Pretentii

Dosar nr. 1969/189/2012

R O M Â N I A

TRIBUNALUL VASLUI

SECŢIA CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ  Nr. 419/R/2013

Şedinţa publică de la 20 Martie 2013

Instanţa constituită din:

PREŞEDINTE

Judecător

Judecător

Grefier

Pe rol fiind la ordine  pronunţarea  asupra  cererii  de recurs formulată de  pârâtul  recurent –I M în contradictoriu cu  reclamanta intimată C T, pârâta intimată  C I – C, împotriva sentinţei civile nr. 2968/ 18 octombrie  2012 pronunţată de Judecătoria Bârlad în dosar civil nr. 1969/189/2012 având ca obiect -  pretenţii.

TRIBUNALUL

Asupra recursului civil de faţă;

Prin sentinţa civilă nr. 2968 din 18 octombrie 2012 Judecătoria Bârlad a admis cererea precizată, pentru plata de despăgubiri cauzate prin lipsa de folosinţă a suprafeţei de 173 m.p. teren din intravilanul satului/com. Ciocani, jud. Vaslui, proprietatea reclamantei, cerere formulată de reclamanta C T împotriva pârâţilor: I M şi  C I C.

A obligat pârâţii I M şi C I C să plătească reclamantei C Ta suma de 209,69 lei, reprezentând despăgubiri aferente perioadei septembrie 2011-septembrie 2012 pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de 173 m.p. teren situată în intravilanul satului/com. Ciocani, jud. Vaslui, proprietatea reclamantei, pentru care s-a constatat dreptul de superficie prin sentinţa civ. nr. 2305/20.09.2011 a Judecătoriei Bârlad şi în continuare, începând cu 1.10.2012, obligă pârâţii să plătească reclamantei suma de câte 17,85 lei, lunar, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a aceleiaşi suprafeţe de teren, pe toată durata existenţei construcţiei edificate de pârâţi pe terenul proprietatea reclamantei.

A respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei în cererea pentru plata de despăgubiri cauzate prin distrugerea viei, pomilor, gardului proprietatea reclamantei, excepţie ridicată de avocatul pârâtului IM.

A admis cererea prin care reclamanta C T a solicitat ca pârâtul I M să-i plătească despăgubiri pentru via (şpalierii) şi pentru gardul distrus, proprietatea reclamantei. 

A obligat pârâtul IM să plătească reclamantei suma de 4.443 lei, reprezentând c/valoarea bunurilor proprietatea reclamantei, distruse de către pârât (c/valoarea gardului, a şpalierilor şi a sârmei ce a fost întinsă pe şpalieri).

A respins cererea prin care reclamanta a solicitat ca pârâtul I M să-i plătească c/valoarea viei şi a pomilor distruşi.

A obligat pârâţii IM şi C I C, în solidar, să plătească, reclamantei, cheltuieli de judecată în sumă de 1.328,10 lei.

A obligat pârâtul I M să plătească statului suma de 490 lei, reprezentând diferenţă taxă judiciară de timbru pentru care s-a acordat reclamantei C Ta ajutor public judiciar în materie civilă în dosarul civ. nr. 1969/189/2012 al Judecătoriei Bârlad, dispozitivul sentinţei constituind, potrivit art. 21 din O.U.G. nr. 51/200, titlu executoriu.

Pentru a pronunţa această soluţie , prima instanţă a reţinut că:

Reclamanta CT este fiica defunctului BD. N.

Prin titlul de proprietate nr.1510/48914/15.06.2000, s-a reconstituit titularului BD.N dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 6 ha 3.700 m.p. teren, situată pe raza satului/com. Ciocani, jud. Vaslui, din care 3.700 m.p. teren intravilan şi 6 ha teren arabil extravilan.

B D. N a decedat la data de 4.02.1992.

