării persoanei solicitate R. A.-G., pe o durată de 30 zile, începând cu data de 10.02.2016 şi până la data de 10.03.2016, inclusiv, în vederea predării acesteia către autorităţile judiciare din Franţa cu respectarea regulii specialităţii şi s-a dispus emiterea mandatului de arestare pentru persoana solicitată, astfel cum rezultă şi din mandatul de arestare nr. 9/10.02.2016 al Curţii de Apel Craiova (filele 43 şi 50-51 din cadrul dosarului nr. 258/54/2016 al Curţii de Apel Craiova).

Împotriva acestei încheieri, persoana solicitată (reclamantul) nu a formulat contestaţie, astfel cum rezultă din adresa emisă către Tribunalul de Mare Instanţă din Meaux, la data de 17.02.2016 şi depusă la fila 58 din cadrul dosarului nr. 258/54/2016 al Curţii de Apel Craiova.

Conţinutul mandatului european de arestare, drepturile prevăzute de art. 104 din legea nr. 302/2004, efectele şi beneficiile regulii specialităţii, precum şi posibilitatea de a consimţi la predarea către autorităţile judiciare emitente, arătându-i-se consecinţele juridice ale consimţământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia, au fost aduse la cunoştinţa reclamantului la data de 10.02.2016, acestuia fiindu-i luată o declaraţie în acest sens, declaraţie în cuprinsul căreia a precizat că nu este de acord cu predarea către autorităţile judiciare emitente şi înţelege să se prevaleze de efectul regulii specialităţii (fila 50 din cadrul dosarului nr. 258/54/2016 al Curţii de Apel Craiova-Secţia Penală), încheindu-se, în acest sens, şi un proces-verbal de către instanţă (fila 37 din acest dosar).

Potrivit ordonanţei de scoatere parţială de sub urmărire penală, de disjungere, de trimitere în faţa Tribunalului Corecţional şi de trimitere în faţa Tribunalului pentru Minori a Tribunalului de Primă Instanţă din Meaux din data de 13.06.2017 (filele 8-16 din dosar), rezultă că reclamantul a fost arestat preventiv în Franţa din data de 25.02.2016 până la data de 06.06.2016, când a fost plasat sub control judiciar, prin decizia de punere în libertate de la aceeaşi dată (fila 9 verso din dosar), acesta, după ce a fost ridicat, fiind pus sub învinuire la data de 25.02.2016 şi fiind pus în detenţie provizorie (fila 10 verso din dosar).

Cu privire la reclamant, prin această ordonanţă s-a dispus nepronunţarea asupra fondului pentru cele trei infracţiuni de care a fost acuzat (filele 14-16 din dosar), pentru considerentele expuse în cuprinsul acesteia (filele 12-13 din dosar).

Din cuprinsul ordonanţelor pentru distrugerea bunurilor confiscate şi de predare către agenţie în vederea înstrăinării unui bun mobil plasat sub controlul instanţei din data de 18.08.2016, emise de către Tribunalul de Mare Instanţă din Meaux, rezultă că, odată cu ridicarea reclamantului din domiciliul său în vederea executării mandatului european de arestare, acestuia i-au fost confiscate o serie de bunuri expuse în cuprinsul acestor ordonanţe (filele 51-55 din dosar), pentru o parte a acestora fiind ordonată distrugerea (fila 51 verso din dosar), iar, pentru o altă parte, fiind ordonată predarea către Agenţia de Gestionare şi Recuperare a Bunurilor Sechestrate şi Confiscate (AGRASC), în vederea înstrăinării (fila 54 din dosar).

În ultima ordonanţă s-a reţinut că venitul rezultat ca urmare a vânzării acestor bunuri va fi înregistrat pe o durată de 10 ani, iar, în caz de nerealizare, punere în libertate sau achitare, sau în cazul în care pedeapsa privind confiscarea nu este pronunţată, acest venit va fi restituit proprietarului bunurilor vândute, la solicitarea acestuia.

