Drept penal. Partea generală. Aplicarea legii penale în timp. Lege penală mai favorabilă

Drept penal. Partea generală. Aplicarea legii penale în timp. Lege penală mai favorabilă

C.pen., art. 13

Legea nr. 678/2001, art. 13 alin. (1), (2), (3)

Aplicarea art. 13 C.pen. exclude realizarea unei lex tertia, respectiv combinarea dispoziţiilor mai favorabile inculpatului din legi penale succesive, pentru a crea acestuia o lege mai favorabilă, judecătorul neputându-se substitui legiuitorului.

Determinarea legii penale mai favorabile (mitior lex), se realizează de la caz la caz, în mod concret, iar nu în mod abstract, prin compararea dispoziţiilor cuprinse în legi succesive, independent de cauza şi problema deduse judecăţii, respectiv de regimul sancţionator de sine stătător prevăzut de fiecare lege penală, în mod autonom.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală, decizia penală nr. 107/A din 26 iunie 2008

Prin sentinţa penală nr. 204/PI din 14 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. 4925/30/2007, în baza art. 13 alin. (1), (2), (3)  din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.,  art. 13 C.pen.,  art. 99 şi urm. C.pen.  şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/ 2001 a condamnat pe inculpatul P.M., 1 an si 3 luni închisoare pentru savarsirea infractiunii de trafic de minori în formă calificată.

În baza art. 71 C.pen. a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) si b) C.pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 350 C.pen. a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului şi în baza art. 88 C.pen. a dedus din pedeapsă durata arestării preventive începând cu data de 28 03 2007 şi până la zi.

A constatat ca partea vătămată B.M.I. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 191  C.proc.pen., a obligat inculpatul să achite în favoarea statului suma de 1600 lei cu titlu de cheltuielile judiciare.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut  că, prin rechizitoriul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Timiş nr. 15/D/P/2007, înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş la data de 26.06.2007 sub număr unic de dosar 4925/30/2007, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul P.M. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori în formă calificată, prevăzută de art. 13 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. proc.pen.

Prin actul de inculpare, s-a reţinut că inculpatul împreună cu părinţii săi au racolat şi transportat în străinătate mai multe minore, unde acestea au fost exploatate prin muncă şi prin obligarea la practicarea prostituţiei şi cerşetoriei.

Împotriva sentinţei penale nr. 204/PI/14.03.2008 pronunţată de Tribunalul Timiş au declarat apel, în termen legal, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi inculpatul P.M.

În motivarea apelului său, Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad a susţinut că hotărârea este nelegală sub aspectul cuantumului pedepsei aplicată inculpatului minor şi faţă de reţinerea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 în operaţiunea de individualizare judiciară. În acest sens, s-a arătat că pedeapsa de 1 an şi 3 luni aplicată inculpatului pentru infracţiunea comisă este nelegală, sub limita pe care o stabileşte textul art. 13 din Legea nr. 678/2001, art. 99 şi urm. C.pen. şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001. S-a învederat că fără a reţine alte circumstanţe atenuante, făcând doar aplicarea articolului referitor la minoritatea inculpatului şi la cauza de reducere a pedepsei, aşa cum este prevăzută de art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia la o pedeapsă sub limita minimă de 1 an şi 9 luni închisoare. În ce priveşte critica pentru reţinerea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a învederat că rechizitoriul D.I.I.C.O.T. Biroul teritorial Timiş a fost întocmit la data de 25.06.2007, dată la care s-a finalizat urmărirea penală, iar în cuprinsul său nu se face nici o referire cu privire la faptul că inculpatul ar fi denunţat sau facilitat tragerea la răspundere penală a altor persoane implicate în traficul de persoane. Totodată, s-a subliniat că afirmaţia că inculpatul poate beneficia de aceste dispoziţii legale apare în conţinutul unei adrese înregistrată sub nr. 434/D/P/2005 la D.I.I.C.O.T. şi depusă la dosarul cauzei la termenul din 2.21.2007; că la momentul sesizării instanţei prin rechizitoriu era deja în vigoare această prevedere legală şi că scăparea organelor de anchetă penală din cadrul D.I.I.C.O.T. Biroul Teritorial Timiş este cel puţin inexplicabilă. Astfel, s-a învederat că faptul că aceste prevederi nu au fost reţinute în rechizitoriu îndreptăţesc afirmaţia că inculpatul nu a făcut denunţul în cursul urmăririi penale astfel cum stipulează textul articolului 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 şi nu beneficiază de ele.