Prin sentinţa civ. nr. 2660/1.10.2009, pronunţată de Judecătoria Bârlad, a fost admisă acţiunea pentru ieşirea din indiviziunea privitoare la suprafaţa de 6 ha 3.700 m.p. teren înscrisă în titlul de proprietate nr. 1510/48914/15.06.2000 (titular B D. N) şi s-a atribuit  direct în proprietate reclamantei B M lotul nr.1, compus din suprafaţa de 3.304 m.p. teren, din tarlaua 160, parcelele 18, 18/1 din intravilanul satului/com. Ciocani, înscrisă în titlul de proprietate nr. /15.06.2000, individualizată prin pct. 26-1-28-27-3-4-5-6-30-29-26 din anexa nr. 1, pag 2 la raportul de expertiză th. judiciară întocmit de expertul B I M, ce face parte din prezenta sentinţă.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a atribuit direct în proprietate reclamantei C T lotul nr.2, compus din suprafaţa de 18.470 m.p. teren, situată pe raza satului/com. Ciocani, jud. Vaslui, înscrisă în acelaşi titlu de proprietate, din care:

- 589 m.p. ce face parte din parcela 18, individualizată prin pct. 1-2-3-27-28-1, din anexele la raportul de expertiză întocmit de expertul l,

- 8.712 m.p., ce face parte din parcelele 18/1 şi 1799/9/1, individualizată prin pct. 26-29-30-6-7-8-31-38-25-26, din anexele la acelaşi raport de expertiză,

- 9.169 m.p., ce face parte din parcela 1799/9/5, individualizată prin pct. 11-12-13-14-15-16-17-18-19-20-35-34-11 din anexele la acelaşi raport de expertiză.

Alte loturi din teren au fost atribuite celorlalţi moştenitori ai defunctului B D. N.

Sentinţa civ. nr. 2660/1.10.2009 a Judecătoriei Bârlad a rămas irevocabilă prin nerecurare.

Pârâta C I C este fiica reclamantei C T.

La data de 22.09.2001, C I C s-a căsătorit cu I M, căsătorie care ulterior a fost desfăcută, prin sentinţa civ. nr. 19/16.12.2010, a Judecătoriei Bârlad.

În perioada căsătoriei lor, C I C şi I M au construit o casă de locuit, amplasată în satul/com. Ciocani, jud. Vaslui, pe terenul proprietatea reclamantei.

Desfacerea căsătoriei dintre C I C şi I Mn a generat o situaţie litigioasă între părţi.

Astfel, prin sentinţa civ. nr. 2305/20.09.2011, pronunţată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr. 5813/189/2010:

- a fost admisă acţiunea în revendicare imobiliară, formulată de reclamanta C T, împotriva pârâţilor I M, C I C şi au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantei, în deplină proprietate şi posesie, suprafaţa de 416 m.p. teren neconstruită, situată în satul/com. Ciocani, în parcela 18 (lotul nr.2);

- a fost admisă cererea reconvenţională formulată de pârâtul I M, împotriva reclamantei C T şi s-a constatat că pârâtul I M are un drept de superficie privind construcţia constând într-o casă de locuit, magazin, bar, edificată de pârât pe terenul reclamantei C T, situat în satul/com. Ciocani, lotul, identificată prin raportul de expertiză întocmit de expertul GV, drept de superficie ce cuprinde dreptul de proprietate asupra construcţiei menţionate şi un drept de folosinţă asupra suprafeţei de 173 m.p. teren aferent.

În considerentele sentinţei civ. nr. 2305/20.09.2011 a Judecătoriei Bârlad, s-a reţinut că pârâtul I M a edificat construcţia cu acordul reclamantei C T, dar şi cu acordul mamei acesteia, BM care, până la rămânerea irevocabilă a sentinţei de partaj, stăpâneau întreg terenul din intravilan în coproprietate. După edificarea în parte a construcţiei, relaţiile dintre părţi au devenit tensionate, pârâtul I M a manifestat acte de violenţă faţă de C T şi faţă de C I C.

