Acţiune în revendicare a imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, întemeiată pe dreptul comun. Inadmisibilitate

Articolul 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 stabileşte, în privinţa imobilelor preluate de stat fără titlu valabil, că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.

Pe cale de consecinţă, potrivit principiului „specialia generalibus derogant”, concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală (Codul civil) se rezolvă în favoarea legii speciale, aşa încât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii nu mai au deschisă calea acţiunii în revendicare/despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.

Legea nr. 213/1998 – art. 6 alin. (2)

Principiul – „specialia generalibus derogant”

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 2426 din 28 noiembrie 2012, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 2426/R din 28.11.2012, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de reclamanţii K.Z. şi K.L.A., fiind menţinută Decizia civilă nr. 138/A din 10.02.2012 a Tribunalului Timiş, prin care a fost schimbată Sentinţa civilă nr. 1113/22.01.2009 a Judecătoriei Timişoara şi a fost respinsă cererea de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor confiscate.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut argumentele redate mai jos.

Situaţia juridică a imobilului în litigiu, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este supusă dispoziţiilor acestui act normativ, care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât şi a celor preluate fără titlu valabil.

În ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 stabileşte că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie”.

Prin urmare, potrivit principiului speciala generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală (Codul civil) se rezolvă în favoarea legii speciale, aşa încât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii nu mai au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil, chiar dacă nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau nu au declanşat în termenul legal o atare procedură.

Aşadar, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamanţilor li s-a recunoscut posibilitatea de a depune notificare în temeiul prevăzut de art. 23 alin. (1) şi (5) din lege, iar faptul că reclamanţii nu au uzat de această procedură le este imputabil numai lor.

În acelaşi sens, al inadmisibilităţii acţiunii în revendicare/despăgubiri, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Deciziile nr. 33/2008 şi nr. 27/2011, date în interesul legii.

Astfel, prin Decizia nr. 33/2008 s-a stabilit că numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze această procedură, au deschisă calea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun.

Or, în speţă, reclamanţii nu au făcut dovada că se regăsesc în cele două situaţii de excepţie, mai sus menţionate.

Pe de altă parte, prin Decizia nr. 27/14.11.2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în interesul legii, s-a statuat că acţiunile în acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.

În acest context, este de menţionat că în mod corect instanţa de apel a stabilit, pe de o parte, că cererea de acordare a unor imobile în compensare, formulată doar după casarea cu trimitere, prin concluziile depuse cu ocazia dezbaterilor, nu poate fi primită, fiind o cerere nouă conform art. 294 alin. (1) C. pr. civ., iar pe de altă parte, această cerere putea fi formulată doar în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Totodată, Curtea are în vedere că, potrivit paragrafului 140 din Hotărârea-pilot pronunţată în cauza Atanasiu ş.a. contra României, se poate reţine existenţa unui „bun actual” în sensul Convenţiei în patrimoniul persoanelor deposedate abuziv de către stat, dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a dispus expres şi restituirea bunului.

De asemenea, prin paragraful 142 din aceeaşi hotărâre, Curtea a apreciat „că transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.

Faţă de cele de mai sus, Curtea a apreciat că decizia atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, astfel că în baza art. 312 alin. (1) C. pr. civ. a respins recursul reclamanţilor.

Domenii speta

Spete similare