În considerentele acestor ordonanţe s-a mai reţinut şi că reclamantul nu dispune de surse de venit legale şi nu a putut justifica provenienţa acestor bunuri şi că procedura nu a permis stabilirea victimelor-proprietarii legitimi ai bunurilor menţionate, făcând, astfel, imposibilă restituirea acestora (fila 51 verso din dosar) şi că bunurile sunt susceptibile a fi rezultatul jafurilor organizate în bandă organizată fără ca procedura să fi permis stabilirea victimelor-proprietarii legitimi ai bunurilor, iar reclamantul a fost pus sub acuzare pentru astfel de fapte şi s-a trecut la confiscarea tuturor bunurilor mobile sau imobile care îi aparţin, sechestrarea lor fiind dispusă conform art. 131-21, alin. 3, 5 şi 6 Cod penal (fila 54 din dosar).

În prezenta cauză reclamantul a invocat existenţa unei răspunderi civile delictuale a comitentului pentru fapta comisă de prepuşi în persoana pârâtului Statul Român, solicitând acordarea de despăgubiri morale, în principal, pentru faptul că nu a fost lăsat să participe la înmormântarea tatălui său şi de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate odată cu reţinerea sa în vederea executării mandatului european de arestare emis de către autorităţile franceze.

Tribunalul constată că, în raport de starea de fapt reţinută şi de data săvârşirii faptei, respectiv 09.02.2016/10.02.2016, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1.373 Noul Cod civil, privind condiţiile răspunderii civile delictuale a comitenţilor pentru prepuşi.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport juridic obligaţional, conform căruia o persoana are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este ţinută răspunzătoare prin dispoziţiile legale.

Răspunderea civilă delictuală se concretizează într-o obligaţie de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită. Fapta ilicită declanşează o răspundere civilă delictuală, al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat.

Fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând altei persoane.

Din analiza dispoziţiilor art. 1349 şi ale art. 1357 şi următoarele NCC, rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu; existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa cu care a acţionat.

În ceea ce priveşte vinovăţia, în noua reglementare din Codul civil nu mai există nicio precizare referitoare la vinovăţia făptuitorului, ca o condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Fapta juridică ilicită reprezintă o atitudine, o manifestare de voinţă a unei persoane, prin ipoteză, contrară legii, exercitată fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se vor produce, totuşi, în virtutea legii. Efectul caracteristic, de esenţa răspunderii delictuale, este obligaţia persoanei care a săvârşit fapta ilicită, de a repara prejudiciile cauzate.

Ca atare, fapta ilicită poate fi o acţiune care constă în a face ceea ce nu ar trebui făcut, potrivit normelor morale şi juridice sau constă într-o inacţiune manifestată prin a nu face ceva, cu toate că putea şi trebuia să fie făcut.

Încălcarea obligaţiei de a nu vătăma sau prejudicia altă persoană este contrară normelor dreptului obiectiv şi reprezintă o faptă ilicită de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală.

Potrivit art. 1373 NCC "comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate", iar, art. 1349 NCC  prevede că "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă aceasta îndatorire, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integrală".

Comitent este acela care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcţia, supravegherea şi controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său ori al altuia.

Pentru a fi angajată răspunderea comitentului pentru fapta prepusului, care este o formă a răspunderii indirecte, se cer a fi întrunite, cumulativ, condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie (a prepusului): existenţa prejudiciului; existenţa faptei ilicite a prepusului; existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi culpa prepusului în săvârşirea faptei ilicite, condiţii pe care trebuie să le probeze victima. Este exprimată şi opinia potrivit căreia culpabilitatea prepusului nu este o condiţie esenţială pentru angajarea obligaţiei de reparare a prejudiciului, ci se are în vedere doar situaţia obiectivă, cea privind prejudiciul cauzat de acesta.

Raportat la temeiul de drept al acţiunii, tribunalul reţine că, între Statul Roman, în calitate de pârât şi magistraţii care au instrumentat dosarul penal în care s-a dispus reţinerea şi arestarea reclamantului în vederea executării unui mandat european de arestare, nu există un raport de prepuşenie în baza căruia să poată fi angajată răspunderea civilă delictuală a Statului Român, în temeiul art. 1373 NCC.