În drept, prin sentinţa civ. nr. 2305/20.09.2011 au fost reţinute ca fiind aplicabile prevederile art. 492 din Codul civil (1864), potrivit cărora „orice construcţie, plantaţie, sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până se dovedeşte din contra”. Prin probele administrate, s-a dovedit că pârâtul I M a dobândit dreptul de proprietate asupra casei, pe măsura incorporării materialelor în teren, iar dreptul de a folosi terenul proprietatea reclamantei, de a construi pe terenul respectiv, a fost dobândit în momentul încheierii convenţiei dintre pârât şi reclamantă, împreună cu BM. 

Sentinţa civ. nr. 2305/20.09.2011 a Judecătoriei Bârlad a rămas irevocabilă, prin decizia civ. nr. 322/R/14.03.2012 a Tribunalului Vaslui, prin respingerea recursului declarat de C T.

Prin declaraţia dată în prezenta cauză, martorul P G, propus de reclamantă, a arătat că el cunoaşte cum se prezenta terenul proprietatea reclamantei înainte ca pârâţii să fi început construirea casei de locuit pe acest teren. Astfel, martorul a arătat că, înainte de a se fi început construirea casei, pe terenul reclamantei se aflau viţă de vie producătoare, pe şpalieri, iar pe marginea plantaţiei se aflau 30 de pomi fructiferi: meri, vişini, nuci şi de jur împrejurul lor era un gard din plasă de sârmă. În prezent,  gradul din plasă de sârmă nu mai există, nu mai este nici plantaţia de vie, iar din pomii fructiferi au mai rămas doar 10, aceasta din cauză că, atunci când au început construirea casei, pârâţii au scos plantaţia de vie, pomii şi gardul. Martorul a declarat că terenul pe care pârâţii au edificat construcţia era un teren arabil situat în curtea casei reclamantei.

Pentru soluţionarea prezentei cauzei, s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice judiciare în construcţii.

Astfel, prin raportul de expertiză tehnică judiciară în construcţii întocmit de expertul A C, depus la dosarul instanţei la data de 13.09.2012, filele 60-64, a fost identificată suprafaţa de 173 m.p. teren din satul/com. Ciocani, jud. Vaslui, pentru care s-a stabilit lui I M un drept de superficie prin sentinţa civ. nr. 2305/20.09.2011 a Judecătoriei Bârlad, stabilindu-se următoarele:

- suprafaţa de 173 m.p. teren din satul/com. Ciocani, jud. Vaslui, pentru care s-a stabilit lui I M un drept de superficie prin sentinţa civ. nr. 2305/20.09.2011 a Judecătoriei Bârlad, este situat în zona periferică a satului Ciocani, în partea de N-E a localităţii şi are ca vecin, pe toate laturile (N, E, S, V) propr. C T. Această suprafaţă de teren de 173 m.p. este amprenta la sol a construcţiei edificată de pârâţi, fără trotuar sau cale de acces;

- conform titlului de proprietate nr. 1510/48914/15.06.2000, emis titularului B N, suprafaţa de 173 m.p. teren face parte din tarlaua 160, parcela 18/1, de categoria de folosinţă „vii”, din intravilanul satului Ciocani;

- valoarea suprafeţei de 173 m.p. teren plantat cu viţă de vie şi livezi este de 12.053 lei;

- pentru aceeaşi suprafaţă de teren, chiria lunară la nivelul lunii septembrie 2011 a fost de 17 lei. Pentru perioada 20.09.2011-20.09.2012 (ca dată a efectuării expertizei), chiria totală aferentă suprafeţei de 173 m.p. teren este de 209,96 lei;

- conform descrierii făcute de părţile prezente la efectuarea expertizei, pe suprafaţa de 30 m x 22 m se aflau montaţi 84 buc. şpalieri refolosiţi cu 3 rânduri de sârmă, în lungime totală de 1.530 m.l., astfel că valoarea a 84 de şpalieri şi a sârmei care a fost întinsă pe spalieri este de 1.141 lei;

- c/valoarea actuală a împrejmuirii înlăturată de pârâţi (gard din plasă de sârmă cu înălţimea de 1,50 m şi şpalieri) este de 3.302 lei.

Părţile nu au formulat obiecţiuni împotriva raportului de expertiză întocmit.

La termenul de judecată din 11.10.2012, reclamanta a precizat că îşi însuşeşte concluziile raportului de expertiză- încheierea de şedinţă din 11.10.2012, fila 72 dosar.

Potrivit art. 201 Cod.proc.civ., raportul de expertiză în construcţii va fi reţinut în soluţionarea cauzei, ca util şi concludent.

Privitor la cererea prin care reclamanta a solicitat ca pârâţii să-i plătească despăgubiri lunare pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de 173 m.p. teren proprietatea reclamantei, pentru care, prin hotărâre judecătorească, s-a constatat că pârâtul IM are un drept de folosinţă,  se reţine că dreptul de superficie nu a fost reglementat în mod expres în Codul civil din 1864.

Codul civil din 1864 a fost abrogat prin art. 230 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

În prezent, superficia este reglementată prin art. 693 - 702 din Codul civil (Legea nr. 287/2009).

Astfel, potrivit art. 693 alin.1 din Codul civil (Legea nr. 287/2009) „Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcţie pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândeşte un drept de folosinţă”.

 În ceea ce priveşte „evaluarea prestaţiei superficiarului”, articolul 697 din Codul civil (Legea nr. 287/2009) prevede că:

„(1) În cazul în care superficia s-a constituit cu titlu oneros, dacă părţile nu au prevăzut alte modalităţi de plată a prestaţiei de către superficiar, titularul dreptului de superficie datorează, sub formă de rate lunare, o sumă egală cu chiria stabilită pe piaţa liberă, ţinând seama de natura terenului, de destinaţia construcţiei în cazul în care aceasta există, de zona în care se află terenul, precum şi de orice alte criterii de determinare a contravalorii folosinţei.

(2) În caz de neînţelegere între părţi, suma datorată proprietarului terenului va fi stabilită pe cale judecătorească”.

Însă, articolul 68 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prevede că dispoziţiile art. 693-702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite înainte de intrarea în vigoare a Codului civil.

În cauza de faţă, dreptul de superficie al pârâţilor a fost constatat prin sentinţa civ. nr. 2305/20.09.2011 a Judecătoriei Bârlad, deci sub imperiul Codului civil din 1864.

Până la intrarea în vigoare a noului Cod civil, practica judiciară a consacrat dreptul de superficie ca fiind un drept real imobiliar, stabilind că există două categorii de drepturi cu subiecţi diferite: astfel, pe de o parte există dreptul de proprietate al superficiarului asupra construcţiei şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care se află construcţia, iar pe de altă parte există dreptul proprietarului asupra terenului pe care se află construcţia şi dreptul acestuia de a pretinde de la superficiar să folosească terenul potrivit destinaţiei sale şi să-i plătească o indemnizaţie pentru folosinţa acestuia.

Conform doctrinei în materie, superficia nu este, prin esenţa sa, un drept real cu titlu gratuit, astfel că superficiarul poate fi obligat să plătească o indemnizaţie pentru folosinţa terenului, dacă nu s-a convenit altfel.

Din probele aflate în dosarul nr. 5813/189/2010 al Judecătoriei Bârlad (în care a fost pronunţată sentinţa nr. 2305/20.09.2011) a rezultat că pârâţii au edificat construcţia pe terenul reclamantei fără să fi avut autorizaţie de construire şi fără ca reclamanta să le fi atribuit terenul în folosinţă cu titlu gratuit.

