Recurs. Casare cu trimitere spre rejudecare. Obligaţia instanţei de trimitere

Recurs. Casare cu trimitere spre rejudecare. Obligaţia instanţei de trimitere

C.proc.civ., art. 315 alin. (1)

Reţinerea calităţii procesuale a uneia dintre părţi şi casarea cu trimitere cu îndrumarea ca instanţa de trimitere să se pronunţe în contradictoriu cu respectiva parte se constituie într-o problemă de drept dezlegată în recurs în sensul art. 315 alin. (1) C.pr.civ., obligatorie pentru judecătorii fondului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia civilă, decizia civilă nr. 720 din 11 septembrie 2008

Prin cererea înregistrată sub nr.6295/290/2006 la Judecătoria Reşiţa, reclamanta T.A. a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti (în prezent Ministerul Economiei şi Finanţelor) solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de daune morale reprezentând prejudiciul cauzat reclamantei şi familiei sale prin preluarea de către stat a unor metale preţioase.

Prin sentinţa civilă nr. 1016/11.04.2007 acţiunea a fost admisă în parte, instanţa obligând pârâtul la plata sumei de 150.000 lei cu titlu de daune morale.

Apelul declarat de pârât împotriva sentinţei a fost respins prin decizia civilă nr. 198/03.10.2007.

Prin decizia civilă nr. 51/24.01.2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara a fost admis recursul pârâtului, iar decizia casată cu trimitere spre rejudecarea apelului.

Prin decizia civilă nr. 79/28.05.2008 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în rejudecare, apelul pârâtului a fost admis în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, că nu pârâtul se face vinovat de afirmatul prejudiciu, reclamanta fiind datoare să împrocesueze şi Banca Naţională a României care a depozitat şi valorificat metalele preţioase şi, eventual, Ministerul de Interne ca reprezentant al fostelor organe de miliţie despre care reclamanta susţine că au săvârşit agresiuni fizice şi psihice.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului.

În motivare a invocat neexaminarea criticilor formulate pe calea apelului şi greşita reţinere a nelegalei sesizări a instanţei prin prisma cadrului procesual constituit.

A mai invocat practica instanţelor române şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materie.

În drept a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8, 9 C.proc.civ.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi în baza art. 306 alin. (2), (3) C.pr.civ. faţă de dispoziţiile art. 299 şi urm. C.proc.civ. şi de normele legale mai jos arătate, instanţa a reţinut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 51/24.01.2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 6925/290/2006 a fost admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor împotriva deciziei civile nr. 198/03.10.2007 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin.

În consecinţă, decizia a fost casată, iar cauza a fost trimisă la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere că tribunalul nu a analizat motivele formulate prin cererea de apel, că nu a verificat existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi că nu a stabilit în concret criteriile ce au condus la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate.

Totodată, instanţa de recurs a înlăturat susţinerile recurentului potrivit cu care nu el ci BNR ar avea calitate procesuală pasivă, câtă vreme reclamanta şi-a întemeiat cererea pe normele ce reglementează răspunderea civilă delictuală (art. 998-999 C.civ.), astfel că Statul Român este reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor.

Acest ultim aspect (al calităţii procesuale pasive) se constituie într-o problemă de drept dezlegată de instanţa de recurs în sensul art. 315 alin. (1) C.proc.civ., hotărârea fiind obligatorie sub acest aspect pentru judecătorul fondului.

Or, reţinând că nu Ministerul Economiei şi Finanţelor are calitate procesuală pasivă în cauză ci BNR şi, eventual, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi soluţionând apelul fără a intra în cercetarea fondului, tribunalul a nesocotit dispoziţia legală susmenţionată.

În al doilea rând, preluând metalele preţioase de la familia reclamantei, organele de miliţie au pus în executare politica statului în această materie (a deţinerii de asemenea metale), iar BNR a reprezentat un simplu depozitar al metalelor, atribuţie îndeplinită în executarea aceleiaşi politici.

Cum reclamanta solicită repararea afirmatului prejudiciu moral suferit ca urmare a abuzivei preluări, iar legea nu stabileşte în seama BNR sau a Ministerului Administraţiei şi Internelor competenţa acoperirii acestui gen de prejudiciu, devin aplicabile dispoziţiile art. 26 din Decretul nr. 31/1954 care stabileşte că Ministerul Finanţelor reprezintă Statul în atari situaţii.

Pentru aceste consecinţe, Curtea a admis recursul declarat de reclamantă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului, calitate procesuală pasivă în cauză având Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.

Domenii speta

Spete similare