Procedura insolvenţei. Închidere înainte de executarea hotărârii de antrenare a răspunderii patrimoniale a administratorului social. Admisibilitate

Procedura insolvenţei. Închidere înainte de executarea hotărârii de antrenare a răspunderii patrimoniale a administratorului social. Admisibilitate

Legea nr. 85/2006, art. 131, art. 142

Potrivit art. 142 din Legea nr. 85/2006, executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului de procedură civilă, după închiderea procedurii insolvenţei sumele rezultate din executarea silită urmând să fie repartizate de executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile legii speciale, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanţe pus la dispoziţia sa de către lichidator. Ca atare, executarea hotărârii de antrenare a răspunderii materiale se poate realiza fie în cadrul procedurii, la cererea lichidatorului judiciar, fie după închiderea procedurii insolvenţei, la cererea creditorilor interesaţi.

(Decizia civilă nr. 354 din 16 martie 2010, Secţia comercială, dr. C.B.N.)

Prin sentinţa comercială nr. 3792 din 8 decembrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 4127/108/2007 judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a dispus, în temeiul art. 131 din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii insolvenţei debitoarei S.C. A S.R.L. Arad, reprezentată prin lichidatorul judiciar S.C.P. I S.P.R.L. Timişoara, precum şi radierea acesteia din registrul comerţului. De asemenea, tribunalul a descărcat practicianul de orice îndatoriri şi responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi, a dispus notificarea sentinţei debitoarei, creditorilor, direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad, pentru efectuarea menţiunii de radiere şi în vederea publicării în Buletinul procedurilor de insolvenţă, aprobând, totodată, suportarea cheltuielilor de procedură din fondul special de lichidare.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs creditoarele A.F.P. Arad şi A.V.A.S. Bucureşti, prima recurentă solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul continuării procedurii insolvenţei până la acoperirea integrală şi efectivă a pasivului societăţii debitoare, iar cealaltă modificarea ei şi, pe cale de consecinţă, continuarea procedurii de lichidare judiciară până la recuperarea tuturor datoriilor pe care S.C. A S.R.L. Arad le are de achitat creditorilor.

Prin decizia civilă nr. 354 din 16 martie 2010 Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondate ambele recursuri, menţinând sentinţa comercială nr. 3792 din 8 decembrie 2009 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 4127/108/2007.

Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că, potrivit art. 131 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, modificată, în orice stadiu al procedurii prevăzute de prezenta lege, dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare, judecătorul-sindic va da o sentinţă de închidere a procedurii, prin care se dispune şi radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat.

Faţă de cele arătate de lichidatorul judiciar S.C.P. I S.P.R.L. Timişoara prin rapoartele de activitate depuse la dosar, prin care s-a învederat că societatea falită nu mai desfăşoară nicio activitate, nu dispune de lichidităţi pentru îndestularea creditorilor, că în averea sa nu există niciun bun care să poată fi valorificat, în mod corect prima instanţă a dispus închiderea procedurii colective, cu toate consecinţele care rezultă dintr-o asemenea măsură. Tot Legea insolvenţei, prin art. 135 şi 136, statuează că sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic direcţiei teritoriale a finanţelor publice şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole unde debitorul este înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii, prin închiderea procedurii judecătorul-sindic, administratorul/lichidatorul şi toate persoanele care i-au asistat fiind descărcaţi de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea lui, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi.

În esenţă, singurele critici aduse de cele două instituţii creditoare sentinţei comerciale nr. 3792 din 8 decembrie 2009 a Tribunalului Arad se referă la neantrenarea răspunderii patrimoniale a fostului administrator social al debitoarei falite, însă ele sunt neîntemeiate.

Aceasta, deoarece, pe de o parte, recurentele nu au observat faptul că prin sentinţa comercială nr. 1365 din 8 iulie 2008 pronunţată de acelaşi tribunal în dosarul  nr. 1193/108/2008 a fost admisă cererea promovată de lichidatorul judiciar împotriva fostului administrator social, dl. A.D., având ca obiect atragerea răspunderii patrimoniale, pârâtul fiind obligat să plătească din averea personală pasivul societăţii debitoare în cuantum de 943.080,13 lei. Or, potrivit tabelului definitiv depus la dosarul de fond, la masa credală au fost înscrişi patru creditori, ale căror creanţe totalizează exact suma de 943.080,13 lei, pe care fostul administrator a fost obligat să o suporte din averea proprie. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că art. 142 din legea-cadru statuează fără echivoc că executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 138 alin. 1 se efectuează de către executorul judecătoresc, conform Codului de procedură civilă. După închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Legii nr. 85/2006, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanţe pus la dispoziţia sa de către lichidator.

Din formularea alin. (2) al art. 142 rezultă fără niciun dubiu că punerea la dispoziţia executorului judecătoresc a tabelului definitiv consolidat de creanţe după închiderea procedurii de insolvenţă este o obligaţie legală a lichidatorului şi nu o facultate pentru acesta. Ca atare, textul de mai sus are în vedere ipoteza în care, urmare a admiterii de către instanţă a acţiunii în răspundere întemeiată pe dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, persoanele responsabile de cauzarea stării de insolvenţă a debitorului persoană juridică refuză să execute de bunăvoie hotărârea pronunţată de judecătorul-sindic, astfel că, pentru a se putea acoperi pasivul debitorului insolvent este necesară trecerea la executarea silită a bunurilor din averea proprie a celor obligaţi la suportarea unei părţi din pasiv. În această situaţie legiuitorul a prevăzut că executarea silită a persoanelor responsabile se va face de către executorul judecătoresc, în conformitate cu prevederile Codului de procedură civilă. Cu alte cuvinte, prerogativa executării silite faţă de asemenea persoane este recunoscută executorului judecătoresc, ea realizându-se potrivit dispoziţiilor din dreptul comun, fiind reglementată, deci, de art. 373 şi urm. din Codul de procedură civilă. Practic, legiuitorul a înţeles să transfere în sarcina executorului judecătoresc obligaţia de a acoperi pasivul debitorului prin repartizarea sumelor obţinute din executarea silită în conformitate cu tabelul definitiv consolidat pus la dispoziţie de lichidator, această obligaţie a practicianului nereprezentând altceva decât o măsură cu caracter administrativ menită să asigure încheierea etapei privind efectuarea plăţii datoriilor.

În cazul în care obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu nu se aduce la îndeplinire de bunăvoie, debitorul neînţelegând să execute benevol obligaţia sa, potrivit art. 3711 din Codul de procedură civilă, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, în conformitate cu dispoziţiile Cărţii V, dacă legea nu prevede altfel. Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare. Dreptul de a porni executarea silită împotriva unui debitor este recunoscut oricărui creditor care deţine un titlu executoriu împotriva debitorului său, conform dispoziţiilor Codului de procedură civilă, fără ca instanţa (în speţă, judecătorul-sindic) să indice în hotărâre procedura de executare.

Având în vedere norma cuprinsă în alin. 2 al art. 142 din Legea nr. 85/2006, creditorii au posibilitatea ca după închiderea procedurii falimentului să-şi recupereze creanţele împotriva persoanelor culpabile de starea de insolvenţă a debitorului în urma repartizării sumelor de către executorul judecătoresc în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanţe, pus la dispoziţia sa de către lichidator, fără ca prin aceasta să se ajungă în situaţia ca executorul să se transforme în lichidator judiciar. De asemenea, se poate lesne observa că, potrivit aceleiaşi reglementări, după închiderea procedurii sarcina repartizării sumelor provenite din executarea silită a patrimoniului persoanelor vinovate de cauzarea insolvenţei nu revine lichidatorului, ci executorului judecătoresc, tocmai datorită faptului că după închiderea procedurii practicianul este descărcat de orice îndatoriri sau responsabilităţi cu privire la procedură, debitor şi averea sa, creditori, titulari de garanţii, acţionari sau asociaţi, aşa cum se statuează în art. 136 din legea-cadru, ceea ce nu înseamnă, nici într-un caz, că creditorii vor fi puşi în imposibilitate de a-şi valorifica drepturile obţinute împotriva acestor persoane, nemaiavând posibilitatea legală să execute silit individual bunurile lor.

Numai la o privire sumară asupra textului s-ar putea trage concluzia că există o contradicţie între închiderea procedurii şi distribuirea sumelor rezultate din executarea silită a patrimoniului persoanelor responsabile de cauzarea stării de insolvenţă, deoarece după închiderea procedurii sumele vor intra în averea debitorului şi vor fi destinate în caz de faliment acoperirii pasivului persoanei juridice, aşa cum prevede art. 140, ceea ce ar putea duce la concluzia că această acoperire de pasiv nu s-ar putea realiza decât în cadrul procedurii, nu şi după închiderea acesteia. Însă, o asemenea concluzie nu poate fi primită tocmai datorită faptului că prin art. 142 alin. 2 legiuitorul a transferat respectiva obligaţie executorului judecătoresc, care are datoria să procedeze la repartizarea sumelor în conformitate cu tabelul definitiv consolidat de creanţe pus la dispoziţia sa de către lichidator, şi aceasta, chiar după pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii. De aceea, obligaţia lichidatorului de a pune la dispoziţia executorului judecătoresc tabelul definitiv de creanţe nu este de natură să intre în contradicţie cu prevederile art. 136, obligaţia instituită prin art. 142 neurmărind altceva decât să asigure finalizarea acestei etape procedurale, desigur, cu respectarea prevederilor legii speciale privind efectuarea plăţilor (potrivit ordinii de prioritate prescrisă de Legea insolvenţei).

Din analiza stricto-sensu a dispoziţiilor legale menţionate rezultă că executarea hotărârii de antrenare a răspunderii materiale în temeiul art. 138 se poate realiza fie în cadrul procedurii, la cererea lichidatorului judiciar, fie după închiderea procedurii insolvenţei, la cererea creditorilor interesaţi. Totuşi, în opinia Curţii, trebuie avut în vedere dacă practicianul dispune sau nu de fondurile necesare pentru a pune în executare respectiva hotărâre judecătorească, întrucât executarea silită a persoanelor obligate să suporte pasivul debitoarei falite implică, în mod necesar, nu numai cheltuieli pentru executorul judecătoresc, dar şi pentru plata onorariului lichidatorului.

În consecinţă, câtă vreme în speţă sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de art. 131, nu se mai impune continuarea administrării unui dosar de sindic. Prin acest caz de închidere a procedurii concursuale legiuitorul a avut în vedere faptul că dacă se constată că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele corespunzătoare nu se mai justifică menţinerea procedurii deschisă. Dacă s-ar accepta susţinerile creditoarei A.F.P. Arad de a se continua procedura judiciară „până la acoperirea integrală şi efectivă a pasivului societăţii debitoare”, utilizându-se în acest sens fondul special de lichidare constituit în temeiul art. 4 din lege, deşi executarea hotărârii judecătoreşti pronunţată în temeiul art. 138 se poate realiza fără niciun impediment, aşa cum s-a arătat mai sus, şi după închiderea procedurii insolvenţei, s-ar ajunge la generarea unor costuri nejustificate, ceea ce nu poate fi acceptat. Aceasta, cu atât mai mult cu cât este posibil ca sumele avansate din fond să nu se mai poată recupera vreodată, spre exemplu, în cazul în care administratorul social sau persoana obligată la plată este insolvabilă ori nu deţine, la rândul său, bunuri urmăribile, ci numai bunuri exceptate de la executare în condiţiile Codului de procedură civilă, situaţii în care singurii care pot să-şi asume riscul suportării unor cheltuieli suplimentare de procedură sunt creditorii înscrişi pe tabelul definitiv.

Domenii speta

Spete similare