Potrivit articolului 1 alin.1 al Protocolului adiţional nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul respectării proprietăţii se consideră violat nu numai în ipoteza în care o persoană este lipsită în mod propriu-zis de proprietatea sa, dar şi atunci când unei persoane nu i se acordă posibilitatea de a se folosi în mod normal de aceasta.

Faţă de aceste considerente şi raportat jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, (hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Bock şi Palade împotriva României din 15.02.2007), instanţa a apreciat că reclamanta are dreptul de a fi despăgubită de către pârâţi pentru lipsa de folosinţă a terenului pe care pârâţii au edificat construcţii.

Ca urmare, cererea prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de 173 m.p. teren, aşa cum a fost precizată în cursul judecăţii, este întemeiată, şi a fost admisă.

În consecinţă, pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantei suma de 209,69 lei, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de 173 m.p. teren situată în intravilanul satului/com. Ciocani, aferentă perioadei septembrie 2011-septembrie 2012, iar în continuare, începând cu 1.10.2012  pârâţii au fost obligaţi să plătească reclamantei suma de câte 17,85 lei, lunar, pe toată durata existenţei construcţiei edificate de pârâţi pe terenul proprietatea reclamantei.

Privitor la cererea prin care reclamanta a solicitat ca pârâtul IMsă-i plătească despăgubiri pentru distrugerea gardului şi a şpalierilor, la termenul de judecată din 18.10.2012 avocatul pârâtului I M a ridicat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.

Cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei în cererea pentru plata de despăgubiri pentru distrugerea gardului şi a şpalierilor, din probele (răspunsuri la interogatorii, declaraţii de martori) administrate în cauza ce a făcut obiectul dosarului civ. nr. 5813/189/2010 al Judecătoriei Bârlad, în care a fost pronunţată sentinţa nr. 2305/20.09.2011, a rezultat că pârâţii au edificat imobilul pe terenul proprietatea reclamantei în perioada 2009-2010.

 În prezenta cauză, reclamanta a precizat că pârâţii au distrus gardul şi şpalierii ce se aflau pe terenul proprietatea ei pe o durată de timp cuprinsă între luna martie- decembrie 2009. Rezultă că termenul de prescripţie al dreptului la acţiune al reclamantei pentru plata de despăgubiri cauzate prin distrugerea gardului şi a şpalierilor a început să curgă sub imperiul dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă care, în art.3 alin.1, prevede că termenul general de prescripţie este de 3 ani.

Conform art. 7 din  acelaşi act normativ, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Decretului nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.

Însă, articolul 201 din Legea nr. 71/2011 prevede că „Prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt şi rămân suspuse dispoziţiilor legale care le-au instituit”.

Aşadar, cererea reclamantei pentru plata de despăgubiri cauzate prin distrugerea bunurilor este supusă termenului de prescripţie de 3 ani, prev. de art. 3 alin.1 din Decretul nr. 167/1958.

Dreptul la acţiune al reclamantei a început în primăvara anului 2009, iar acţiunea dedusă judecăţii a fost înregistrată la instanţă la data de 6.04.2012.

În această situaţie, s-a apreciat că cererea reclamantei pentru plata de despăgubiri cauzate prin distrugerea bunurilor a fost formulată în cadrul termenului general de prescripţie de 3 ani, motiv pentru care excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, ridicată de avocatul pârâtului I M, este neîntemeiată,  şi a fost respinsă.

Aşa cum s-a reţinut prin raportul de expertiză tehnică judiciară în construcţii întocmit în această cauză de către expertul A C, c/valoarea şpalierilor şi a sârmei întinse pe şpalieri, proprietatea reclamantei, distruse de pârât este în valoare de 1.141 lei, iar valoarea împrejmuirilor proprietatea reclamantei, distruse de pârât este de 3.302 lei. În total, daunele cauzate de pârât, reclamantei, prin distrugerea acestor bunuri sunt în valoare de 4.443 lei.

Potrivit art. 998 din Codul civil (1864), „Orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”.

