Plângere formulată împotriva rezoluţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale. Admitere. Există situaţia premisă pentru abuz de încredere atunci când administratorul societăţii de leasing, deşi primeşte notificarea rezilierii, continuă să reţ...

Printr-o plângerea penală adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, petenta societate de leasing a solicitat declanşarea unei anchete penale cu privire la reprezentantul firmei utilizatoare, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de ,,abuz de încredere’’ prev. şi ped. de art. 213 Cod penal, constând în aceea că intimatul, a refuzat să restituie autoturismul primit în baza contractului de leasing deşi petenta, în calitate de proprietar, i-a notificat acestuia rezilierea contractului de leasing ca urmare a neplăţii ratelor de leasing.

În dosar s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimat în baza disp. art. 10 lit. b Cod procedură penală, fapta nefiind prevăzută de legea penală, cu motivarea că între cele două părţi s-a încheiat un contract, fapta fiind de natură civilă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 07.05.2008 între petenta societate de leasing şi societatea utilizatoare prin intimat s-a încheiat un contract de leasing având ca obiect finanţarea acordată utilizatorului pentru achiziţionarea unui autoturism Dacia Logan Preferance. Potrivit clauzelor contractuale petenta avea calitatea de proprietar al autoturismului şi de locator în contract, în timp ce locatara avea calitatea de utilizator. Între obligaţiile utilizatorului era şi aceea de a plăti la termen ratele de leasing, obligaţie de care intimatul nu s-a achitat, motiv pentru care a intervenit rezilierea de drept a contractului de leasing. Potrivit contractului (art. 11 pct. 5 lit. g) locatorul poate rezilia contractul de plin drept fără nici o formalitate prealabilă, fără punerea în întârziere a utilizatorului şi fără intervenţia instanţei de judecată în caz de întârziere a plăţii integrale timp de 30 de zile lucrătoare a unei rate de leasing, a unei prime de asigurare, sau a oricărei obligaţii de plată prevăzută de prezentul contract. De asemenea, potrivit art. 11 pct. 7 lit. a din contract utilizatorul are obligaţia ca în caz de reziliere să restituie locatorului autovehiculul în aceeaşi stare tehnică şi funcţională avută la data preluării în termen de trei zile de la data rezilierii.

Prin hotărârea directoratului petentei s-a hotărât încetarea şi rezilierea contractului de leasing încheiat cu intimatul, rezilierea fiind notificată acestuia la data de 18.07.2011, dovada de primire a acestei notificări fiind semnată de către însuşi intimatul.

Deşi a primit această notificare, intimatul nu a restituit nici până la această dată autoturismul, deşi nu a negat niciodată efectele contractului de leasing, a şi recunoscut nerespectarea obligaţiei de plată; ba mai mult potrivit declaraţiei intimatului cât şi potrivit actelor depuse la dosar intimatul la data de 08.12.2011 prin hotărârea AGA a hotărât cedarea contractului de leasing către altă societate.

Raportat la situaţia de fapt reţinută mai sus, instanţa apreciază că interpretarea dată de către organul de urmărire infracţiunii de abuz de încredere şi a condiţiilor întrunirii elementelor constitutive ale acestora este greşită.

Astfel potrivit art. 213 Cod  constituie infracţiunea de încredere însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.

Potrivit textului de lege de mai sus, infracţiunea de abuz de încredere are la bază o situaţie premisă, şi anume aceea a unui raport contractual între proprietarul unui bun mobil şi o altă persoană, care deţine temporar cu orice titlu, de cele mai multe ori fiind vorba de o detenţie precară (împrumut de folosinţă, depozit etc.); cu alte cuvinte este vorba de o relaţie de încredere între proprietarul bunului şi detentorul precar, proprietarul predând bunul cu încrederea că detentorul va restitui acest bun. Atunci când detentorul abuzează de această încredere şi refuză să restituie bunul, şi-l însuşeşte sau dispune pe el pe nedrept , acesta comite infracţiunea de abuz de încredere.

Prin interpretarea dată de organul de urmărire penală acesta neagă însăşi posibilitatea existenţei infracţiunii de abuz de încredere, susţinând că atunci când între părţi există un raport contractual, situaţia nu mai cade sub incidenţa legii penale ci sub incidenţa legii civile. Or aşa cum am arătat mai sus, abuzul de încredere are la bază ca situaţie premisă, tocmai un raport contractual.

Bineînţeles că nu orice cerere de restituire a unui bun mobil formulată de un proprietar şi urmată de un refuz sau de un act de dispoziţie a bunului din partea detentorului precar nu cade sub incidenţa legii penale; avem în vedere situaţiile în care detentorul precar opune cererii proprietarului  un alt argument contractual cum ar fi dreptul de retenţie, prescripţia bunurilor mobile sau orice alt argument de natură a deduce că refuzul de restituire nu este manifestarea unei rele credinţe ci a unui raport civile nerezolvat. În această situaţie într-adevăr raporturile dintre părţi sunt de natură civilă, fapta neavând natură penală.

În cauza de faţă însă, intimatul nu a contestat în nici un moment obligaţia de plată , nici efectele contractului, a recunoscut faptul că nu şi-a onorat obligaţia de plată, a primit notificarea rezilierii contractului, a avut cunoştinţă de obligaţiile din contract inclusiv de obligaţia de restituire, şi totuşi din 18.07.2011 până în prezent a refuzat să restituie bunul deşi avea această obligaţie; ba mai mult, la data de 08.12.2011, ignorând somaţia proprietarului bunului, a cedat contractul de leasing unei alte societăţi comerciale, făcând şi mai dificilă posibilitatea de urmărire a bunului.

În acest context, refuzul intimatului de a restitui bunul şi dispunerea de acesta pe nedrept, nu mai apare drept o simplă nerespectare a unei obligaţii civile şi apare ca o rea credinţă şi constituie însăşi situaţia premisă a unei infracţiuni de abuz de încredere. Bineînţeles că obligaţiile civile ale intimatului nu exclud în acest caz răspunderea penală şi nici invers. Simplul fapt că proprietarul bunului poate să îşi satisfacă pretenţiile (recupereze bunul) şi pe cale civilă nu exclude răspunderea penală a celui care abuzează de încrederea  proprietarului.

În consecinţă instanţa apreciază că este eronat a conchide că, de vreme e raporturile dintre părţi erau contractuale, răspunderea penală este exclusă, fiind vorba de o faptă de natură civilă.

Pentru cele expuse mai sus, instanţa urmează a admite plângerea , a desfiinţat rezoluţiile şi a dispune începerea urmăririi penale sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz de încredere.

Domenii speta

Spete similare