Fara titlu

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş la

data de 23.02.2009, contestatorul C.V. a formulat

contestaţie împotriva deciziei nr.37/30.01.2009 emisă de

intimata S.C. „TURISM MUNTENIA” S.A., solicitând

anularea acesteia, reîncadrarea în funcţia deţinută

anterior şi obligarea intimatei la plata despăgubirilor

salariale corespunzătoare, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea contestaţiei, contestatorul a arătat că

prin decizia contestată intimata a dispus desfacerea

contractului său individul de muncă în temeiul art.65

alin.1 şi 2 din Codul muncii, începând cu data de

01.02.2009.

Contestatorul a susţinut că decizia a fost emisă cu rea

credinţă şi fără să existe o bază legală, întrucât nu a

avut cunoştinţă de hotărârea conducerii societăţii

privind încetarea contractului său de muncă şi nu a fost

chemat să i se comunice personal această decizie,

fiindu-i comunicată prin poştă.

A învederat contestatorul că nu s-a pus vreodată

problema unei restrângeri a activităţii în cadrul

intimatei datorată lipsei clienţilor, că nu i s-a

acordat beneficiul unui preaviz în care ar fi putut să

lămurească această situaţie sau să-şi caute un alt loc

de muncă, că deşi se menţionează în decizie că „nu i se

poate oferi un post corespunzător pregătirii

profesionale”, nu a existat nici o propunere din partea

intimatei pentru oferirea unui alt loc de muncă şi

implicit un refuz din partea sa.

A mai arătat contestatorul că şi soţiei sale i s-a emis

decizie de încetare a contractului individual de muncă,

decizie ce poartă numărul 38/30.01.2009.

În drept, contestaţia a fost întemeiată pe disp.art.283

Codul muncii şi art.274 Cod procedură civilă.

În susţinerea contestaţiei formulate, contestatorul a

depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri (f.3 – 22).

La data de 28.05.2009 intimata a depus la dosarul cauzei

întâmpinare prin care a solicitat respingerea

contestaţiei, în primul rând ca fiind tardiv formulată,

în raport de disp.art.283 alin.1 lit.a din Codul muncii,

iar pe fond ca nefondată, deoarece motivul concedierii

contestatorului îl reprezintă desfiinţarea postului

ocupat de salariat, respectiv a postului de şef sală

restaurant, ca urmare a dificultăţilor economico -

financiare  cu care se confruntă societatea şi a

necesităţii privind reducerea cheltuielilor de personal,

aprobate prin hotărârea Consiliului de administraţie

nr.52/26.01.2009. Conform acestei hotărâri au fost

desfiinţate 8 posturi specifice activităţii de

alimentaţie publică din cadrul restaurantului

Internaţional şi concediat personalul aferent cu data de

01.02.2009, realizarea evenimentelor deja contractate

din restaurant urmând a se face cu personalul calificat

din cadrul restaurantului Muntenia.

A susţinut intimata că desfiinţarea postului este

efectivă şi serioasă, impunându-se din necesităţi

evidente privind îmbunătăţirea activităţii, prin

restructurarea sectorului, şi nu disimulează realitatea.

Desfiinţarea locului de muncă are la bază o cauză

serioasă, întrucât dificultăţile economice sunt grave,

iar investiţiile şi reorganizarea activităţii sunt

necesare în scopul eficientizării activităţii,

îmbunătăţirii condiţiilor de la locul de muncă şi

creşterii profitului.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art.73

pct.1 din Codul muncii, s-a arătat că la art.3 al

deciziei contestate este prevăzut faptul că în

conformitate cu prevederile art.79 alin.4 din CCM

încheiat la nivel de societate pe anii 2008 – 2010,

salariatul avea dreptul la un preaviz care nu a fost

acordat, întrucât acestuia i-a fost plătită o

indemnizaţie egală cu salariul de bază pe o lună avut la

data desfacerii contractului individual de muncă.

Valoarea indemnizaţiei de concediere care a fost plătită

salariatului cu respectarea art.79 alin.4 şi 5 din CCM a

fost de 2040 lei.

Referitor la faptul că nu a existat o propunere din

partea angajatorului pentru oferirea unui alt loc de

muncă, s-a arătat că dispoziţiile art.64 nu-şi găsesc

aplicarea în cazul concedierii prevăzute de art.65

alin.1 şi 2.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe disp. art.65

alin.1 şi 2 din Codul muncii, art.115-118 Cod procedură

civilă şi art.79 alin.4 şi 5 din C.C.M. al S.C.

„Muntenia” S.A.

Prin încheierea din 18.06.2009, instanţa a respins

excepţia tardivităţii formulării contestaţiei invocată

de intimată prin întâmpinare.