Astfel, din prevederile acestui text de lege rezultă că, pe lângă condiţiile generale, cumulativ cu acestea, pentru angajarea răspunderii comitentului pentru fapta prepusului se cer a fi întrunite şi două condiţii speciale: existenţa raportului de prepuşenie şi prepusul să fi săvârşit fapta în exercitarea atribuţiilor ce i-au fost încredinţate sau cu scopul îndeplinirii funcţiilor acordate.

Pentru definirea noţiunilor de comitent şi de prepus trebuie avute în vedere raporturile dintre aceştia, raporturi de subordonare stabilite în baza legii sau a unui contract şi care permit comitentului să direcţioneze, să supravegheze şi să controleze activitatea prepusului în exercitarea funcţiilor sau însărcinărilor conferite pentru realizarea interesului comitentului ori al unui terţ.

Analizând conţinutul tuturor mijloacelor de probă administrate în cadrul dosarului, tribunalul constată că, în speţă, nu sunt incidente disp. art. 1349 NCC sau ale art. 1373 NCC.

În speţa de faţă, reclamantul a apreciat că pârâtul, în calitate de comitent, ar trebui să răspundă pentru erorile judiciare săvârşite de către prepuşi, respectiv procurori şi judecători, invocând, în acest sens, disp. art. 52 alin. 3 din Constituţia României şi art. 3 din Protocolul nr. 7 CEDO.

Modalitatea de reparare a prejudiciilor cauzate prin erori judiciare diferă după cum acestea sunt o consecinţă a existenţei erorii în procesele penale sau în alte procese, distincţie care rezultă din analiza prevederilor art. 96 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 303/2004. Astfel, în ceea ce priveşte eroarea judiciară din procesele penale, art. 96 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 face trimitere la dispoziţiile Codului de procedură penală.

În acest sens, art. 538 alin. (1) NCPP prevede că „Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare”.

De asemenea, dispoziţiile art. 539 alin.(1) NCPP prevăd că „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate”.

În mod evident, dreptul la despăgubiri pentru cazurile vizate de art. 538 şi art. 539 NCPP nu poate fi valorificat decât în condiţiile vizate de aceste norme, în baza principiului „specialia derogant generalibus”, iar nu după regulile comune, specifice răspunderii civile delictuale.

 În ceea ce priveşte eroarea judiciară decurgând din alte procese, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 s-a instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce, în prealabil, a fost pronunţată o hotărâre definitivă, penală sau disciplinară, împotriva magistratului pentru o faptă săvârşită pe parcursul instrumentării cauzei, care să fi dus la comiterea erorii.

Potrivit art. 94 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor: „Judecătorii şi procurorii răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii”.

Totodată, potrivit art. 96 din acelaşi act normativ: „(1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (2) Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcţie, şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, conform definiţiei acestora de la art. 991. (3) Există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. (4) Prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară. (5) Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice”.

Constituţia României, prin art. 52 instituie răspunderea patrimonială a statului pentru erorile judiciare. Această răspundere este reglementată prin lege şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Răspunderea civilă se referă la răspunderea patrimonială a judecătorilor şi procurorilor pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale, precum şi în alte procese decât cele penale.

Această formă de răspundere operează numai în raport cu statul, care are ulterior posibilitatea să formuleze o acţiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului care a acţionat cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Statul nu are obligaţia să formuleze acţiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului, fiind la latitudinea Ministerului Finanţelor Publice să aprecieze asupra oportunităţii formulării acţiunii.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 „statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri”, iar, în raport de dispoziţiile art. 542 NCPP „statul are acţiune în regres”.

Dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi 3 şi ale art. 4 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 nu au relevanţă sub aspectul existenţei unui raport de prepuşenie între magistraţi şi Statul Român, aceste raporturi fiind specifice dreptului privat, iar, nu dreptului public, cum sunt normele prevăzute de Legea nr. 304/2004.