Apelul declarat de inculpat nu a fost motivat în scris, iar cu ocazia concluziilor orale s-a solicitat achitarea acestuia în temeiul art. 10 lit. d) C.proc.pen.

Analizând apelurile declarate, prin prisma motivelor de apel precum şi din oficiu conform art. 371 alin. (2) C.proc.pen., instanţa a constatat că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică sub aspectul individualizării pedepsei principale şi accesorii, astfel că a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş şi a respins apelul declarat de inculpatul P.M., pentru următoarele considerente:

Starea de fapt reţinută de prima instanţă este corectă fiind rezultatul evaluării probelor administrate în cursul cercetării judecătoreşti şi în faza de urmărire penală, respectiv declaraţiile părţii vătămate B.M.I., ale martorilor A.A., B.G., B.R., G.G., B.G., N.M., S.P. şi P.M., coroborate cu certificatul medico-legal nr. 307/11.03.2003 eliberat de IML Timişoara. Tribunalul Timiş a efectuată o analiză completă şi fundamentată a probelor administrate, pe care instanţa de apel şi-a însuşit-o.

Potrivit art. 62 C.proc.pen., mijloacele de probă pot fi administrate în toate fazele procesului penal, legea nefăcând nicio deosebire în ceea ce priveşte forţa lor probantă în raport cu împrejurarea că au fost administrate în cursul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. Neexistând nici un temei de legal pentru a se crea o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive ale martorilor sau victimelor, instanţa fiind îndreptăţită a reţine numai pe acelea pe care le consideră că exprimă adevărul şi care se coroborează cu alte mijloace de probă. Simpla retractare a unor declaraţii nu poate produce efectul de înlăturare a acesteia decât dacă este temeinic motivată, şi nu în cazul în care situaţia de fapt arătată în cuprinsul ei rezultă şi din alte probe ale dosarului. Se mai impunea a se reţine şi faptul că la aprecierea declaraţiei unui martor este necesar să se aibă în vedere moralitatea acestuia, capacitatea intelectuală, poziţia faţă de proces, interesul pe care-l poate avea în soluţionarea cauzei într-un anumit fel, etc. Principiile anterior expuse şi-au găsit aplicabilitatea în speţă, prima instanţă înlăturând în mod corect retractările făcute de unii martori ca fiind influenţate de legăturile afective cu familia inculpatului sau de interesul de a nu incrimina anumite practici. Astfel, în prima declaraţie dată în cursul urmăririi penale, în data de 25.10.2006, martora A.A. (victimă a infracţiunii) a susţinut că  a fost exploatată de familia inculpatului; relatând că părinţii inculpatului i-au spus că trebuie să meargă la cerşit deoarece nu aveau de gând să o întreţină; că a fost la cerşit în diferite locaţii din localităţile Creteil şi Paris, în metrou, la intersecţie la semafoare şi pe stradă pentru că nu a avut de ales; că toţi banii erau ţinuţi de familia P.; că tonul pe care îi erau adresate injuriile şi reproşurile de către membrii familiei inculpatului au făcut-o să le perceapă ca pe nişte ameninţări şi îi creau un sentiment de teamă, nu a putut să ia legătura cu părinţii săi decât în prezenţa membrilor familiei P., iar inculpatul şi părinţii acestuia o „instruiau” să spună că este bine. În cuprinsul aceleiaşi declaraţii, martora A.A. a precizat că „unii cetăţeni din caravană obişnuiau să câştige şi din vânzarea de flori şi ziare, însă niciodată nu am desfăşurat astfel de activităţi”; pentru ca, ulterior, în data de 22.05.2007, să revină şi să susţină că nu a fost constrânsă de membrii familiei P. să cerşească şi nici să realizeze alte activităţi contrar voinţei sale; că ar fi vândut ziare şi flori împreună cu inculpatul şi părinţii acestuia şi nu a cerşit în locuri publice, precizând că prin cerşit înţelegea vândutul de flori şi ziare.