Odată cu întâmpinarea formulată în cauză, intimata a

depus şi o cerere reconvenţională prin care a solicitat

obligarea contestatorului la restituirea sumei de  2040

lei, reprezentând valoarea indemnizaţiei de concediere

care a fost plătită conform disp.art.79 alin.4 şi 5 din

C.C.M.

În susţinerea întâmpinării şi cererii reconvenţionale a

fost depus la dosarul cauzei un set de înscrisuri (f.38

– 77).

Sub aspectul probatorului, în cauză a fost încuviinţată

şi administrată pentru ambele părţi proba cu înscrisuri.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr.1053/CM din 22

iunie 2009 a admis contestaţia şi a anulat decizia

nr.37/30.01.2009 emisă de către intimată, obligând-o pe

aceasta la reintegrarea contestatorului pe postul avut

anterior concedierii cât şi la plata drepturilor

salariale actualizate, indexate şi majorate şi celelalte

drepturi de care ar fi beneficiat acesta, de la data

concedierii până la reintegrarea efectivă.

S-a admis şi cererea reconvenţională formulată de

intimată şi a fost obligat contestatorul să restituie

intimatei suma de 2.040 lei, reprezentând indemnizaţia

de concediere.

Prin aceeaşi sentinţă a fost obligată intimata să

plătească contestatorului suma de 500 lei cheltuieli de

judecată. 

Pentru a se pronunţa această hotărâre, instanţa de fond

a reţinut următoarele:

Măsura concedierii este lovită de nulitate absolută,

conform art.76 Codul muncii, deoarece nu s-au respectat

dispoziţiile art.74 alin.1 lit.d raportat la art.64 din

Codul muncii.

Astfel, decizia de concediere se comunică salariatului

în scris şi trebuie să conţină în mod obligatoriu lista

tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi

termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a

ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.

Art.64 din Codul muncii  stipulează la alin.1 că în

cazul în care concedierea se dispune pentru motivele

prevăzute la art.61 lit.c) şi d), precum şi în cazul în

care contractul individual de muncă a încetat de drept

în temeiul art.56 lit. f), angajatorul are obligaţia de

a-i propune salariatului alte locuri de muncă vacante în

unitate, compatibile cu pregătirea profesională sau,

după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul

de medicină a muncii.

Conform alin.2 al aceluiaşi articol, dacă angajatorul nu

dispune de locuri de muncă vacante potrivit alin.(1),

acesta are obligaţia de a solicita sprijinul agenţiei

teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea

redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii

profesionale şi/sau, după caz, capacităţii de muncă

stabilite de medicul de medicină a muncii.

Deşi art.65 din Codul muncii nu reglementează în sarcina

angajatorului cele două obligaţii de diligenţă prevăzute

de art.64, având în vedere principiul nediscriminării în

raporturile de muncă şi al protecţiei sociale a

salariaţilor împotriva concedierilor nelegale,  instanţa

a conchis că cele două obligaţii de diligenţă reveneau

intimatei şi în cazul concedierii contestatorului pentru

un motiv ce nu ţine de persoana acestuia.

În ceea ce priveşte temeinicia deciziei contestate, s-a

reţinut că, potrivit art.65 Codul muncii, concedierea

pentru motive care nu ţin de persoana salariatului

reprezintă încetarea contractului individual de muncă

determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de

salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu

persoana acestuia. Desfiinţarea locului de muncă trebuie

să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă.

În cauza de faţă, intimata nu a făcut dovada că

desfiinţarea locului de muncă al contestatorului a avut

o cauză reală şi serioasă.

Astfel, în decizia nr.37/30.01.2009 se menţionează că

măsura concedierii contestatorului a fost luată în baza

hotărârii nr.52/26.01.2009 a Consiliului de

Administraţie al S.C. „Turism Muntenia” S.A., prin care

s-a hotărât desfiinţarea unor posturi din cadrul

Restaurantului Internaţional.

Se menţionează, de asemenea, că măsura reorganizării şi

restrângerii activităţii a fost impusă de dificultăţile

economico-financiare cu care se confruntă societatea,

lipsa clienţilor în cursul săptămânii, gradul de ocupare

la cazare şi a necesităţii privind reducerea

cheltuielilor de personal.

Intimata nu a făcut dovada eventualelor dificultăţi

economice care nu mai permiteau menţinerea aceluiaşi

număr de angajaţi, astfel că desfiinţarea locului de

muncă nu are o cauză reală.

Intimata a depus la dosar decât o situaţie a veniturilor

şi a cheltuielilor în ceea ce priveşte Restaurantul

Internaţional, deşi situaţia economică dificilă trebuie

apreciată la nivelul întregii societăţi, iar nu cu

privire doar la o singură activitate a unităţii.

