Fara titlu

ROMÂNIA

DOSAR NR. ..................

JUDECĂTORIA SECTORULUI 4 BUCUREŞTI - SECŢIA CIVILĂ

SENTINŢA CIVILĂ NR. ...........

ŞEDINŢA PUBLICĂ DE LA .............

INSTANŢA CONSTITUITĂ DIN

PREŞEDINTE - ................

GREFIER - ................

Pe rol soluţionarea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii

......... şi ......., împotriva pârâţilor ................... ,....................., ........ şi ............,

având ca obiect - revendicare. 

Dezbaterile în fond asupra cauzei au avut loc în şedinţa publică din

.............., susţinerile părţilor fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea

dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre şi când, având nevoie de

timp pentru a delibera, instanţa a amânat succesiv pronunţarea la ........... şi la

..........

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. ............... la data

de ............, reclamanţii ....... şi ......... au chemat în judecată pe pârâţii

....................... ............., ................, ........... şi ................, pentru ca instanţa să

oblige pârâţii să lase imobilul situat în .........., str. ..........., sector ........., în

deplina proprietate şi liniştita posesie a reclamanţilor.

În motivare, reclamanţii au arătat în esenţă că sunt proprietarii imobilului

revendicat în temeiul actului de vânzare-cumpărare autentificat la data de

............., imobilul fiind preluat de stat în anul ........., în temeiul Decretului nr.

223/1974.

Se apreciază că preluarea imobilului de către stat s-a făcut fără titlu

valabil, în raport de criteriile cuprinse în art. 6 din Legea nr. 213/1998, atât

pentru că formalităţile prevăzute de Decretul nr. 223/1974 nu au fost respectate,

cât şi pentru că acest decret contravine dispoziţiilor Constituţiei din 1965 privind

ocrotirea proprietăţii.

Ca atare, susţin reclamanţii, titlul lor este preferabil faţă de titlul pârâţilor

..........., care au cumpărat imobilul (prin contractul de vânzare-cumpărare din

...........) de la un neproprietar, titlul reclamanţilor fiind întâiul transcris.

În dovedirea cererii, întemeiată în drept pe disp. art. 480 C.civ., ale Legii

nr. 213/1998, ale art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia europeană a

drepturilor omului, ale Declaraţiei universală a drepturilor omului şi ale

Constituţiei, reclamanţii au solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Prin întâmpinare (f. 26), pârâţii .............. şi ............. au ridicat excepţia

autorităţii lucrului judecat, arătând în esenţă că printr-o acţiune în revendicare

anterioară, introdusă la ............., reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor să

lase acelaşi imobil în proprietatea şi posesia reclamanţilor, solicitând

compararea titlurilor părţilor. Această acţiune a fost respinsă, în mod irevocabil,

prin decizia civilă nr. ............ pron. de Curtea Supremă de Justiţie - secţia civilă,

intrată în puterea lucrului judecat.

În dovedirea apărărilor formulate, întemeiate în drept pe disp. art. 1200 -

1201 C.civ., art. 163 - 166 C.pr.civ., pârâţii au solicitat administrarea probei cu

înscrisuri.

Prin sent.civ. nr. .............., Judecătoria sectorului 4 Bucureşti a admis

excepţia autorităţii lucrului judecat şi a respins acţiunea pentru acest

considerent, statuând în esenţă că există identitate de părţi, obiect şi cauză între

cele două pricini.

Sentinţa a fost confirmată în apel, prin dec.civ. nr. ............ pron. de

Tribunalul Bucureşti - secţia a IV-a civilă.

Prin dec.civ. nr. ................ pron. de C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă, a

fost admis recursul reclamanţilor şi s-a dispus rejudecarea cauzei de către prima

instanţă, pentru motivele ce vor fi analizate pe larg în cuprinsul prezentei

sentinţe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. ............. la data

de ................

În cauză a fost încuviinţată pentru părţi şi administrată proba cu înscrisuri.

Cu ocazia rejudecăţii, pârâţii au depus întâmpinare, prin care au ridicat

excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun, în raport de

dispoziţiile Legii 10/2001, iar pe fond, au solicitat respingerea acţiunii, ca

neîntemeiată, arătând că au fost de bună-credinţă, iar contractul de vânzare-

cumpărare este valabil, nefiind anulat.

Prin încheierea interlocutorie de la .................. (f. 28) instanţa a respins

excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată.

Analizând materialul probator administrat, instanţa reţine

următoarele:

1.Situaţia de fapt:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. ............... la

Notariatul de Stat sector 5 Bucureşti, reclamanţii ......... şi ........... au cumpărat

imobilul (apartament compus din 3 camere) situat în .........., str. ........... nr. ...,

sector ...

Imobilul a fost preluat de stat prin Decizia nr. ................ emisă de

Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Mun. Bucureşti, în temeiul

Decretului nr. .........., după cum urmează: a) cota de 1/2 din dreptul de

proprietate, aparţinând lui .........., a fost preluată de stat fără plată, reţinându-se

că acesta a plecat temporar în străinătate, iar la expirarea vizei acordate nu s-a

mai înapoiat; b) cota de 1/2 din dreptul de proprietate, aparţinând lui ........., a fost

preluată de stat cu plată, reţinându-se că acesteia i s-a aprobat plecarea definitivă

din ţară.

Ulterior, invocându-se dispoziţiile Legii nr. 112/1995, Primăria Mun.

Bucureşti, prin mandatar .........., a vândut apartamentul situat în .............., str.

......., sector ... (fost sector ..., anterior reorganizării administrative din anul .....)

pârâţilor ........ şi ........, chiriaşi, potrivit contractului de închiriere nr. ...................

Din adresele emise de Primăria Mun. Bucureşti - Direcţia Juridic,

Contencios şi Legislaţie (f. 47 şi 50) rezultă că reclamanţii ......... şi ...... nu au

formulat cerere de restituire a imobilului, în temeiul Legii nr. 112/1995, însă au

depus în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea nr. .............., nesoluţionată până

în prezent.