În ce priveşte susţinerea Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiş în sensul că s-ar fi aplicat în mod nelegal dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 întrucât nereţinerea acestora în rechizitoriu ar conduce la concluzia că inculpatul nu a făcut denunţul în cursul urmăririi penale, instanţa constată că este nefondată. Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 „persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute de prezenta lege, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni prevăzute de prezenta lege beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”. Dispoziţiile legale citate nu condiţionează incidenţa acestei cauze de reducere a pedepsei după cum a fost menţionată sau nu în cuprinsul rechizitoriului, iar principul legalităţii incriminării şi procesului penal împiedică instanţa să facă asemenea diferenţieri. În speţă, prin adresa nr. 15/D/P/2007 din 12.03.2008 emisă de D.I.I.C.O.T. Biroul Teritorial Timiş s-a comunicat instanţei că inculpatul P.M. poate beneficia de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001, având în vedere că în cursul urmăririi penale a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni prevăzute de Legea nr. 678/2001. Această adresă emană de la organul competent cu efectuarea urmăririi penale în asemenea cauze, cel care deţine în principal informaţiile necesare privind îndeplinirea condiţiilor art. 20 alin. (2) din lege, astfel că fără a analiza temeiul de drept al emiterii unor asemenea adrese după ce actul de inculpare a fost înaintat spre competenta soluţionare instanţei de judecată, se constată că nu există elemente care să pună sub semnul îndoielii realitatea menţiunilor sale. Mai mult, omisiunea unei asemenea menţiuni în cuprinsul rechizitoriului nu poate fi imputată inculpatului, astfel că în mod corect tribunalul a reţinut incidenţa art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001.

Referitor la invocarea de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a faptului că inculpatului i s-ar fi aplicat o pedeapsă sub limita prevăzută de lege fără reţinerea unor circumstanţe atenuante, instanţa constată că este fondată. Astfel, în speţă s-a reţinut de către prima instanţă incidenţa dispoziţiilor art. 13 C.pen., însă aplicarea acestuia nu a fost corect efectuată. Instanţa de apel constată că tribunalul a reţinut ca limite de pedeapsă – închisoarea de la 5 la 15 ani,  ca fiind cele prevăzute de lege la data comiterii faptelor, însă a făcut aplicarea cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 20 alin. (2), care a fost introdusă în lege ulterior, prin O.U.G. nr. 79/14.07.2005. În prealabil, instanţa constată că limitele de pedeapsă la data comiterii faptelor erau închisoarea de la 5 la 18 ani  [art. 13 alin. (1), (3) , (4) teza a II-a], fără posibilitatea reducerii pentru cei care denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni reglementate de lege. Această cauză de reducere a pedepsei a fost reglementată prin O.U.G. nr. 79/2005, care însă pe lângă modificarea art. 20 din lege, a modificat şi conţinutul art. 13 majorând limitele de pedeapsă la închisoarea de la 7 la 18 ani. Aplicarea art. 13 C.pen. exclude realizarea unei lex tertia, respectiv combinarea dispoziţiilor mai favorabile inculpatului din legi succesive pentru a crea acestuia o lege mai favorabilă, judecătorul neputându-se substitui legiuitorului. Determinarea legii penale mai favorabile se realizează de la caz la caz, în mod concret, în raport cu fapta şi autorul acesteia, şi nu în mod abstract prin compararea dispoziţiilor cuprinse în legi succesive, independent de cauza şi persoana deduse judecăţii. Astfel, în speţă nu se poate face abstracţie de posibilitatea aplicării art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 modificată în momentul stabilirii legii penale mai favorabile întrucât unul dintre criteriile care stau la baza acestei operaţiuni este cel al regimului sancţionator. În acest sens, instanţa constată că aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 678/2001 în forma existentă la momentul comiterii faptelor şi cu aplicarea art. 99 şi următoarele C.pen. ar conduce la pedeapsa închisorii de la 2 ani şi 6 luni la 9 ani, iar aplicarea Legii nr. 678/2001 în forma în vigoare după modificarea ei prin O.U.G. nr. 79/2005, cu aplicarea art. 99 şi urm. C.pen., art. 20 din lege, conduce la pedeapsa închisorii de la 1 an şi 8 luni la 4 ani şi 6 luni. Prin urmare, instanţa de apel constată că legea penală mai favorabilă în speţă este cea modificată prin O.U.G. nr. 79/2005, limitele de pedeapsă fiind de la 1 an şi 8 luni închisoare la 4 ani şi 6 luni închisoare.

