Plângerea petentului vizează un act al procurorului, efectuat în cursul urmăririi penale, care nu poate fi atacat decât în faţa procurorului ierarhic superior, nu şi în faţa instanţei de judecată. Legea nu permite atacarea în faţa instanţei de judecată, d

Prin sentinţa penală nr. 708/12.04.2013 a Judecătoriei Braşov, în baza art. 2781 alin. 1 Cod procedură penală s-a respins ca inadmisibilă plângerea formulată de petentul T.I.D., împotriva ordonanţei procurorului din data de 05.11.2012 pronunţată în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov nr. 11415/P/2011.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin ordonanţa organelor de poliţie ce efectuează cercetări în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov nr. 11415/P/2011, la data de 12.10.2012 a fost aplicată avocatului T.I.D. în baza art. 198 alin. 4 lit. a Cod procedură penală o amendă în cuantum de 2000 lei.

Petentul s-a adresat cu plângere procurorului, care prin ordonanţa din 05.11.2012, menţinută de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov ca fiind legală şi temeinică, a respins cererea de scutire de la plata amenzii, dar a redus cuantumul acesteia la valoarea de 500 lei. 

Art. 275 Cod procedură penală prevede că orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime; plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.

Potrivit art. 278 alin. 1 Cod procedură penală denumit „ Plângerea contra actelor procurorului ”, „ Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul Parchetului sau, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel ori de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. ” Conform alin. 2 ind. 1, „ Plângerea formulată împotriva soluţiei de respingere dispuse de procurorul ierarhic superior este inadmisibilă. ”

Conform art. 278 ind. 1 Cod procedură penală, cu denumirea marginală „ Plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului, de netrimitere în judecată ”, “ după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face plângere, în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 şi art. 278, la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă ", precizându-se, în continuare, că  " plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinse în rechizitoriu. " Din analiza acestor prevederi legale rezultă că sunt supuse controlului judecătoresc, în condiţiile acestui text, exclusiv soluţiile de netrimitere în judecată dispuse de procuror, confirmate ca urmare a respingerii plângerii formulate în temeiul art. 275-278 din acelaşi cod.

S-a menţionat totodată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin intermediul unui Recurs în interesul Legii – decizia nr. 57/2007, că “ plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de către procuror ori în baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 278 ind. 1 Cod procedură penală este inadmisibilă. ”

În cauza de faţă, s-a reţinut că ordonanţa atacată de petent nu cuprinde o soluţie de netrimitere în judecată, ci soluţionarea unei cereri a acestuia de scutire de la plata unei amenzi judiciare aplicate de organele de poliţie.

Din analiza actelor existente în dosarul de faţă, instanţa de fond a constatat că petentul s-a adresat cu plângere procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov, contestând amenda aplicată în cadrul urmăririi penale, plângere ce a fost soluţionată prin intermediul ordonanţei din data de 05.11.2012 (filele 12-14 dosar Judecătorie). Împotriva acestei ordonanţe, petentul a formulat o plângere care a fost respinsă de către prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov ( filele 8-9 dosar Judecătorie ). Petentul a uzat aşadar de singurele dispoziţii legale incidente, şi anume dreptul de a face plângere împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală, conform art. 275-278 Cod procedură penală.

Nefiind vorba despre o rezoluţie sau ordonanţă de netrimitere în judecată, petentul nu are deschisă calea prevăzută de art. 278 ind. 1 Cod procedură penală de a se adresa instanţei de judecată, acest text de lege având de altfel o formulare clară, neechivocă, cu privire la situaţiile în care actele procurorului de urmărire penală sunt supuse controlului instanţei de judecată.

 Deşi petentul a invocat art. 6 din CEDO şi Constituţia României, prevederile acestor dispoziţii legale nu sunt încălcate în cauza de faţă. Dreptul de acces la o instanţă, garantat atât de Legea fundamentală cât şi de către Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este un drept absolut. El poate fi supus unor limitări. Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 1/1994, a arătat că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege. Din formularea Curţii se desprinde ideea că accesul la justiţie se realizează în condiţiile pe care legea le prescrie şi nu în afara lor, iar „ legea ” în litigiul de faţă o constituie prevederile  art. 278 ind. 1 Cod procedură penală.

Totodată simpla invocare a art. 6 CEDO nu constituie un argument suficient în eludarea dispoziţiilor art. 278 ind. 1 Cod procedură penală, dreptul de acces la o instanţă recunoscut de Convenţie " cere prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp şi în spaţiu în funcţie de nevoile şi de resursele comunităţii şi ale indivizilor " (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, paragraf 57 ). Aşadar, prin aplicarea riguroasă a prevederilor art. 278 ind. 1 Cod procedură penală, nu se poate considera că se aduc limitări de natură a afecta dreptul de acces la o instanţă în însăşi substanţa sa.