Astfel, aflându-ne pe tărâmul dreptului public, sancţiunile şi răspunderile nu pot fi decât de strictă interpretare, fiind necesar a fi prevăzute, în mod expres, în legislaţia respectivă, neputându-se face similitudini cu alte situaţii asemănătoare, acestea din urmă fiind posibile numai în domeniul dreptului privat.

Conform art. 2 alin. 3 din Legea nr. 303/2004 republicată, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, iar, conform art. 3 alin. 1 din Legea nr. 303/2004, procurorii se bucură de stabilitate şi sunt independenţi în condiţiile legii.

Statutul judecătorilor şi al procurorilor, precum şi condiţiile de angajare a răspunderii acestora, sunt reglementate în legea specială.

Activitatea desfăşurată de magistraţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu nu poate fi analizată în contextul angajării răspunderii civile delictuale, iar, cum, în cauză, sunt relevate aspecte care vizează activitatea exercitată de către magistraţi (procuror sau judecător), raportat la temeiul de drept invocat de către reclamant, nu se poate considera că acţiunea formulată de către reclamant este întemeiată.

În speţa de faţă, reclamantul a invocat aplicabilitatea unor norme de drept privat (disp. art. 1349 şi următoarele Noul cod civil), or, magistraţii care au intrat în raporturi juridice cu acesta au făcut-o în baza unor norme de drept public, cu referire la persoanele despre care există suspiciuni că au săvârşit fapte prevăzute de legea penală.

Ca atare, nu pot fi aplicabile, în speţa de faţă, dispoziţiile art. 1373 NCC raportat la art. 1349 NCC.

Răspunderea Statului Român poate fi atrasă în baza dispoziţiilor prevăzute la Cap. VI Titlul IV din NCPP, însă, pentru a putea fi atrasă această răspundere legiuitorul a prevăzut expres necesitatea existenţei unei erori judiciare sau a unei privări nelegale de libertate, conform dispoziţiilor art. 538-542 din Cap. VI al Titlului IV NCPP, dar, pentru aceasta trebuie să existe o hotărâre definitivă de achitare după anularea sau desfiinţarea unei hotărâri de condamnare definitive, respectiv trebuie ca privarea nelegală de libertate să fie stabilită prin ordonanţa procurorului sau prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară şi prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecata cauzei.

Faptul că reclamantul a suportat rigorile unui dosar penal nu poate conduce, în mod automat, la acordarea unor despăgubiri morale sau materiale, cât timp nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce priveşte pretinse erori judiciare săvârşite de către procuror sau judecător, aceste susţineri nu pot fi reţinute, deoarece pentru a exista eroare judiciară trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 538 şi următoarele NCPP, or, aşa după cum s-a arătat mai sus, aceste condiţii nu sunt îndeplinite.

Eventualele erori săvârşite de către magistraţii care au instrumentat dosarul nr. 258/54/2016 al Curţii de Apel Craiova ar fi putut fi avute în vedere doar la o evaluare a activităţii acestora făcută în cadrul evaluării periodice a magistraţilor, respectiv de inspecţia judiciară sau de organele de cercetare penală, după caz, în situaţia în care reclamantul ar fi formulat plângeri sau acuzaţii cu privire la activitatea desfăşurată de aceştia în cauza penală respectivă, situaţie care, însă, nu s-a dovedit a exista în cauza de faţă.

Astfel, în cauză, tribunalul reţine că nu a fost dovedită o faptă ilicită săvârşită de către pârât pentru a se putea pune problema angajării răspunderii sale civile delictuale.

Având în vedere că nu este îndeplinită condiţia privind existenţa faptei ilicite, este inutil a se proceda la analizarea celorlalte condiţii necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale având în vedere că răspunderea civilă delictuală presupune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor menţionate.

Simpla indicare a unor dispoziţii din Noul cod civil nu este în măsură să justifice temeinicia acţiunii formulate de către reclamant.

Ca urmare, în raport de reglementarea actuală, răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului este subsidiară şi indirectă, iar justiţiabilii nu pot formula acţiune civilă în despăgubiri împotriva Statului Român pentru activitatea desfăşurată de către magistraţi, decât în condiţii speciale expres prevăzute de lege.