Unitatea a procedat la reorganizarea numai a unei

subunităţi ale sale, ceea ce conduce la încălcarea

dispoziţiilor art.65 Codul muncii, care vizează

reorganizarea angajatorului ca persoană juridică.

Faţă de aceste considerente, prima instanţă a constatat

că decizia este nelegală şi netemeinică, sens în care s-

a dispus anularea acesteia.

Cererea reconvenţională a fost apreciată ca fiind

fondată, cu motivarea că angajatorul a plătit

contestatorului suma de 2040 lei cu titlu de

indemnizaţie de concediere şi întrucât prin prezenta

hotărâre se dispune reintegrarea contestatorului pe

postul avut anterior, se impune restituirea sumei

încasată, altfel ajungându-se la o îmbogăţire fără justă

cauză.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs în termen

legal intimata S.C. „Turism Muntenia” S.A., criticând-o

pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul

motivelor prevăzute de art.304 pct.7 şi 9 Cod procedură

civilă, după cum urmează:

1. Greşit instanţa de fond a apreciat că au fost

încălcate dispoziţiile art.74 alin.1 lit.d raportat la

art.64 din Codul muncii, deşi decizia de concediere a

fost emisă cu respectarea disp. art.65 alin.1 şi 2 Codul

muncii şi disp. art.79 alin.4 din Contractul Colectiv de

Muncă încheiat la nivel de societate pe anii 2008-2010.

Conform art.64 alin.2 Codul muncii angajatorul are

obligaţia de a-i propune salariatului alte locuri de

muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea

profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă

stabilită de medicul de medicina muncii pentru motivele

prevăzute la art.61 lit.c şi d, precum şi în cazul în

care contractul a încetat de drept în temeiul art.56

lit.f Codul muncii, această situaţie nefiind prevăzută

şi pentru art.65 alin.1 şi 2 din Codul muncii.

Arată, în continuare, intimata că au fost îndeplinite

toate condiţiile legale, atunci când s-a luat măsura

emiterii deciziei de concediere individuală, iar

societatea a luat în considerare reorganizarea întregii

societăţi, nu numai a unei subunităţi.

Instanţa a încălcat şi principiul adevărului – art.129

alin.5 Cod procedură civilă -, prin aceea că nu a

solicitat înscrisuri pentru clarificarea situaţiei de

fapt, dar nu a luat în considerare nici pe cele

existente în dosar.

De asemenea, a fost încălcat şi principiul rolului activ

al judecătorului, întrucât instanţa avea obligaţia de a

ordona, din oficiu, probele pe care le considera

necesare şi de a pune în dezbaterea părţilor orice

împrejurare de fapt sau de drept care ar putea conduce

la dezlegarea cauzei, chiar dacă nu sunt menţionate în

cerere sau în întâmpinare – art.129 alin.4 Cod procedură

civilă.

2. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină

sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura

pricinii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, intimata arată

că instanţa de fond a dat o motivare străină de natura

pricinii, după care precizează că a dovedit că s-a

aprobat o nouă organigramă, că se confruntă cu greutăţi

financiare, iar desfiinţarea locului de muncă a fost

efectivă, având cauze reale şi serioase.

Verificând actele de la dosar, în raport cu criticile 

invocate, Curtea a respins recursul ca nefondat, pentru

cele ce preced:

Astfel, aşa cum bine a reţinut şi instanţa de fond,

măsura concedierii contestatorului dispusă prin decizia

ce face obiectul prezentei cauze este lovită de nulitate

absolută.

Potrivit dispoziţiilor art.74 alin.(1) lit.d din Codul

muncii, „decizia de concediere se comunică salariatului

în scris şi trebuie să cuprindă în mod obligatoriu lista

tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi

termenul în care salariaţii urmează să opteze pentru a

ocupa un loc de muncă vacant, în condiţiile art.64.”

Art.64 Codul muncii, la care se face trimitere,

reglementează propunerea unor alte locuri de muncă, în

situaţia în care concedierea se dispune pentru

inaptitudine fizică sau psihică a salariatului, fapt ce

nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile

corespunzătoare locului de muncă ocupat pentru

necorespundere profesională (art.61 lit.c şi d), precum

şi în cazul încetării de drept a contractului individual

de muncă ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în

funcţia ocupată de salariat a unei persoane concediate

nelegal sau pentru motive neîntemeiate (art.56 lit.f).

Atunci când angajatorul nu dispune de locuri de muncă

vacante, el are obligaţia de a solicita sprijinul

agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în

vederea redistribuirii salariatului, corespunzător

pregătirii profesionale şi/sau, după caz, capacităţii de

muncă stabilite de medicul de medicină a muncii.

Art.64 din Codul muncii nu are deci în vedere situaţia

concedierii pentru motive care nu ţin de persoana

salariatului (desfiinţarea locului de muncă – fie că

este vorba de o concediere individuală sau de una

colectivă), ceea ce nu înseamnă însă că  într-o atare

situaţie angajatorul nu are obligaţia propunerii altor

locuri de muncă vacante sau de a solicita sprijinul

agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă.

O asemenea soluţie ar fi ilogică şi contrară

dispoziţiilor legislaţiei muncii.

Nu este posibil, ca în cazul concedierii pentru

inaptitudine fizică şi/sau psihică, ori necorespundere

profesională să se ofere un alt loc de muncă ori, după

caz, să se intervină la agenţia pentru ocuparea forţei

de muncă, iar pentru desfiinţarea locului de muncă,

motiv care nu ţine de persoana salariatului, să nu se

procedeze la fel.

Oricum, dispoziţiile Codului muncii se completează cu

cele ale Legii nr.76/2002 privind asigurările de şomaj

şi stimularea ocupării forţei de muncă.

Conform art.79 din acest act normativ, în cazul unor

restructurări care pot conduce la modificări

substanţiale ale numărului şi structurii profesionale a

personalului angajatorii au obligaţia de a înştiinţa

agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în vederea

adoptării unor măsuri pentru combaterea şomajului şi

pentru prevenirea efectelor sociale negative ale acestor

disponibilizări.

Atât în literatura de specialitate cât şi în practica

judiciară, s-a apreciat că în pofida formulării

limitative a art.64 alin.1 şi 2, dispoziţiile sale

trebuie aplicate şi în situaţiile vizate de art.65

alin.1, întrucât relaţiile de muncă se bazează şi pe

principiul bunei-credinţe şi a garantării dreptului la

protecţie împotriva şomajului, cât şi pe principiul

nediscriminării în raporturile de muncă.

În consecinţă, la emiterea deciziei nr.37/30.01.2009 au

fost încălcate dispoziţiile art.74 alin.1 lit.d raportat

la art.64 din Codul muncii.

Cum potrivit dispoziţiilor art.76 din Codul muncii

„concedierea dispusă cu nerespectarea procedurii

prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută”, nu

se mai impune a fi analizate celelalte critici formulate

în recurs, care vizează netemeinicia sentinţei.

De altfel, şi din acest punct de vedere hotărârea

instanţei de fond este legală, întrucât, cu probele

administrate nu s-a făcut dovada reducerii efective a

postului ocupat de către contestator, iar la baza

măsurii concedierii nu a stat o reorganizare şi o

restrângere reală impusă de nevoile societăţii.

Pentru toate aceste considerente, în baza art.291 Codul

muncii, raportat la art.312 alin.1 Cod procedură civilă, 

recursul a fost respins ca nefondat, iar potrivit

art.274 Cod procedură civilă, recurenta a fost obligată

să plătească intimatului-contestator suma de 1.000 lei

cheltuieli de judecată ocazionate în recurs,

reprezentând onorariu de avocat.

SECŢIA COMERCIALĂ ŞI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI

FISCAL

CONTENCIOS

1. Avocaţi. Cercetare disciplinară. Legitimare

procesuală pasivă.

Art. 264, 265, 266 şi 268 din Statutul profesiei de

avocat

Concluzia care se desprinde din art. 264, 265,266 şi 268

din Statutul profesiei de avocat  este aceea că

cercetarea disciplinară se structurează, de principiu,

pe două etape. O primă etapă în care ancheta

disciplinară se face de către consiliul baroului, ce se

finalizează cu o decizie a acestuia, şi în măsura în

care prin ea s-a dispus exercitarea acţiunii

disciplinare, o astfel de activitate revine unui alt

organism. Acesta din urmă nu poate desfăşura nicio

activitate decât în măsura în care a fost sesizat cu

exercitarea acţiunii disciplinare, sesizare în absenţa

căreia nu i se poate imputa vreo inactivitate. Cum în

cauză nu s-a depăşit prima etapă a cercetării

disciplinare, baroul nu poate fi considerat răspunzător

pentru nesocotirea unei îndatoriri legale.

Reţinându-se că în materia contenciosului administrativ

poziţie procesuală poate dobândi orice autoritate cu sau

fără personalitate juridică, dar cu o personalitate de

drept public, deci cu dreptul de a adopta decizii care

să producă efecte juridice, consiliul baroului are

legitimare procesuală pasivă într-o acţiune având ca

obiect efectuarea cercetării disciplinare.

 (Decizia nr. 1152/R-CONT din 4 noiembrie 2009)

Domenii speta

Spete similare