Pentru considerentele arătate, cererea prin care reclamanta a solicitat ca pârâtul I M să-i plătească despăgubiri pentru via (şpalierii) şi pentru gardul distrus este întemeiată, şi a fost admisă.

În consecinţă, pârâtul I M a fost obligat să plătească reclamantei suma de 4.443 lei, reprezentând c/valoarea  bunurilor proprietatea reclamantei, distruse de către pârât (c/valoarea gardului, a şpalierilor şi a sârmei ce a fost întinsă pe şpalieri).

Cu privire la cererea prin care reclamanta a solicitat ca pârâtul I M să-i plătească c/valoarea viei şi a pomilor pe care acesta le-a distrus, s-a reţinut că reclamanta nu a mai administrat probe pentru evaluarea vie şi a pomilor distruşi, motiv pentru care această cerere a fost respinsă.

Împotriva acestei hotărâri, în termenul prevăzut de art. 301 cod procedură civilă a declarat recurs  reclamantul I  M  criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

………………………………………………………….

Analizând actele şi lucrările dosarului, hotărârea  recurată prin prisma motivelor  de recurs şi a dispoziţiilor de ordine publică aplicabile, instanţa de control judiciar constată că recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:

Calitatea procesuală pasivă presupune ca pârâta chemată în judecată să poată răspunde pretenţiilor formulate de reclamantă. În judecata purtată anterior nu a fost pusă în discuţie calitatea de bun comun a construcţiei ridicate, nu s-a constatat că recurentul are un drept de proprietate exclusiv asupra construcţiei şi un drept de superficie exclusiv asupra suprafeţei de 137 m.p. teren. Judecata finalizată prin sentinţa civilă nr. 2305/20.09.2011 a avut ca obiect revendicare, ridicare construcţii şi constituirea dreptului de superficie iar cadrul procesual a fost cel stabilit de părţi, în baza principiului disponibilităţii.

Faptul că reclamantul singur a formulat cererea nu conduce la concluzia că instanţa a apreciat că acesta are un drept exclusiv asupra construcţiei şi, pe cale de consecinţă  un drept exclusiv de superficie ci, după cum s-a reţinut, instanţa s-a pronunţat în funcţie de cadrul procesual stabilit de părţi. Acest lucru rezidă atât din considerentele instanţei de fond cât şi cele ale instanţei de recurs, reţinându-se că recurentul împreună cu fosta soţie au edificat construcţia de pe terenul în litigiu.

Faţă de aceste considerente, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive urmează a fi respinsă ca fiind neîntemeiată.

În mod corect a fost soluţionată excepţia prescrierii dreptului material la acţiune invocată de recurent. Termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea. Construcţia a început în perioada în care asupra terenului exista un drept de coproprietate în indiviziune. Urmare a sentinţei civile nr. 2660/01.10.2009 acest teren este atribuit reclamantei intimate, şi doar de la acest moment se poate aprecia ca începând să curgă termenul de prescripţie. Soluţionând excepţia nu a fost încălcată puterea de lucru judecat aşa cum pretinde recurentul. De altfel, chiar recurentul arată că abia după rămânerea definitivă a acestei hotărâri se putea vorbi despre o pagubă în patrimoniul intimatei.

Faţă de cele reţinute, motivul de recurs va fi respins ca fiind neîntemeiat.

În ceea ce priveşte obligarea recurentului la plata sumei de 4.443  lei reprezentând c/v şpalieri, gard şi sârmă, recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:

Temeiul de drept invocat, art. 998 Cod procedură civilă, presupunea  întrunirea cumulativă  a următoarelor condiţii: a) existenta unui prejudiciu; b) existenta unei fapte ilicite; c) existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu; d) existenta vinovatiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenta sau imprudenta cu care a acţionat. În cauză, s-a constatat ca recurentul pârât a avut iniţial acordul bunicii iar ulterior şi acordul intimatei reclamante pentru a construi pe terenul care ulterior i-a şi fost atribuit. În aceste condiţii nu se poate reţine fapta ilicită a acestuia, deoarece a avut acordul intimatei, pentru o perioadă de timp cât relaţiile au fost normale, nu i s-a reproşat săvârşirea vreunei fapte nepermise. Abia în această situaţie se poate vorbi despre puterea de lucru judecat reţinută prin judecata anterioară, instanţa reţinând că recurentul a edificat construcţia atât cu acordul reclamantei(din acel dosar) cât şi cu acordul mamei acesteia, B M.

 Cum întrunirea acestor condiţii se cere a fi cumulativă, lipsa uneia face ca acţiunea întemeiată pe dispoziţiile acestui text de lege să nu poată fi primită.

Pentru aceste considerente, recursul va fi admis, obligaţia de plată urmând a fi înlăturată.

Prin motivele suplimentare depuse în termen, se reia motivul privind autoritatea/puterea de lucru judecat a perioadei în care au fost efectuate construcţiile, motiv ce a fost analizat o dată cu motivul vizând prescrierea dreptului la acţiune, considerentele vizând respingerea rămânând aceleaşi.

Deşi recurentul critică hotărârea instanţei de fond pentru faptul că nu s-a menţionat sintagma „în solidar”,  din dispozitivul sentinţei rezultă că ambii au fost obligaţi la plată în calitate de pârâţi, acest lucru neputând duce la concluzia că ne aflăm în prezenta unei obligaţii divizibile.

Critică recurentul faptul că a fost decăzut din proba cu martori, însă nu indică vătămarea în concret care i s-a produs, în acest caz nulitatea putând interveni doar în măsura indicării şi dovedirii vătămării produse. Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 129, alin. 5, indice 2, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona probe din oficiu pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii. Aşadar textul de lege sancţionează nerespectarea dispoziţiilor privind propunerea, încuviinţarea şi administrarea probelor, partea fiind cea obligată a respecta aceste dispoziţii, fără posibilitatea de a se reproşa instanţei faptul că nu s-au administrat probele pe care partea nu le-a solicitat în termenul prevăzut de lege.

Nici  ultima critică adusă hotărârii nu este întemeiată. Corect a reţinut instanţa de fond că fiind vorba despre o sarcina asupra unui bun aflat în proprietatea unei persoane, dreptul de superficie nu este unul gratuit, prezumţia fiind că un astfel de drept se poate constitui cu titlu oneros iar nu gratuit. Bucurându-se de această prezumţie nu reclamantei îi revenea sarcina probei în a dovedi că înţelegerea părţilor a fost ca ocuparea terenului să se facă cu titlu gratuit, pârâtului revenindu-i obligaţia de a răsturna prezumţia pe care doctrina şi jurisprudenţa au creat-o în favoarea proprietarului terenului. Or, recurentul pârât, după cum s-a reţinut, nu şi-a propus în termen procedural probele de care înţelegea să se folosească, iar instanţa de judecată nu se poate substitui părţilor în a propune probe.

Faţă de aceste considerente, văzând dispoziţiile art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi având în vedere că, în cauză,  este incident motivul de recurs prevăzut de art.304, pct. 9 din Codul de procedură civilă, instanţa va admite recursul, urmând să modifice în parte hotărârea instanţei de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei intimate C I C ca fiind neîntemeiată.

Admite recursul formulat de recurentul I M, împotriva sentinţei civile nr. 2968/18.10.2012, pronunţată de Judecătoria Bârlad în dosarul nr. 1969/189/2012, pe care o modifică în parte în sensul că:

Respinge capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtului IM la plata sumei de 4.443 lei reprezentând c/v gard, şpalieri şi sârmă.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei civile nr. 2968/18.10.2012 ce nu sunt contrare prezentei decizii.

Obligă intimaţii la plata sumei de 2186,22 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20.03.2013.

Domenii speta

Spete similare