Daune morale

DAUNE MORALE. ADMISIBILITATEA ACŢIUNII ÎN ANGAJAREA RĂSPUNDERII MATERIALE A ZIARISTULUI ŞI PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTE. DISTINCŢIA FĂCUTĂ DE CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ÎNTRE FAPTE ŞI JUDECĂŢI DE VALOARE.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Rm. Vâlcea sub nr.443/288/2007 reclamanţii P.V., C.A. , S.B, F.A. şi C.N. au chemat în judecată pe pârâţii G.T., M.C., D. E. Ghe. , precum şi pe partea responsabilă civilmente SC R. SRL RM. VÂLCEA , solicitând instanţei ca prin sentinţa ce o va pronunţa să fie obligaţi să îi despăgubească pe reclamanţi cu contravaloarea prejudiciului moral pe care l-au cauzat prin conduita ilicită , prejudiciu estimat provizoriu în vederea timbrării la câte 2000 lei pentru fiecare dintre reclamanţi.

În motivarea cererii reclamanţii au arătat că printr-o serie de articole publicate în ziarul A. P., editat de partea responsabilă civilmente le-au fost aduse mai multe acuzaţii deosebit de grave referitoare la pretinse infracţiuni pe care le-ar fi săvârşit uzând de funcţiile pe care le îndeplineau. Aceste articole vădit calomnioase şi insultătoare, se arată în continuare, au fost de natură a le crea reclamanţilor grave prejudicii , sub aspect moral, atât în cadrul instituţiilor în care îşi desfăşurau activitatea cât şi în mediul privat , întreaga campanie de denigrare ( în care a fost folosit inclusiv un condamnat a cărui activitate infracţională a fost descoperită datorită investigaţiilor reclamanţilor), având ca scop intimidarea cu privire la îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Cererea a fost întemeiată în drept pe disp. art. 998-999 , 1000 alin.3 şi 1003 C.civ.

Analizând susţinerile părţilor , probatoriul administrat în cauză şi dispoziţiile legale în materie, instanţa a reţinut :

Printr-o serie de articole publicate în ziarul A.P. în perioada octombrie-noiembrie 2006, a fost dată publicităţii o convorbire telefonică purtată între pârâţii G. T. şi M.C,  convorbire ce viza pretinse fapte de corupţie săvârşite de reclamanţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în cadrul convorbirii telefonice şi prin urmare, şi al articolelor făcându-se referire concretă la persoana fiecăruia dintre reclamanţi , la calitatea acestora şi la fapta de corupţie săvârşită.

Redarea convorbirii telefonice era însoţită de comentariul autorului articolelor , respectiv pârâtul D. E.Ghe., comentariu în cadrul căruia pârâtul şi-a prezentat propriul punct de vedere legat de săvârşirea faptelor de corupţie redând în acelaşi timp şi fragmente din declaraţiile făcute pe aceeaşi temă , în alt context decât cel al convorbirii telefonice menţionate , de către pârâtul G.T.

Raportat la starea de fapt reţinută, un comentariu se impune a fi făcut cu privire la textele de lege aplicabile în speţă.

Astfel:

Potrivit art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie , ratificată de România prin Legea nr.30/1994: „ 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei , fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune , de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare. 2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi , condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege , care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională , integritatea teritorială sau siguranţa publică , apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei , protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora , pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

Conform art. 30 din Constituţia României :” libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea , onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului , autorului , organizatorului manifestării artistice , proprietarului mijlocului de multiplicare , al postului de radio sau de televiziune , în condiţiile legii.”

Cadrul legal al obligaţiilor ziaristului îl constituie Legea presei nr.3/1974 , republicată, care prevede la art. 69 lit.j , 70 şi 76 ( texte de lege în acord cu prevederile art. 30 din Constituţie şi care au rămas în vigoare după ce Curtea Constituţională a statuat asupra legii presei - Decizia nr.8/31.01.1996 definitivă prin Decizia nr.55/14.05.1996 , ambele publicate în Monitorul Oficial al României Partea I Nr.129/21.06.1996 ) că ziaristul răspunde pentru publicaţii ce cuprind date sau fapte neadevărate , de natură a vătăma interesele legitime şi a ştirbi demnitatea , onoarea sau reputaţia unei persoane , prestigiul său social sau profesional, ori prin care se proferează insulte , calomnii sau se aduc ameninţări la adresa unei persoane .

Articolele 72, 75 din Legea nr.3/1974 reglementează dreptul la replică al persoanei lezate prin afirmaţiile făcute în presă şi pe care le consideră neadevărate, drept ce are valoarea unui drept constituţional corelativ celui la liberă exprimare a opiniilor , dar acest drept este o formă de reparaţie care nu exclude dreptul persoanei prejudiciate de a solicita despăgubiri, în condiţiile art. 998 -999 C.civ. şi art. 30 din Constituţie.

Prin urmare, în sensul art.10 din Convenţie şi art. 30 din Constituţia României libertatea de exprimare nu trebuie să afecteze reputaţia şi drepturile altei persoane , excepţie făcând cazurile în care ziaristul acţionează cu bună- credinţă în scopul informării corecte şi judicioase, cu privire la subiecte de interes general.