În temeiul legii pot fi formulate două acţiuni cu titulari diferiţi, având cauze juridice distincte şi anume: acţiunea în despăgubiri formulată de partea care a fost vătămată prin săvârşirea erorii judiciare împotriva statului, care poate avea ca temei atât dispoziţiile art. 538-539 NCPP, cât şi art. 96 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 303/2004 şi acţiunea în regres a statului împotriva judecătorului şi procurorului, care este subsecventă acţiunii în despăgubiri formulată de parte. Acţiunea în regres a statului are ca temei juridic dispoziţiile art. 542 NCPP şi art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004.

Reclamantul nu se pot prevala de dispoziţiile art. 1373 Noul cod civil, deoarece, definitoriu pentru calităţile de comitent şi prepus este existenţa raportului de subordonare, ceea ce presupune posibilitatea pentru comitent de a da instrucţiuni, de a direcţiona, îndruma şi controla activitatea prepusului, acesta din urmă având obligaţia de a urma îndrumările şi directivele primite.

Or, în speţă, nu se poate reţine existenţa unui raport de subordonare, întrucât sub aspectul îndeplinirii actelor specifice profesiei, nici procurorul, nici judecătorul nu sunt prepuşi ai instituţiei unde sunt încadraţi.

Rezultă, aşadar, că măsurile dispuse de procuror sau judecător în dosarele instrumentate se întemeiază pe prevederile legale.

Prin urmare, situaţiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală, fiind vorba explicit de disp. art. 538-539 NCPP, prin această dispoziţie excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita, în orice mod şi sub orice alt temei legal, acoperirea unui prejudiciu de această natură.

Dispoziţiile art. 538 NCPP nu constituie o aplicare a principiilor consacrate de art. 1349 rap. la art. 1373 Noul cod civil, această interpretare putând conduce la ideea că statul, prin Ministerul Finanţelor Publice, ar avea o răspundere nelimitată şi necondiţionată, situaţie în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu s-ar mai justifica din moment ce principiile consacrate de art. 1349 şi următoarele Noul cod civil ar fi general aplicabile.

Astfel, deşi reclamantul a invocat existenţa unei privări nelegale de libertate săvârşită de către autorităţile române în cadrul procedurii executării mandatului european de arestare în vederea extrădării acestuia către autorităţile franceze (având în vedere şi răspunsul acestuia la interogatoriul administrat din oficiu de către instanţă-fila 83 din dosar), acesta nu şi-a întemeiat acţiunea pe disp. art. 539 alin. 1 şi 2 N.c.p.p., aspect precizat, în mod expres, în cadrul notelor de şedinţă depuse la fila 81 din dosar şi în cadrul interogatoriului administrat din oficiu de către instanăţă (fila 83 din dosar).

 Potrivit disp. 539 alin. 1 şi 2 N.c.p.p., are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate, iar privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă.

În lipsa unei erori judiciare-situaţie în care o instanţă chemată să stabilească răspunderea patrimonială a statului ar verifica dacă se regăseşte în speţă unul dintre cazurile stabilite de Codul de procedură penală (prevăzute de art. 538-539), în care persoana vătămată, în urma procesului penal, are dreptul la repararea prejudiciilor sau, pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârşită în cursul judecaţii procesului, precum şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară (conform art. 96 din Legea nr. 303/2004), Statul Român nu este ţinut să răspundă patrimonial.

Pentru a fi incidentă, în cauză, existenţa unei erori judiciare în procedura executării mandatului european de arestare de către autorităţile române, respectiv incidenţa unei privări de libertate nelegale a reclamantului, ar trebui să se constate că acestea au încălcat legea nr. 302/2004 cu această ocazie.

Procedura executării mandatului european de arestare reglementată de legea nr. 302/2004 este una specială în cadrul căreia autorităţile române trebuie să verifice doar îndeplinirea condiţiilor prev. de art. 97-98 din acest act normativ şi să nu constate existenţa vreunor motive de refuz al executării mandatului, astfel cum sunt acestea prev. de disp. art. 99 din lege, mandatul european de arestare fiind executat în beneficiul statului solicitant şi nu a celui solicitat, în cadrul acestei proceduri neefectuându-se verificări ce privesc fondul dosarului penal instrumentat de către autoritatea solicitantă, respectiv temeinicia urmăririi sau oportunitatea extrădării şi neadministrându-se nici probatorii care să probeze sau nu vinovăţia persoanei solicitate în cadrul mandatului, nefiind incidente, în speţă, disp. art. 22 N.C.p.c. care privesc desfăşurarea procesului civil şi nu a celui penal.

Astfel, potrivit disp. art. 84 alin. 1 din legea nr. 302/2004 "Mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate."

Prin urmare, nu se poate reţine în sarcina autorităţilor române săvârşirea unei erori judiciare în privinţa reclamantului cu ocazia instrumentării procedurii executării mandatului european de arestare emis pe numele acestuia de către autorităţile judiciare franceze, potrivit disp. legii nr. 302/2004, acesta nefiind privat de libertate, în mod nelegal, de către statul român, aspect care l-ar fi îndreptăţit pe reclamant la solicitarea unor despăgubiri morale şi materiale de la acesta, doar în temeiul disp. art. 539-540 N.c.p.p.

Mai mult, în cauză, nu s-a făcut dovada prejudiciului suferit de către reclamant nici sub aspectul daunelor morale, nici a celor materiale.

Astfel, deşi, în cadrul cererii de chemare în judecată şi, ulterior, în cadrul interogatoriului administrat, din oficiu, de către instanţă, potrivit încheierii de şedinţă din data de 29.11.2019 (fila 83 din dosar), reclamantul a invocat faptul că a formulat o cerere scrisă, prin avocat, pentru a participa la înmormântarea tatălui său, cerere care se regăseşte în dosarul penal şi care i-a fost respinsă de către judecător, tribunalul constată, pe de o parte, că o astfel de cerere nu se regăseşte în cadrul dosarului penal nr. 258/54/2016 al Curţii de Apel Craiova, ataşat prezentei cauze (şi nici modul de soluţionare a unei astfel de cereri de către judecător), iar, pe de altă parte, nu există o astfel de procedură prevăzută de lege şi pe care să o fi încălcat autorităţile judiciare implicate în executarea mandatului european de arestare emis pe numele reclamantului (de altfel, nici reclamantul nu a invocat încălcarea vreunei prevederi legale în acest sens).

Singura solicitare a apărătorului reclamantului din cadrul dosarului penal nr. 258/54/2016 al Curţii de Apel Craiova (care se regăseşte în practicaua sentinţei nr. 28/10.02.2016 pronunţată în acest dosar-fila 50) este aceea a dispunerii măsurii arestului la domiciliu faţă de reclamant, solicitare având în vedere că tatăl acestuia este mort în casă (depunând, în acest sens certificatul de deces) şi reclamantul are în îngrijire un minor.

Având ultimul cuvânt, reclamantul a arătat că este de acord cu apărătorul ales.

Prin urmare, în lipsa unei cereri în sensul celor anterior menţionate, nici nu se poate aprecia dacă reclamantului i s-a încălcat vreun drept fundamental al omului şi a fost săvârşită vreo faptă ilicită care să-i dea dreptul la despăgubiri pentru repararea vreunui prejudiciu moral.

În cauză, de asemenea, reclamantul nu a făcut dovada că a suferit vreun prejudiciu moral, respectiv a îndurat suferinţe intense psihice şi fizice pe durata detenţiei, ca urmare a condiţiilor mizere din arest (pe perioada celor 16-17 zile petrecute în arestul IPJ Dolj, astfel cum rezultă din răspunsul la interogatoriul administrat acestuia de către instanţă din oficiu-fila 83 din dosar), conform precizării de acţiune depusă la fila 24 din dosar, deşi acestuia îi revenea sarcina probei, conform disp. art. 249 N.c.p.c.