S-a mai invocat în argumentarea petentului decizia Curţii Constituţionale nr. 486/1997, potrivit căreia „ art. 278 din Codul de procedură penală este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct. ”

La acel moment însă Codul de procedură penală nu conţinea dispoziţiile art. 278 ind. 1, introdus prin Legea nr. 281/2003 şi prin care legiuitorul a reglementat modalitatea de acces la instanţă cu plângere împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor procurorului, dar numai a celor de netrimitere în judecată. De atunci până în prezent Curtea Constituţională nu a mai pronunţat vreo decizie în sensul că acest articol ar permite formularea de plângeri în instanţă şi împotriva altor soluţii ale procurorului decât cele de netrimitere în judecată. Mai mult, prin Legea nr. 202/2010 s-a introdus şi alin. 2 ind. 1 al art. 278 Cod procedură penală, potrivit cu care plângerea formulată împotriva soluţiei de respingere dispuse de procurorul ierarhic superior, cum este în cazul de faţă ordonanţa nr. 7/II-2/2012, este inadmisibilă.

Pentru considerentele expuse mai sus, instanţa de fond a constatat că plângerea formulată de către petent nu vizează o rezoluţie sau o ordonanţă a procurorului de netrimitere în judecată, ci o altă măsură luată în cursul urmăririi penale, pentru contestarea căreia la acest moment procesual se prevede o cale distinctă, epuizată deja şi care exclude controlul judecătoresc, drept pentru care a respins plângerea ca fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul T.I.D..

Recurentul a solicitat a se avea în vedere că într-un mod cu totul abuziv şi arbitrar se aplică amenzi judiciare în condiţiile în care avocatul, aşa cum este şi cazul său, în faţa organului de cercetare penală, respectiv Poliţia TF care este constituită potrivit unei legi speciale, a invocat lipsa competenţei materiale şi teritoriale a acestui organ faţă de legea specială care l-a constituit, în cadrul unei cercetări penale economice cu privire la o parohie şi cu privire la persoane fizice preoţi. A precizat că în calitatea sa de avocat a invocat în faţa organului de cercetare penală egalitatea armelor, solicitând a i se prezenta dosarul, plângerea şi alte acte din dosar, care nu au un caracter secret, pentru a putea face o apărare eficientă în cauză, lucru care nu s-a întâmplat. A atras atenţia asupra faptului că trebuie să i se arate avocatului toate dovezile deţinute de către organul de cercetare penală sau judiciar în cauză astfel încât apărarea să poată fi una eficientă. De asemenea, a solicitat şi a invocat legitimarea procesuală, faţă de considerentele excepţiilor invocate. A arătat în acest sens faptul că în cadrul ordonanţei din 23.01.2013 emisă de prim procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov i s-a respins plângerea formulată împotriva ordonanţei nr. 11415/P/2011 din data de 05.11.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov, precizând că prin această din urmă ordonanţă procurorul i-a micşorat amenda de la 2000 de lei la 500 de lei. De asemenea, petentul a arătat că a atras atenţia organului de cercetare penală cu acea ocazie că în condiţiile în care nu îi prezintă şi nu îi pune la dispoziţie dosarul penal pentru consultare, potrivit principiului egalităţii armelor, va fi nevoit să facă cerere de recuzare.

Pentru aceste solicitări ale sale a fost sancţionat cu amendă judiciară, organul judiciar reţinând că prin modul său de a se manifesta profesional a îngreunat cercetarea penală, cercetare penală care nici la acest moment nu s-a terminat, neştiindu-se de fapt nici în prezent ce anume se cercetează în cauză şi nefiind stabilită nicio infracţiune. Aşadar, în aceste condiţii nu avea cum să facă un exerciţiu al dreptului la apărare. A precizat că după amendarea sa a parcurs procedurile prevăzute de lege şi s-a adresat primului procuror de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov, competent material în a judeca cauza pe fond atunci când cercetarea se va finaliza, prim-procuror care a menţinut soluţia procurorului de caz adică a menţinut amenda de 500 de lei, pe considerentul îngreunării cercetării penale în condiţiile exercitării profesiei de avocat şi în condiţiile invocării aspectelor deja relevate şi reţinute ca atare şi în motivările rezoluţiilor şi ordonanţei Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov.