În acelaşi timp, instanţa de apel constată că operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei aplicate nu se reduce la reţinerea incidenţei art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 modificată, întrucât partea generală a Codului penal reglementează în art. 72 criteriile avute in vedere la aplicarea sancţiunii. Fiind o parte a activităţii de aplicare a legii penale, individualizarea judiciară nu se poate realiza decât în condiţiile şi în limitele stabilite de lege. Exigenţele impuse de principiul legalităţii nu se rezumă însă la cerinţa ca individualizarea pedepsei să se facă în limitele unui cadru legal, ci şi prin folosirea unor mijloace şi pe baza unor criterii de apreciere determinate de lege şi care sunt consacrate de art. 72 C.pen. Potrivit art. 72 alin. (1) C.pen., instanţa trebuie să aibă în vedere pe lângă limitele de pedeapsă fixate în partea specială, şi gradul de pericol social al faptei săvârşite, persoana infractorului, împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. Astfel, instanţa nu poate aplica pedeapsa doar raportat la activitatea inculpatului de a aduce la cunoştinţa autorităţilor activităţi ilicite care au condus la identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane - reţinându-se doar incidenta art. 20 alin. (2) din Legea nr. 678/2001 modificată - cu ignorarea criteriilor generale menţionate mai sus. A considera altfel ar însemna să se instituie un regim sancţionator mai grav unui inculpat care a manifestat o conduita procesuală corectă, de recunoaştere a faptei şi de contribuire la aflarea adevărului dar care nu are cunoştinţe despre existenta altor grupuri infracţionale pe care să le divulge autorităţilor în cursul urmăririi penale, faţă de situaţia unui inculpat care nu a recunoscut comiterea faptei, îngreunând desfăşurarea procesului penal şi implicit aflarea adevărului dar care, urmare a denunţului făcut, ar beneficia ab initio de înjumătăţirea cuantumului pedepsei stabilite

Potrivit dispoziţiilor art. 52 C.pen. pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului; scopul acesteia fiind prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi faţă de regulile de convieţuire socială. Pentru a conduce  la atingerea scopului prevăzut de legiuitor, pedeapsa trebuie să fie adecvată particularităţilor fiecărui individ şi raţională, să fie adecvată şi proporţională cu gravitatea faptelor comise.

În cauză se impune a avea în vedere caracterul continuat al infracţiunii, conduita nesinceră a inculpatului pe parcursul procesului, faptul că infracţiunea are caracter transfrontalier, precum şi concluziile referatului de evaluare. Este adevărat că inculpatul nu este obligat să recunoască săvârşirea infracţiunii, legea conferindu-i potrivit art. 70 alin. (2) C.proc.pen. „dreptul la tăcere”, respectiv dreptul de a nu face nici o declaraţie; însă, în măsura în care inculpatul este de acord să dea declaraţii, potrivit aceluiaşi text legal, ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa. Astfel, comportarea nesinceră în cursul procesului penal, fără a fi reglementată ca o circumstanţă agravantă, poate fi de natură a influenţa pedeapsa aplicată prin prisma criteriului prevăzut de art. 72 C.pen. „persoana infractorului”. Prin urmare, în aplicarea dispoziţiilor art. 72 C.pen., prima instanţă a efectuat o analiză şi evaluare completă a circumstanţelor personale ale inculpatului, a condiţiilor producerii faptei şi consecinţele acesteia.  Potrivit referatului de evaluare nr. 60/04.02.2008 întocmit de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Timiş, în raport cu valorile acceptate la nivel macrosocial şi statuate prin legislaţie, inculpatul poate înregistra încălcări ale acestora, situându-se uneori, prin activităţile pe care le desfăşoară, la limita legalităţii, constatându-se lipsa şcolarizării şi a unui loc de muncă.

Mai trebuie avut în vedere că în urma individualizării judiciare a pedepsei potrivit criteriilor prevăzute de art. 72 C.pen., pedeapsa aplicată trebuie să aibă un cuantum care să realizeze şi funcţia preventivă - educativă, în contextul în care infracţiunea a fost săvârşită şi al caracterului de fenomen dobândit de acest tip de infracţiuni în ultima perioadă de timp. Infracţiunile de trafic de persoane aduc atingere uneia dintre cele mai importante valori ocrotite de legea penală, respectiv demnitatea persoanei, şi chiar sănătăţii acesteia, reprezentând, totodată, una dintre cele mai grave forme ale criminalităţii organizate, iar reducerea excesivă a pedepsei pentru autorul unei asemenea infracţiuni, cu impact social deosebit, ar echivala cu încurajarea tacită a lui şi a altora la săvârşirea unor fapte similare şi cu scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de ripostă a justiţiei şi, în plus, asemenea fapte, neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.

Faţă de aspectele anterior expuse, instanţa de apel a constatat că se impune majorarea pedepsei aplicate inculpatului P.M. de la 1 an şi 3 luni închisoare la 3 ani şi 6 luni închisoare, atât pentru a se respecta limitele prevăzute de lege, cât şi pentru a se atinge scopurile reglementate de art. 52 C.pen.

Domenii speta

Spete similare