În practica Curţii Europene ( Cauza nr.58148/00, Plon c. Franţei, Hotărârea din 18 mai 2004) s-a stabilit că deoarece le furnizează un suport autorilor „ editorii participă la exercitarea libertăţii de exprimare şi , în consecinţă , le revin , în mod indirect , aceleaşi îndatoriri şi responsabilităţi ca şi autorilor respectivi, în cadrul difuzării lucrărilor“.

O importantă distincţie face Curtea între fapte şi judecăţi de valoare „ existenţa faptelor poate fi demonstrată în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit(Cauza Lingens c.Austriei , Hotărârea din 8 iulie 1986) . Rezultă că analiza cazurilor privind libertatea presei va fi puternic marcată de calificarea discursului ca referindu-se la fapte sau la judecăţi de valoare , precum şi , de atitudinea subiectivă a autorului , în momentul comiterii faptei. Curtea a afirmat în repetate rânduri că afirmaţii referitoare la fapte determinate , care sunt deci, susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină, nu se bucură de protecţia articolului 10 şi că ziariştilor le revine obligaţia obişnuită de a verifica o declaraţie factuală , această obligaţie semnificând faptul că trebuiau să se bazeze pe o bază factuală suficient de precisă şi fiabilă, care să poată fi considerată ca proporţională cu natura şi forţa afirmaţiei lor , având în vedere că , cu cât afirmaţia este mai serioasă, cu atât baza factuală trebuie să fie mai solidă.( Cauza nr.49017/99 Pedersen şi Baadsgard c. Danemarcei), Curtea arătând în acelaşi timp că se impune a se verifica dacă „ reclamanţii ziarişti au luat măsurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de a verifica adevărul declaraţiilor factuale , afirmaţiile respective fiind serioase pentru persoana vizată şi impunând o diligenţă specială din partea editorului”.

Un rol important în stabilirea răspunderii ziariştilor îl are buna sau reaua-credinţă, cu care aceştia au acţionat , în stabilirea acesteia un rol determinant fiind deţinut de cercetările întreprinse în vederea scrierii articolelor în cauză, trebuind să existe motive particulare care să permită înlăturarea obligaţiei care incumbă de regulă unui ziar de a verifica declaraţiile factuale calomnioase pentru particulari ( chiar atunci când acestea sunt preluate de la terţi) , în acest sens, fiind avute în vedere mai ales natura şi gradul calomniei în cauză, precum şi chestiunea de a ştii , până la ce punct ziarul putea în mod rezonabil să considere sursele respective , ca fiiund credibile pentru aceste declaraţii( Cauza nr.21980/93 Hotărârea din 20 mai 1999 Bladet Tromso şi Stensaas c. Norvegiei).

Or, în speţă, aşa cum s-a arătat în expunerea situaţiei de fapt, este vorba despre publicarea în ziar a unor afirmaţii calomnioase la adresa reclamanţilor  ( făcute de pârâţii G. T. şi M. C. ), însoţite de punctul de vedere al ziaristului ( pârâtul D. E.) care , la rândul său, afirmă existenţa unor fapte( nefiind vorba , prin urmare despre judecăţi de valoare ce nu ar putea fi probate).

Prin răspunsurile date la interogatoriu de către acest pârât , ca şi prin depoziţia martorului H. O., s-a încercat a se face dovada existenţei cercetărilor efectuate în legătură cu tema publicată , fără a se reuşi însă acest lucru, singurul temei al articolelor apărute fiind înregistrarea convorbirii telefonice purtată de ceilalţi doi pârâţi . Acest aspect coroborat cu faptul că nu s-a făcut dovada certă că s-a încercat şi aflarea punctului de vedere al reclamanţilor anterior publicării articolelor ridică puternice semne de întrebare asupra bunei-credinţe cu care ziaristul a acţionat.

În aceste condiţii şi având în vedere toate cele anterior expuse, în legătură cu deciziile Curţii Europene a Drepturilor Omului , este evident că pârâţii nu pot beneficia de protecţia articolului 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în cauză fiind antrenată răspunderea civilă delictuală a acestora pe temeiul art. 998-999, art.1000 alin.3 şi art. 1003 C.civ., cu consecinţa obligativităţii reparării prejudiciului moral suferit de reclamanţi .

Prin depoziţiile martorilor audiaţi reclamanţii au făcut dovada prejudiciului moral suferit ca urmare a faptelor săvârşite de pârâţi deşi, aşa cum s-a statuat în decizii de speţă ale Î.C.C.J., proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate instanţa deducând producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să determine un asemenea prejudiciu , soluţie care, deşi atipică în raport cu regimul general al răspunderii apare în esenţa ei justificată pentru că, dat fiind caracterul subiectiv , intern al prejudiciului moral , proba sa directă estre practic imposibilă.

Cât priveşte cuantumul daunelor solicitate , de câte 10 000 lei pentru fiecare dintre reclamanţi, instanţa a reţinut că acesta este justificat în cauză raportat la gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite , intensitatea şi gravitatea atingerii aduse acestora, respectând criteriul impus de Curtea Europeană a Drepturilor Omului potrivit căruia „despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă reputaţiei”.

~  1  ~

Domenii speta

Spete similare