Ulterior, împotriva aceleiaşi ordonanţe nr. 11415/P/2011 din data de 05.11.2012 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov, s-a adresat cu plângere la Judecătoria Braşov, instanţă care i-a respins ca inadmisibilă plângerea formulată, inadmisibilitate care în opinia sa nu poate fi primită faţă de dispoziţiile art. 278 alin. 1 şi 2 Cod procedură penală. A solicitat a se observa că instanţa de fond a motivat în sensul că este inadmisibilă plângerea îndreptată împotriva soluţiei primului procuror, în raport pe de o parte de Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 57/2007, iar pe de altă parte în raport de dispoziţiile art. 278 alin. 21 Cod procedură penală, potrivit căruia plângerea formulată împotriva soluţiei de respingere dispuse de procurorul ierarhic superior este inadmisibilă. Aşadar, aceasta este legea în materie însă solicită a se avea în vedere faptul că nu acest aspect reprezintă tema prezentei discuţii, ci faptul că magistratul nu poate fi înlăturat de la cenzurarea oricăror acte săvârşite în cercetare penală şi face referire stricto senso la speţa de faţă. Este adevărat că legea prevede şi declară inadmisibilă orice plângere îndreptată împotriva actelor sau soluţiilor primului-procuror, dar această prevedere priveşte eventualele căi de procedură penală, ce s-ar referi la continuarea plângerii la Parchetul General. În opinia sa, tema prezentei discuţii este beneficiul acordat de art. 21 din Constituţia României, respectiv accesul liber la justiţie. Aşadar, acesta este motivul pentru care există magistratul, respectiv de a cenzura astfel de acte cum este şi cel din speţa de faţă. A făcut trimitere şi la celebrul art. 6 din C.E.D.O. care însă în opinia sa nu este suficient în cauză astfel că a mai făcut trimitere şi la o serie de dispoziţiuni care nu îngrădesc accesul la justiţie al persoanei interesate. A considerat că magistratul nu poate fi înlăturat de la cenzurarea oricăror acte săvârşite în cercetare penală pentru că dacă ar rămâne o astfel de dispoziţie, procurorul ar fi transformat în magistrat, respectiv nu ar mai exista vreo cale de cenzurare legală a actelor şi dispoziţiilor procurorului. Procurorul nu este îndrituit nici prin legea de organizare să facă un asemenea lucru, ci unicul îndrituit în mod efectiv şi competent potrivit art. 21 din Constituţia României să săvârşească astfel de judecăţi asupra unor astfel de acte este magistratul. Alte articole relevante în cauză sunt art. 11, art. 20, art. 21 alin. 1 şi 2 din Constituţia României, referitor la accesul liber la justiţie, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 8 din aceeaşi Declaraţie, care prevede în mod expres că orice persoană are dreptul să se adreseze instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce îi sunt recunoscute prin Constituţie sau lege; art. 14 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, conform căruia toţi oamenii sunt egali în faţa Tribunalelor şi a Curţilor de Justiţie şi orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinat în mod echitabil de către tribunale competente, independente şi imparţiale care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Nu în ultimul rând petentul a atras atenţia asupra Deciziilor Curţii Constituţionale. Este adevărat că, Codul de procedură penală a avut multiple modificări în anii 2003, 2004, 2006 şi ultima în 2010, prin Legea 202, însă a solicitat a se observa că Decizia Curţii Constituţionale nr. 486 din 02 decembrie 1997 depusă la dosarul cauzei şi care produce efecte din momentul publicării sale este în fiinţă, fiind producătoare de efecte juridice, ea aplicându-se cu precădere, oricare ar fi dispoziţia legii de fond. A solicitat a se observa că această decizie a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală nu este unica, ci ulterior chiar şi apariţiei Legii nr. 202/2010 au mai apărut Decizia  nr. 912/01.11.2012 a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 525/15.05.2012 a Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 62/2012 a Curţii Constituţionale, ce statuează posibilitatea formulării plângerii şi în condiţiile rămânerii definitive a soluţiei de respingere dispusă de procurorul ierarhic superior, pe dispoziţiile art. 278 Cod procedură penală, eliminarea căilor de atac în această materie având ca scop asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, ea nereprezentând însă un impediment în calea liberului acces la justiţie.