2.Litigiul anterior:

Prin sentinţa civilă nr. .............. pron. de Tribunalul Bucureşti - secţia a

III-a civilă a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanţii

............. şi ......... împotriva pârâţilor ........, .......... şi Primăria Mun. Bucureşti,

având ca obiect imobilul situat în ..........., str. ........... nr. ..., sector .....

S-a reţinut în esenţă că reclamanţii sunt proprietarii imobilului, în temeiul

actului de vânzare-cumpărare din anul ....., că Decretul nr. ...... nu constituie un

titlu valabil în favoarea statului, fiind contrar Constituţiei din ..... şi Declaraţiei

Universale a Drepturilor Omului, că în urma comparării titlurilor, se impune

concluzia că titlul de proprietate al reclamanţilor este preferabil, întrucât statul

neproprietar nu putea înstrăina un bun ce nu-i aparţinea.

Apelul declarat de pârâţi a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.

.............. pron. de C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă, amplu argumentată, prin

care s-a reţinut în esenţă că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil,

dreptul de proprietate fiind în continuare în patrimoniul reclamanţilor. Curtea a

statuat că "sentinţa apelată a procedat la compararea titlurilor de proprietate,

care este de esenţa acestei acţiuni create de jurisprudenţă şi a considerat pe bun

drept că titlul reclamanţilor probează un drept de proprietate preferabil."

Recursurile declarate de pârâţi împotriva acestei decizii au fost admise

prin dec.civ. nr. ............. pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă,

care a desfiinţat hotărârile anterioare şi pe fond, a respins acţiunea, ca nefondată.

Curtea Supremă de Justiţie a reţinut, în motivarea deciziei sale, două

aspecte esenţiale:

a) imobilul a fost preluat de stat cu titlu valabil, în raport de dispoziţiile

Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, adoptate la ................,

iar dispoziţiile Legii nr. 112/1995 şi ale Normelor Metodologice de aplicare sunt

incidente în cauză, imobilul fiind cumpărat legal de pârâţii Micliuc;

b) pârâţii Micliuc au fost de bună-credinţă şi s-au aflat într-o eroare

comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar al statului înstrăinător.

Eroarea comună şi invincibilă ("principiul validităţii aparenţei în drept") este un

mod originar de dobândire a proprietăţii, dreptul de proprietate născut în

patrimoniul pârâţilor fiind opozabil tuturor, inclusiv adevăratului proprietar. Ca

atare, "se exclude orice operaţiune de comparare a celor două titluri al

proprietarului real (sic!) şi al terţului, acordându-se prioritate principiului

ocrotirii bunei credinţe, în vederea protejării siguranţei şi stabilităţii circuitului

civil".

Se observă caracterul contradictoriu al motivării deciziei, întrucât dacă s-a

reţinut că imobilul a fost preluat de stat cu titlu, atunci titlul pârâţilor era

preferabil, fiind dobândit de la adevăratul proprietar, nemaifiind necesară

motivarea de la lit.b, care porneşte (în mod logic şi necesar) de la premisa

contrară, că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, proprietatea asupra

acestuia fiind dobândită de pârâţi în temeiul erorii comune şi invincibile

("aparenţei în drept").

Ceea ce interesează însă în prezenta cauză este că instanţa supremă, prin

decizie irevocabilă asupra fondului cauzei, a statuat că pârâţii ............. sunt

proprietarii imobilului revendicat în prezenta cauză.

3.Decizia Curţii de Apel:

Fără a nega existenţa autorităţii lucrului judecat, din perspectiva dreptului

intern aplicabil (art. 1201 C.civ. şi art. 166 C.pr.civ.), Curtea de apel a

considerat că pentru a putea trece la analiza triplei identităţi - de părţi, obiect şi

cauză - este necesar să se constate, în prealabil, că prin prima hotărâre

irevocabilă s-a rezolvat în fond litigiul între părţi, "importanţa considerentelor

fiind, în acest caz, decisivă".

Curtea de apel a reţinut în esenţă că, deşi instanţa supremă a fost învestită

cu o acţiune în revendicare, care presupune compararea titlurilor părţilor şi

examinarea valabilităţii titlului statului, instanţa supremă a reţinut "buna-

credinţă a terţilor cumpărători", cu consecinţa excluderii oricărei operaţiuni de

comparare a titlurilor părţilor.

Ca atare, concluzionează Curtea, instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra

acţiunii cu care a fost învestită, întemeiată pe art. 480 - 481 C.civ., ci a

modificat în mod nelegal cauza cererii de chemare în judecată cu care a fost

învestită, prin soluţionarea cererii exclusiv prin raportare la Legea nr. 10/2001,

lege nouă, intervenită pe parcursul procesului. Curtea de apel dă în continuare de

înţeles că, procedând în acest mod, instanţa supremă a încălcat dreptul la un

proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului.

Curtea de apel a apreciat că, dacă s-ar reţine în aceste condiţii autoritatea

lucrului judecat, s-ar încălca dreptul de acces la o instanţă, ca o componentă

esenţială a dreptului la un proces echitabil. Invocând jurisprudenţa Curţii

Europene a Drepturilor Omului (cauzele Golder c. Marii Britanii, hotărârea din

................., Sabin Popescu c. României, hotărârea din ............. şi Lungoci c.

României, hotărârea din ...................), Curtea a apreciat că este necesară

analizarea în fond a pretenţiilor şi apărărilor deduse judecăţii, iar nu o excludere

formală a cercetării fondului. Apreciind că soluţionarea cauzei prin invocarea

excepţiei autorităţii lucrului judecat s-a făcut nelegal, Curtea de apel a admis

recursul şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

4.În drept:

A. Prin dec.civ. nr. ............... pron. de C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă

s-a reţinut caracterul nelegal al "invocării" excepţiei autorităţii lucrului judecat

şi s-a trimis cauza spre judecare în fond.

Potrivit art. 315 alin.1 C.pr.civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate (...) sunt obligatorii pentru

judecătorii fondului. Se impune aşadar cercetarea în fond a cauzei deduse

judecăţii, fără a fi posibilă admiterea excepţiei autorităţii lucrului judecat.

Se poate însă lesne constata că prin considerentele care justifică soluţia

adoptată,  Curtea de apel nu a reţinut nici un moment că nu ar exista autoritate

de lucru judecat, ci a criticat pentru nelegalitate hotărârea irevocabilă pronunţată

în litigiul anterior dintre părţi, invocând exigenţele deduse din art. 6 din

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenţei relevante a Curţii Europene a

Drepturilor Omului, autoritatea de lucru judecat şi stabilitatea hotărârilor

judecătoreşti definitive constituie elemente esenţiale ale dreptului la un proces

echitabil şi ale preeminenţei dreptului.

De aceea, instanţa consideră necesar să verifice în ce măsură există totuşi

autoritate de lucru judecat, întrucât o concluzie afirmativă va avea consecinţe

inerente cu privire la soluţia asupra fondului, tocmai pentru a nu determina o

(nouă) încălcare a dreptului la un proces echitabil prev. de art. 6 din Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului şi de art. 21 alin.3 din Constituţie.

Totodată, efectele hotărârii irevocabile anterioare (dec.civ. nr. ..................

pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă) trebuie analizate şi din

perspectiva articolului 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a

Drepturilor Omului (în continuare, "Protocolul nr.1").

B. Potrivit art. 1201 C.civ.,  există putere de lucru judecat atunci când a

doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi

este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.

Instanţa constată că există identitate de părţi, obiect şi cauză între prezenta

cerere de chemare în judecată şi cea care a fost soluţionată irevocabil prin

................... pron. de Tribunalul Bucureşti - secţia a III-a civilă, astfel cum a fost

modificată prin dec.civ. nr. ............... pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie,

secţia civilă.

Astfel, în primul proces au participat în calitate de reclamantă, reclamanţii

din prezenta cauză, ............ şi ............., iar în calitate de pârâţi, între alţii, ...........

şi ..........., pârâţii din prezenta cauză.

În ce priveşte obiectul celor două acţiuni, înţeles atât ca pretenţie concretă,

cât şi ca drept subiectiv invocat, instanţa constată că prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta a formulat o acţiune

în revendicare împotriva pârâţilor Primăria Mun. Bucureşti, ........... şi .......

Tot o acţiune în revendicare, a aceluiaşi imobil situat în Bucureşti, str.

......................, împotriva pârâţilor ........... şi ........... (şi a altor pârâţi) a fost

formulată şi în prezenta cauză, motiv pentru care se impune concluzia existenţei

identităţii de obiect între cele două cauze.

Cauza cererii de chemare în judecată (causa debendi, fundamentul

pretenţiei), înţeleasă ca situaţie de fapt calificată juridic, este de asemenea

identică în ambele acţiuni, fiind vorba despre calitatea de proprietari a

reclamanţilor, calitate care nu s-a stins prin preluarea imobilului de către stat,

întrucât această preluare nu s-a făcut cu titlu valabil şi nu a fost aptă să transmită

proprietatea în patrimoniul statului; de asemenea, faptul că pârâţii au cumpărat

de la un neproprietar, ceea ce înseamnă că titlul reclamanţilor este preferabil faţă

de titlul pârâţilor, fiind mai vechi, transcris anterior şi mai bine caracterizat.

Nu pot fi primite susţinerile reclamanţilor, din primul ciclu procesual, în

sensul că nu ar exista autoritate de lucru judecat, întrucât în primul litigiu nu s-ar

fi solicitat compararea titlurilor.

Acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva

posesorului neproprietar, prin care se solicită recunoaşterea dreptului de

proprietate în patrimoniul reclamantului şi, pe acest temei, obligarea pârâtului la

restituirea posesiei.

Potrivit unei doctrine şi jurisprudenţe vechi şi constante, în cazul în care

ambele părţi exhibă titluri de proprietate, provenind de la autori diferiţi, acţiunea

în revendicare se soluţionează, în principiu,  prin compararea titlurilor

prezentate de părţi, pentru a stabili care dintre acestea este mai bine caracterizat.

Este exact ceea ce au făcut Tribunalul şi Curtea de apel, în primul litigiu.

Pe de altă parte, revendicarea nu se soluţionează întotdeauna, în mod

obligatoriu, prin comparare de titluri, cum pare a considera Curtea de apel prin

decizia de trimitere, întrucât compararea de titluri intervine numai atunci când

pârâtul opune un titlu translativ de proprietate, provenind de la un autor diferit

de cel al reclamantului.

În raport de relativitatea efectelor contractelor şi în lipsa unui sistem de

publicitate imobiliară coerent, cu efect constitutiv al înscrierilor în cartea

funciară, doctrina şi practica au ajuns la concluzia că în acest caz va avea câştig

de cauză cel al cărui titlu provine de la autorul al cărui drept este preferabil.

În situaţia în care însă pârâtul opune un mod originar de dobândire al

dreptului de proprietate, precum uzucapiunea (în condiţiile art. 1841 C.civ.),

dacă instanţa ajunge la concluzia că operează uzucapiunea, nu se mai impune

nici un fel de comparare de titluri, în sensul precizat,  întrucât uzucapiunea (spre

deosebire de convenţie) constituie un mod originar şi absolut de dobândire a

dreptului de proprietate; dacă operează uzucapiunea, în mod evident dreptul

proprietarului iniţial este stins.

Raţionamentul este similar în cazul dobândirii proprietăţii bunurilor

mobile prin posesia de bună credinţă (art. 1909 alin.1 C.civ.).

În doctrină şi jurisprudenţă este relativ controversată existenţa altui mod

originar de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui imobil, respectiv

dobândirea imobilului de către un terţ de bună-credinţă, prin act translativ cu

titlu oneros, şi în condiţiile erorii comune şi invincibile. În lipsa unui text legal

explicit s-a dedus un principiu din unele texte legale care fac aplicarea regulii

aparenţei în drept, ajungându-se la concluzia că eroarea comună şi invincibilă

este un fapt juridic complex, care constituie un mod originar de dobândire a

dreptului de proprietate, actul translativ de proprietate încheiat cu un

neproprietar fiind doar un element constitutiv al acestui fapt juridic complex.

Instanţa nu consideră necesar să facă aprecieri asupra temeiniciei acestei

construcţii juridice, ori asupra aplicabilităţii sale (contestabile) în contextul

vânzării de către stat a imobilelor naţionalizate, aceste aspecte fiind dezbătute în

mod amplu în doctrină şi jurisprudenţă.

Ceea ce interesează în acest context este doar faptul că o parte

semnificativă a practicii judiciare, îndeosebi a Curţii de Casaţie înseşi,

recunoaşte efectele achizitive de proprietate ale erorii comune şi invincibile

(adesea fără a face o distincţie suficientă între simpla bună credinţă şi eroarea

comună - a se vedea, pentru amănunte, considerentele Curţii Europene a

Drepturilor Omului în cauza ................), considerând că aceasta constituie un

mod originar de dobândire a dreptului de proprietate de către terţii achizitori,

concluzie care, în mod logic, exclude compararea titlurilor părţilor.

Este prin urmare eronată opinia susţinută de Curtea de apel, potrivit

acţiunea în revendicare nu putea fi soluţionată decât prin compararea titlurilor,

iar Curtea Supremă de Justiţie ar fi schimbat în mod nelegal cauza acţiunii, de

vreme ce nu ar fi comparat titlurile părţilor.

Instanţa învestită cu o cerere în revendicare este ţinută să stabilească cine

este proprietarul imobilului, aplicând în acest sens toate regulile de drept

incidente în cauză, şi aceasta chiar dacă respectivele reguli de drept nu au fost

invocate explicit de reclamant, ori de pârât, prin apărările sale. Cauza cererii de

chemare în judecată nu se rezumă la situaţia de fapt, însă nu poate fi confundată

nici cu temeiul de drept indicat de reclamant, care poate fi eronat ori incomplet.

Instanţa trebuie să soluţioneze litigiul dedus judecăţii în temeiul normelor de

drept aplicabile acestuia, pe care este obligată să le cunoască (jura novit curia).

În concluzie, nu depăşeşte limitele învestirii sale instanţa care respinge

cererea în revendicare - întemeiată pe caracterul preferabil al titlului

reclamantului - pe considerentul că pârâtul este proprietar, în temeiul unui mod

originar de dobândire, precum ocupaţiunea, uzucapiunea, posesia de bună-

credinţă a bunurilor mobile, ori eroarea comună şi invincibilă. Procedând în

acest mod, instanţa soluţionează fondul acţiunii în revendicare, stabilind care

parte are calitatea de proprietar, iar dacă hotărârea astfel pronunţată este

irevocabilă, o nouă judecată asupra aceleiaşi chestiuni nu mai este posibilă, chiar

dacă modalitatea de soluţionare ar fi diferită (spre exemplu, prin compararea

titlurilor, iar nu prin reţinerea unui mod originar de dobândire a proprietăţii de

către una din părţi).

În raport de considerentele expuse, instanţa apreciază că în cauză există

autoritate de lucru judecat, prin raportare la dec.civ. nr. ................ pronunţată de

Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, în condiţiile art. 1201 C.civ. şi art. 166

C.pr.civ.

Instanţa supremă s-a pronunţat asupra fondului, reţinând pe de-o parte

preluarea valabilă (cu titlu) a imobilului de către stat, iar pe de altă parte (cumva

contradictoriu, pentru că prima constatare era suficientă pentru a reţine

caracterul preferabil al titlului pârâţilor) existenţa erorii comune şi invincibile

("aparenţa în drept") ca mod originar de dobândire, care înlătură necesitatea

comparării titlurilor.

C. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat

de mai multe ori încălcarea autorităţii lucrului judecat, din perspectiva dreptului

la un proces echitabil prev. de art. 6 din Convenţie.

Astfel, în cauza .................., Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil în

faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din convenţie, trebuie interpretat în

lumina preambulului convenţiei, care enunţa preeminenţa dreptului ca element

al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele

fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor

juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu

trebuie rediscutată. Ca atare, soluţia Curţii Supreme de Justiţie (prin care s-a

admis un recurs în anulare împotriva unei hotărâri irevocabile) a încălcat

principiul securităţii raporturilor juridice şi dreptul reclamantului la un proces

echitabil, în sensul art. 6 alin. 1 din convenţie.

Mai mult, în opinia concurentă a judecătorului Rozakis, s-a apreciat în

mod elocvent că "atunci când un sistem judiciar conferă unei instanţe

competenţa de a pronunţa hotărâri definitive, iar apoi permite ca acestea să fie

anulate de nişte proceduri ulterioare, este afectată nu numai securitatea juridică,

dar este discutabilă însăşi existenţa instanţei, aceasta neavând în substanţă nici

o competenţă să dispună definitiv asupra unei chestiuni juridice." Cu alte

cuvinte, dacă nesocotirea autorităţii lucrului judecat este posibilă într-o

procedură ulterioară, devine discutabil dacă părţile au beneficiat cu adevărat de

un "acces la o instanţă", de vreme ce stabilitatea hotărârilor judecătoreşti este de

esenţa acestora.

În opinia concurentă a judecătorilor ......... şi .......... s-a apreciat de

asemenea că dreptul de acces la o instanţă ar fi şi el iluzoriu, dacă ordinea

juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească

definitivă şi obligatorie să fie lăsată fără efect într-o procedură ulterioară; în

acest caz, încălcarea principiului stabilităţii raporturilor juridice constituie o

încălcare a dreptului de acces la justiţie, intrinsec dreptului la un proces echitabil

prev. de art. 6 din Convenţie.

Această jurisprudenţă a fost reiterată ulterior, atât împotriva României, cât

şi împotriva altor state est - europene (a se vedea îndeosebi cauza ................,

hotărârea din  24.07.2003)

În cauza ................... (hotărârea din 1.12.2005), Curtea a statuat că dreptul

la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. 1 din

Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă

preeminenţa dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor

contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului

este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, printre altele, că

soluţia dată într-un mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe nu trebuie

repusă în discuţie (cauza .............., precitată, paragraful 61).

În virtutea acestui principiu, nici una dintre părţi nu este îndreptăţită să

solicite supervizarea unei hotărâri definitive şi executorii cu singurul scop de a

obţine rejudecarea procesului şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele de

control nu trebuie să utilizeze puterea lor de supervizare decât pentru a corecta

erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă

judecată. Supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, şi simplul fapt că

pot exista două puncte de vedere asupra subiectului nu constituie un motiv

suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu

decât atunci când motive substanţiale şi imperioase impun aceasta (Cauza

......................., nr. 52.854/99, paragraful 52, CEDO 2003-IX)."

Rezultă prin urmare că simplul fapt că asupra unei chestiuni de drept pot

exista mai multe păreri nu justifică redeschiderea procedurii, prin formularea

unei căi extraordinare de atac. Pentru identitate de raţiune, cu atât mai mult nu

este permisă ignorarea autorităţii lucrului judecat şi rejudecarea aceleiaşi cauze,

într-un litigiu ulterior, pe motiv că instanţele învestite cu al doilea litigiu

consideră că prima hotărâre irevocabilă ar fi nelegală.

De altfel, din hotărârea pronunţată de Curtea Europeană în cauza

..................................... rezultă foarte clar că încălcarea principiului securităţii

raporturilor juridice şi, în consecinţă,  încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie, nu

rezultă doar din intervenţia ulterioară a procurorului general într-un proces civil

la care nu a fost parte, ci şi repunerea în discuţie a  unei hotărâri definitive care

dobândise autoritate de lucru judecat şi fusese, în plus, executată.

Se constată că Curtea de apel critică hotărârea irevocabilă anterioară,

pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, pe motiv că s-ar fi schimbat nelegal

cauza acţiunii, prin aplicarea unei legi adoptate pe parcursul procesului (Legea

nr. 10/2001), precum şi pentru că instanţa nu a procedat la compararea titlurilor.

Aplicând principiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene în

prezenta cauză, aceste critici nu pot fi însă reţinute, întrucât. După cum rezultă

din considerentele ce preced (supra, lit.B)  hotărârea irevocabilă a Curţii

Supreme de Justiţie a soluţionat fondul cauzei, intrând în puterea lucrului

judecat şi nu poate fi cenzurată, pe cale ocolită, de altă instanţă (fie şi instanţă de

recurs), într-un litigiu ulterior.

Ca atare, ignorarea hotărârii irevocabile anterioare şi rejudecarea fondului

cauzei, cu riscul pronunţării unei soluţii opuse faţă de cea adoptată în litigiul

anterior, încalcă ele însele dreptul de acces la o instanţă şi dreptul la un proces

echitabil, în sensul art. 6 par.1 din Convenţie, care presupun, ca o componentă

esenţială, respectarea stabilităţii raporturilor juridice şi a caracterului obligatoriu

al hotărârilor definitive (în dreptul intern, irevocabile), care nu mai pot fi repuse

în discuţie, în acelaşi litigiu, ori într-un litigiu ulterior.

Acest aspect a fost de altfel ignorat de Curtea de apel, care a absolutizat

un alt aspect al dreptului de acces la o instanţă, anume ca restrângerea dreptului,

decurgând din invocarea autorităţii lucrului judecat, să nu aibă caracter

disproporţionat.

Analizând însă cauza ................ (hotărârea din ............), invocată în

decizia de trimitere, se constată că situaţia litigioasă era cu totul diferită, în

sensul că instanţele au respins a doua acţiune a reclamantei pe motiv că ar exista

autoritate de lucru judecat, cu toate că între timp fusese pronunţată o hotărâre

judecătorească de natură să schimbe esenţial constatările din litigiul anterior,

ceea ce putea echivala cu o cauză nouă. Curtea a constatat că instanţele nu au

explicat suficient pretinsa identitate de cauză şi au lăsat practic fără efect

hotărârea judecătorească pronunţată ulterior primului litigiu.

Niciunul din elementele particulare care au determinat Curtea să reţină o

încălcare a art. 6 par.1 din Convenţie, prin invocarea autorităţii lucrului judecat

de către instanţele naţionale, nu se regăseşte în prezenta cauză.

D. Totodată, în raport de o jurisprudenţă constantă a Curţii Europene a

Drepturilor Omului (e.g., cauzele ....................., .................) hotărârea

irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a statuat că pârâţii ............ şi

.......... sunt proprietarii imobilului, constituie un "bun" în sensul art.1 din

Protocolul nr. 1 la Convenţie, iar reanalizarea în fond a chestiunii proprietăţii, cu

concluzia că titlul reclamanţilor ar fi preferabil, ar constitui atât o încălcare a

dreptului la un proces echitabil, cât şi o gravă încălcare a dreptului de proprietate

al pârâţilor, în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În raport de aceste considerente, dar şi de exigenţele impuse de art. 315

alin.1 C.pr.civ., instanţa apreciază că se impune respingerea în fond a acţiunii în

revendicare, întrucât, prin efectul deciziei nr. .............. pronunţată de Curtea

Supremă de Justiţie, secţia civilă, pârâţii sunt proprietarii imobilului şi nu pot fi

evinşi într-o acţiune în revendicare ulterioară.

E.  În subsidiar faţă de considerentele expuse, dacă s-ar face cu totul

abstracţie de litigiul purtat anterior între părţi (ceea ce, în opinia instanţei, ar fi

nelegal) se impune analiza efectelor Legii nr. 10/2001, ca lege specială, asupra

acţiunii în revendicare formulată de reclamanţi. Aceasta întrucât, spre deosebire

de litigiul anterior, care a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

prezenta acţiune a fost introdusă după intrarea în vigoare a aceleiaşi legi.

Spre deosebire de Legea nr. 112/1995, care a reglementat exclusiv situaţia

imobilelor preluate cu titlu valabil (chiar dacă, în fapt, a fost aplicată şi unor

imobile preluate fără titlu valabil, ceea ce a generat numeroase litigii precum

cauza de faţă; pentru detalii asupra evoluţiei adesea contradictorii a practicii

administrative şi judiciare relevante, a se vedea hotărârea pronunţată de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauza .............), Legea nr. 10/2001 privind

regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada ............ - .....

reglementează situaţia atât a imobilelor preluate cu titlu valabil, cât şi a

imobilelor preluate fără titlu valabil (considerând, pe drept cuvânt, că şi acestea

au fost preluate într-o manieră abuzivă de statul comunist, de această dată

termenul având o conotaţie preponderent politică şi morală).

Potrivit art. 1 alin.1 şi 2, coroborat cu art. 2 alin.1 (îndeosebi literele g şi

h) din Legea nr. 10/2001, această lege are ca obiect restituirea tuturor imobilelor

preluate în mod abuziv, indiferent dacă această preluară s-a făcut cu titlu valabil,

ori fără un astfel de titlu.

Art. 2 alin.2 din lege dispune totodată că persoanele ale căror imobile au

fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar, avută la data

preluării, pe care o exercită (doar) după primirea deciziei sau hotărârii

judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

Art. 18 din lege dispune că măsurile reparatorii se stabilesc numai în

echivalent şi în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea

dispoziţiilor legale, iar art. 45 din lege instituie un termen de prescripţie de 18

luni pentru dreptul la acţiune în nulitatea actelor de înstrăinare, indiferent de

cauza acesteia.

Nu în ultimul rând, potrivit art. 22 alin. 5 din lege, nerespectarea

termenului de decădere, prevăzut de lege pentru formularea notificării, atrage

pierderea dreptului de a solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Din ansamblul acestor dispoziţii legale rezultă că legiuitorul a înţeles să

dea altă reglementare de drept material, derogatorie de la dreptul comun,

situaţiei în care statul care a preluat imobilul fără titlu valabil a vândut

imobilului unei terţe persoane, ceea ce echivalează cu vânzarea bunului altuia.

Potrivit dreptului comun, într-o asemenea situaţie, adevăratul proprietar

are la dispoziţie acţiunea în revendicare, aceasta urmând a fi admisă pe fond, sub

rezerva apărărilor întemeiate pe uzucapiunea scurtă, ori pe regulile specifice din

materia cărţii funciare.

Dimpotrivă, potrivit Legii nr. 10/2001, într-o astfel de situaţie, persoana

îndreptăţită la măsuri reparatorii poate solicita doar restituirea prin echivalent, şi

anume, prin raportare la valoarea de circulaţie a imobilului, însă numai dacă a

formulat notificare în termenele şi condiţiile prevăzute de legea specială.

Principala lacună a Legii nr. 10/2001 o constituie, încă de la intrarea sa în

vigoare, omisiunea unei reglementări exprese cu privire la posibilitatea de a

formula acţiune în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în această ipoteză.

Întrebarea care se poate pune este, în rezumat, dacă adevăratul proprietar

are un drept de opţiune între aplicarea regulilor de drept material din Legea nr.

10/2001, respectiv ale Codului civil, ori dacă aplicarea regulilor de drept

material din Legea nr. 10/2001 este obligatorie, potrivit adagiului "legea

generală derogă de la legea specială" (specialia generalibus derogant).

Din punct de vedere procesual, instanţa este obligată să aplice cauzei

deduse judecăţii dispoziţiile de drept material ce reglementează raportul juridic

litigios, şi pe care este obligată să le cunoască, şi aceasta chiar dacă reclamanţii

nu au invocat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prevederile Legii nr.

10/2001.

Cauza cererii de chemare în judecată, înţeleasă ca fundament al raportului

juridic litigios, respectiv ca situaţie de fapt calificată juridic, o constituie dreptul

de proprietate asupra imobilului înstrăinat de statul neproprietar unei terţe

persoane.

După cum s-a reţinut deja în cele ce preced, cauza cererii de chemare în

judecată nu se rezumă la situaţia de fapt, însă nu poate fi confundată nici cu

temeiul de drept indicat de reclamant, care poate fi eronat ori incomplet; instanţa

trebuie să soluţioneze litigiul dedus judecăţii în temeiul normelor de drept

aplicabile acestuia.

A accepta teza potrivit căreia dispoziţiile de drept material ale Legii nr.

10/2001 nu ar fi aplicabile, întrucât reclamanţii nu şi-au întemeiat acţiunea pe

dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ar însemna, prin reducere la absurd, ca norme de

drept material imperative, de ordine publică, să fie ori nu aplicabile după cum

reclamanţii consimt ori nu la aplicarea lor. O astfel de soluţie este în mod

evident inacceptabilă, ea fiind de altfel în contradicţie cu noţiunea de cauză a

cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost expusă în considerentele ce

preced, dar şi cu exigenţele constituţionale privitoare la egalitatea cetăţenilor în

faţa legii.

Instanţa, în temeiul principiului disponibilităţii (art.129 alin.6 C.pr.civ.),

nu poate modifica obiectul ori cauza acţiunii, însă este îndreptăţită şi obligată să

dea eficienţă normelor de drept substanţial şi procedural aplicabile acţiunii

formulate.

Prin urmare, numai neînţelegerea conceptului juridic de cauză, precum şi

a principiului disponibilităţii poate sta la baza afirmaţiei potrivit căreia, prin

aplicarea dispoziţiilor de drept material din cuprinsul Legii nr. 10/2001, instanţa

ar "schimba obiectul şi cauza" prezentei acţiuni.

Dacă din punct de vedere procesual este aşadar indiscutabil că instanţa

trebuie să dea eficienţă normelor de drept substanţial aplicabile acţiunii

formulate, trebuie clarificată chestiunea dacă aplicarea prevederilor de drept

substanţial din cuprinsul Legii nr. 10/2001 este obligatorie, ori facultativă, fiind

posibil ca reclamantul să invoce şi să obţină aplicarea exclusivă a regulilor de

drept comun.

Chiar dacă Legea nr. 10/2001 nu reglementează suficient de clar acest

aspect, instanţele judecătoreşti nu pot refuza să judece această chestiune, sub

cuvânt că legea nu prevede, este întunecată ori neîndestulătoare (art. 3 C.civ.),

fiind ţinute să limpezească înţelesul normelor juridice aplicabile.

Relativ recent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în Secţii

Unite asupra acestei chestiuni, printr-o decizie în interesul legii din data de 9

iunie 2008, statuând, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului

comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în

perioada ......... - ..............., formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001,  în sensul următor:

a) concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă

acesta nu este prevăzut expres în legea specială;

b) În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială

(Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are

prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare,

întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice;

Interpretarea primei teze a dispozitivului deciziei în discuţie impune

aşadar concluzia că dispoziţiile de drept material din Legea nr. 10/2001, fiind

speciale şi derogatorii faţă de dreptul comun privitor la acţiunea în revendicare

imobiliară, trebuie aplicate cu prioritate, neexistând un drept de opţiune al

reclamantului între aceste norme, şi cele care reprezintă dreptul comun.

Această interpretare duce la concluzia potrivit cu care acţiunile în

revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada .............. - ...........,

formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, formulate împotriva

terţelor persoane care au cumpărat imobilele, cu bună-credinţă, de la statul

neproprietar sunt neîntemeiate; aceasta nu întrucât buna-credinţă ar valora în

această materie titlu de proprietate, după cum s-a reţinut în mod eronat într-o

parte a jurisprudenţei şi a doctrinei, ci pentru că legiuitorul a instituit altă

soluţie de drept material în această ipoteză, decât restituirea proprietăţii

imobilare înseşi, şi a optat pentru plata de despăgubiri prin echivalent, prin

raportare la valoarea imobilului.

Pentru a verifica aplicabilitatea acestei soluţii în cauză, se impune şi

analiza tezei a doua a dispozitivului deciziei pronunţate de Curtea de Casaţie:

"În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun,

în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori

securităţii raporturilor juridice."

În prima parte a dispoziţiei enunţate, instanţa supremă face aplicarea art.

20 alin.2 din Constituţie, arătând că, în ipoteza în care există neconcordanţe între

Legea nr. 10/2001 (legea internă) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului,

aceasta are prioritate, având forţă supralegislativă.

Cu toate acestea, arată în continuare Curtea de Casaţie, prin aplicarea cu

prioritate a convenţiei nu trebuie să se aducă atingere unui alt drept de

proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Din interpretarea coroborată a deciziei Curţii de Casaţie rezultă

următoarele:

a)  aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001 faţă de dreptul comun, ceea ce

constituie o aplicare a principiului potrivit căruia legea specială derogă de la

legea generală;

b) cu toate acestea, legea specială poate fi înlăturată, urmând a se face

aplicarea directă a CEDO privind dreptul de acces la justiţie, atunci când

acţiunea în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, se îndreaptă împotriva

statului, ori a unei unităţi deţinătoare, în sensul Legii nr. 10/2001.

Admisibilitatea  acţiunii în revendicare în această ipoteză rezultă din

împrejurarea că nu se aduce atingere unui "drept de proprietate", în sensul art.1

din Protocolul adiţional nr. 1 la CEDO, având în vedere că statul şi entităţile

publice sunt prin definiţie excluse din sfera subiectelor protejate de Convenţie;

c) înlăturarea legii speciale şi admiterea acţiunii în revendicare, întemeiate

pe dreptul comun, nu se poate face în măsura în care, astfel, s-ar aduce atingere

"dreptului de proprietate" dobândit de un alt subiect de drept privat, în acest caz

având prioritate stabilitatea raporturilor juridice.

Aplicând aceste concluzii la cauza de faţă, rezultă că, potrivit deciziei

Curţii de Casaţie, acţiunea în revendicare trebuie respinsă ca neîntemeiată,

întrucât pentru situaţia dedusă judecăţii, legea specială prevede altă soluţie decât

restituirea imobilului în natură, respectiv restituirea prin echivalent. Dacă s-ar

proceda în alt mod, s-ar aduce atingere "dreptului de proprietate" al pârâtei, şi

implicit stabilităţii raporturilor juridice privitoare la imobilul revendicat.

Se constată că decizia instanţei supreme respectă, ea însăşi, exigenţele

art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului, prin aplicarea acestei decizii fiind respectate şi dispoziţiile art. 20 alin.2

din Constituţia României.

Din jurisprudenţa relevantă a organelor Convenţiei (fosta Comisie a

Drepturilor Omului şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului) rezultă că

noţiunea de "bun" -  care nu trebuie restrânsă la proprietatea propriu-zisă,

aceasta fiind doar nucleul noţiunii -  include ansamblul intereselor ce derivă din

raporturile juridice patrimoniale, pe care o persoană le-a dobândit în mod efectiv

şi licit, respectiv orice drept privat ce constituie o valoare patrimonială (definiţie

ce relevă intenţia de a acorda o protecţie minimă drepturilor cu caracter

economic, în contextul istoric al adoptării Convenţiei de la Roma). Nu este

protejat dreptul la proprietate, respectiv la dobândirea unei proprietăţi.

Potrivit jurisprudenţei organelor Convenţiei, obiectul protecţiei articolului

1 îl formează aşadar patrimoniul persoanei de drept privat, respectiv fiecare

componentă a patrimoniului care:

a)are o valoare economică reală (în sensul că nu este neglijabilă,

derizorie);

b)reprezintă un bun ce face parte într-o manieră actuală şi incontestabilă

din sfera juridică a persoanei interesate;

c)se raportează la un obiect (corporal sau incorporal) determinat şi

indentificabil.

În prezenta cauză prezintă interes cea de-a doua condiţie (lit.b), ce a fost

dezvoltată de Curte printr-o hotărâre cu valoare de principiu, (............ -

............... hotărârea din .............):

a) Art.1 nu recunoaşte dreptul la proprietate; privarea de proprietate, ori de

un alt drept real, constituie în principiu un act instantaneu şi nu creează o situaţie

continuă de "privare de drept". În consecinţă, privările de proprietate anterioare

ratificării Convenţiei nu intră în câmpul de aplicare a acesteia rationae temporis 

(Malhous c. Republicii Cehe);

b) Reclamantul nu poate susţine existenţa unei încălcări a art. 1 decât în

măsura în care dispoziţia ori măsura contestată se raportează la un "bun" în

sensul Convenţiei;  noţiunea de bun poate include fie "bunuri actuale", fie valori

patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamantul poate pretinde că

are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de

proprietate. Dimpotrivă, speranţa de recunoaştere a unui drept de proprietate a

cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un "bun" în sensul art.1; aceeaşi

este situaţia creanţelor condiţionale, stinse ca urmare a nerealizării condiţiei

(...........................................).

c) Art.1 nu impune statelor contractante nicio obligaţie privind restituirea

bunurilor dobândite anterior ratificării Convenţiei; statele sunt libere să

determine domeniul de aplicare a legislaţiei privind restituirea bunurilor, precum

şi condiţiile restituirii (a se vedea şi ................);

d) Dacă însă statele, după ratificarea Convenţiei şi a Protocolului nr. 1,

adoptă o legislaţie privind restituirea totală ori parţială a bunurilor preluate

într-un regim anterior, o astfel de legislaţie dă naştere unui nou drept de

proprietate protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute pentru restituire (...................);

e) noţiunea de "speranţă legitimă": trebuie distins între o simplă speranţă

- oricât de legitimă moral - şi speranţa legitimă, care trebuie să aibă o natură

concretă şi să se întemeieze pe o dispoziţie legală, ori pe un act juridic, cum ar fi

o hotărâre judiciară; dacă existenţa unui drept este controversată în dreptul

intern, argumentele reclamantului fiind respinse în mod definitiv de instanţe, nu

există o speranţă legitimă (...................).

f) un interes patrimonial (creanţă) nu poate fi considerat o " valoare

patrimonială" susceptibilă de a constitui un "bun" în sensul art.1 decât dacă ea

are o bază legală suficientă în dreptul intern, spre exemplu, dacă este confirmată

de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor judecătoreşti; o contestaţie reală,

ori caracter serios al pretenţiilor afirmate nu sunt suficiente pentru existenţa

unei speranţe legitime.

Aplicând principiile enunţate de Curte (lit.a) la prezenta cauză, se constată

că reclamanţii nu au un "bun", întrucât privarea de proprietate din anul 1988  a

constituit un act instantaneu şi nu a creat o situaţie continuă de "privare de

drept" (spre deosebire de situaţia din cauza ...................., preluarea nu a avut un

caracter pur faptic, existând o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un act

normativ existent la acea dată).

Pe de altă parte (lit.d - f), din adoptarea legislaţiei de restituire, ulterioară

aderării României la Convenţie,  nu rezultă niciun "bun" şi nici măcar o speranţă

legitimă de restituire a imobilului în natură, întrucât exact în ipoteza existentă în

cauză, Legea nr. 10/2001 prevede doar restituirea prin echivalent a imobilului

vândut unui terţ, sub rezerva anulării titlului acestuia, printr-o acţiune formulată

în interiorul termenului de prescripţie special, prevăzut de lege. Titlul pârâţilor,

reprezentat de contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza legii nr.

112/1995, nu a fost desfiinţat astfel că este valabil, cumpărătorii fiind de bună

credinţă. Reclamanţii au avut la dispoziţie mijloacele legale necesare pentru a

anula titlul de proprietate al pârâţilor dar nu le-au folosit, în interiorul termenului

de prescripţie specială, asumându-şi astfel riscul de a nu mai putea desfiinţa pe

viitor titlul de proprietate ce li se opune şi de a nu mai putea obţine restituirea în

natură a bunului (art. 45 alin. 5 şi art. 18 lit. c din Legea nr. 10/2001).

Ca atare, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legea internă pentru

restituirea în natură a imobilului, motiv pentru care reclamanţii - în lumina

principiilor de aplicare rationae temporis a Convenţiei, la care România a aderat

în anul 1994 - nu au un "bun" în sensul art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la

Convenţie.

Dimpotrivă, pârâţii, deşi nu ar putea fi consideraţi proprietari dacă s-ar fi

aplicat exclusiv regulile de drept comun, au un titlu de proprietate consolidat

prin reglementarea legală specială anterior menţionată şi beneficiază cel puţin de

o "speranţă legitimă" de a păstra bunul, în raport de soluţia de drept material a

legii speciale (restituirea prin echivalent). Ca atare, pârâţii beneficiază de un

"bun" în sensul Convenţiei, iar admiterea acţiunii în revendicare ar constitui o

încălcare a art.1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, în ce îi priveşte.

Mai mult, din considerentele anterior expuse (supra, pct. D, pag. 10)

rezultă că hotărârea irevocabilă a Curţii Supreme de Justiţie, prin care s-a statuat

că pârâţii ............. şi ................. sunt proprietarii imobilului, constituie un "bun"

în sensul art.1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, bun de care nu pot fi privaţi

prin admiterea prezentei acţiuni.

Din toate considerentele expuse rezultă netemeinicia acţiunii în

revendicare formulate, care va fi respinsă, în raport, pe de-o parte, de art. 1201

C.civ., art. 6 par.1 şi art. 1 Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor

Omului, art. 315 alin.1 C.pr.civ., iar pe de altă parte, de reglementarea specială a

Legii nr. 10/2001 şi de Decizia adoptată de Curtea de Casaţie în Secţii Unite,

obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, potrivit art. 329 alin.3 C.pr.civ.

Fiind vorba despre o decizie interpretativă, similară prin efectele sale unei

norme interpretative, ea face corp comun cu norma juridică interpretată şi se

aplică şi litigiilor în curs, şi aceasta chiar anterior publicării în Monitorul Oficial,

nefiind raţional ca instanţa să ignore decizia şi raţiunile ce o fundamentează,

pentru simplul considerent că există un interval (de altfel, regretabil de mare)

între pronunţarea soluţiei, pe de-o parte, şi publicarea considerentelor, pe de altă

parte.

Va lua act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

HOTĂRĂŞTE:

Respinge acţiunea formulată de reclamanţii ........... şi ............., ambii

domiciliaţi în ......, str. ..............., sector ....... împotriva pârâţilor

........................................cu sediul în ..........., str. ................., sector ....

................. cu sediul în ......, B-dl. ....., nr. ..., sector ... ............... cu sediul în

........, ............, nr. ...., sector ..., ......... domiciliat în ......, str. ....., nr. .., sector .. şi

.......... cu domiciliul în Bucureşti, str. .........., nr. ...., sector ..., având ca obiect -

revendicare, ca neîntemeiată.

Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Cu apel în 15 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, ..............

 PREŞEDINTE, GREFIER,

Domenii speta

Spete similare