Aceleaşi considerente le reţine tribunalul şi cu privire la daunele materiale reprezentând câştigurile materiale nerealizate de către reclamant în perioada detenţiei (conform precizării de acţiune depusă la fila 24 din dosar).

Cu privire la despăgubirile materiale reprezentând contravaloarea bunurilor materiale confiscate, tribunalul reţine că, în cuprinsul ordonanţei de predare Agenţiei pentru înstrăinarea bunurilor mobile sub autoritatea justiţiei emisă de Tribunalul de Mare Instanţă din Meaux sunt menţionate bunurile mobile confiscate de la reclamant, precum şi faptul că “produsul din vânzarea acestor bunuri va fi consemnat pentru o durată de 10 ani şi, în caz de respingere, de nevinovăţie şi de achitare sau atunci când pedeapsa confiscării nu va fi pronunţată, acest produs va fi restituit proprietarului bunurilor vândute dacă va adresa o cerere în acest sens.”

În acest context, în niciun caz, nu ar putea fi obligat pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice la plata de daune materiale în cuantum de 5000 euro, reprezentând contravaloarea bunurilor confiscate, atât timp cât procedura de restituire a sumelor reprezentând aceste bunuri, este prevăzută în Ordonanţa de predare Agenţiei pentru înstrăinarea bunurilor mobile sub autoritatea justiţiei emisă de Tribunalul de Mare Instanţă din Meaux, respectiv faptul că reclamantului i se va restitui contravaloarea bunurilor cu condiţia ca acesta să formuleze o cerere în acest sens, cerere adresată organelor care au dispus confiscarea şi distrugerea bunurilor şi să şi dovedească faptul că a fost proprietarul acestor bunuri (fapt care nu a fost dovedit nici în speţa de faţă şi care nu se prezumă, având în vedere şi expunerea de motive din cuprinsul ordonanţei anterior menţionate).

Astfel, deşi în cadrul interogatoriului administrat din oficiu de către instanţă (fila 83 din dosar), reclamantul a precizat că a formulat, către autorităţile franceze, prin avocat, în perioada detenţiei în Franţa, o cerere de restituire a contravalorii bunurilor confiscate şi distruse şi răspunsul negativ al acestora se află la dosar, tribunalul constată că o astfel de cerere şi modul său de soluţionare nu se regăsesc la dosarul cauzei.

Art. 3 din Protocolul nr. 7 CEDO prevede că "Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în Statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot, sau în parte."

Având în vedere conţinutul acestor dispoziţii legale, tribunalul apreciază că acestea nu au incidenţă în cauză, în contextul în care reclamantul nu a beneficiat de vreo condamnare penală definitivă ulterior anulată şi nici nu i s-a acordat graţierea.

În final, tribunalul reţine că toate actele procedurale săvârşite de organele judiciare în procedura executării mandatului european de arestare nu pot fi incluse în categoria „erorilor judiciare”, pe toată perioada acestei cercetări, persoana solicitată beneficiind de prezumţia de nevinovăţie, care, în speţă, s-a şi concretizat prin ordonanţata din data de 13.07.2017 a Tribunalului de Mare Instanţă din Meaux.

Pentru toate aceste considerente, tribunalul va respinge acţiunea formulată de către reclamantul R. A.-G., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Respinge excepţia inadmisibilităţii acţiunii, excepţie invocată de către pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice în întâmpinare, ca neîntemeiată.

Respinge acţiunea formulată de către reclamantul R. A.-G., CNP ...., domiciliat în oraşul ...., judeţul Dolj,  în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în ....., ca neîntemeiată.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, cale de atac ce se va depune la sediul Tribunalului Dolj şi se va judeca de către Curtea de Apel Craiova.

Pronunţată astăzi, 31.01.2020, la sediul Tribunalului Dolj-Secţia I Civilă, conform disp. art. 402 teza finală N.c.p.c.

Preşedinte,

V.P.

Grefier,

L.E.C.

Red. jud. V.P./Tehn. S.V. 4 ex./26.02.2020

Domenii speta

Spete similare