Faţă de aceste considerente, petentul a solicitat admiterea recursului declarat împotriva sentinţei penale nr. 708 din 12 aprilie 2013 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosarul penal nr. 3835/197/2013, admiterea plângerii formulată împotriva ordonanţei procurorului din data de 05.11.2012 pronunţată în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov nr. 11415/P/2011 şi pe cale de consecinţă desfiinţarea acestei ordonanţe a procurorului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea constată că recursul petentului nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele motive:

În mod corect a statuat instanţa de fond că plângerea petentului formulată în faţa instanţei de judecată, împotriva ordonanţei procurorului din data de 05.11.2012, pronunţată în dosarul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov nr. 11415/P/2011, prin care s-a dispus de către procuror aplicarea unei amenzi judiciare, este inadmisibilă.

Plângerea petentului vizează un act al procurorului, efectuat în cursul urmăririi penale, care nu poate fi atacat decât în faţa procurorului ierarhic superior, nu şi în faţa instanţei de judecată. Legea nu permite atacarea în faţa instanţei de judecată, decât a soluţiilor procurorului de netrimitere în judecată, nu şi a altor acte de urmărire penală efectuate de procuror în cauzele aflate în supravegherea sau în urmărirea sa proprie.

În acest sens poate fi invocat în primul rând art. 278 alin. 21 Cod procedură penală, potrivit căruia plângerea formulată împotriva soluţiei de respingere dispuse de procurorul ierarhic superior este inadmisibilă. Se consacră în felul acesta, printr-un text expres, inadmisibilitatea atacării în faţa instanţei de judecată a plângerilor împotriva altor acte de urmărire penală întocmite de către procuror, cu excepţia soluţiilor acestuia de netrimitere în judecată.

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în mod categoric, printr-un Recurs în interesul legii adoptat prin decizia nr. 57/2007, că “ plângerea îndreptată împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de către procuror ori în baza dispoziţiilor date de acesta, altele decât rezoluţiile sau ordonanţele procurorului de netrimitere în judecată, reglementate de art. 278 ind. 1 Cod procedură penală este inadmisibilă. ” Această decizie pronunţată în interesul legii are efect obligatoriu, erga omnes, deoarece este dat în interesul interpretării unitare a legii.

Dispoziţia art. 199 Cod procedură penală., care reglementează modul de atacare a dispoziţiilor procurorului de aplicare a unei amenzi judiciare, a făcut obiectul mai multor analize ale Curţii Constituţionale a României, în cadrul mai multor excepţii de neconstituţionalitate invocate în diferite dosare şi întemeiate tocmai pe dreptul de acces la o instanţă de judecată, pentru cenzurarea acestor dispoziţii de amendare luate de către procuror în cursul urmăririi penale. În repetate rânduri Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art. 199 Cod procedură penală, precum şi cele ale art. 2781 Cod procedură penală, nu contravin Constituţiei, respingând excepţiile de neconstituţionalitate ( prin deciziile nr. 331/2008, nr. 681/2008, nr. 1271/2008, nr. 830/2009, nr. 1424/2009, nr. 827/2010, nr. 1596/2010 şi nr. 1232/2011 ).

În decizia nr. 1232/2011, Curtea Constituţională a reţinut că „Critica autorului excepţiei este fundamentată pe ideea încălcării dreptului la un proces echitabil, întrucât aceeaşi autoritate care a aplicat sancţiunea este chemată să hotărască şi cu privire la reducerea amenzii judiciare sau scutirea de aceasta, partea interesată neavând posibilitatea de a contesta în faţa judecătorului ordonanţa procurorului prin care i s-a respins plângerea.

Astfel, autorul excepţiei, pornind de la principii general valabile pentru o judecată pe fondul cauzei, le extinde în mod eronat şi la incidentele procedurale ce se pot ivi pe parcursul soluţionării litigiului. Or, nu poate fi pus semnul egalităţii între cele două situaţii. Dimpotrivă, s-ar aduce atingere dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, dacă pentru orice măsură sau act care în esenţă dinamizează procesul penal ar fi posibilă o contestare imediată.

În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o atitudine flexibilă referitor la judecarea unei cauze de către o instanţă imparţială, sens în care s-a cristalizat, până la proba contrarie, criteriul imparţialităţii personale a magistratului vizat.

În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 830 din 26 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 3 iulie 2009, şi Decizia nr. 1.596 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 18 ianuarie 2011.

Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Pentru aceleaşi motive, nici prevederile art. 278^1 din Codul de procedură penală, cu privire la care nu au fost formulate critici distincte, nu aduc vreo atingere dispoziţiilor din Constituţie şi din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale invocate de autorul excepţiei. ”

Faţă de aceste aspecte, Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a respins ca inadmisibilă plângerea petentului T.I.D., deoarece toate actele normative în vigoare, menţionate anterior, consacră această soluţie. În consecinţă, se va respinge recursul petentului ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare