Revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariţia Legii nr. 10/2001. Distincţia operată prin teza i şi teza a II-a din Decizia în interesul legii nr. xxxiii/2008 a iccj.

Revendicare întemeiată pe dreptul comun după apariţia Legii nr. 10/2001. Distincţia operată prin teza I şi teza a II-a din Decizia în interesul legii nr. XXXIII/2008 a ICCJ.

Prin decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în concursul dintre legea specială şi legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres de legea specială.

Alineatul 2 din decizia nr. XXXIII/2008 nu se aplică exclusiv în situaţiile în care bunul este în proprietatea statului ci, cu distincţiile arătate în cuprinsul celei de-a doua categorii de considerente ale Deciziei XXXIII/2008, în acele situaţii în care, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, se poate ivi conflict cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv în situaţia în care reclamantul are un bun în sensul Convenţiei, protejat de aceasta, se poate impune aplicarea prioritară a convenţiei.

Secţia I  civilă – Decizia civilă nr.132/08 martie 2012

Prin sentinţa civilă nr. 213 din 12.04.2011 a Judecătoriei Agnita a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâţii IPJ S. şi M.A.I., a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii RR, HE şi HH în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin MFP prin DGFP a Judeţului S., IPJ S. şi MAI, constatându-se nevalabilitatea titlului de proprietate al Statului Român asupra imobilului situat în A., str. 1 Decembrie 1918 (fostă 23 August), înscris în CF 100248 (fosta 942) A., nr. top 444 şi 445, obligând pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul; a fost respinsă cererea de chemare în judecată a altor persoane formulată de pârâtul I.P.J. S.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:

În fapt, reclamanţii sunt succesorii defunctului HIR, decedat la data de 17.05.1983. Aceasta a fost proprietar tabular al imobilului situat în A., str. 1 Decembrie 1918 (fostă 23 August),  înscris în CF 100248 (fosta 942) A., nr. top 444 şi 445 (f. X), preluat de stat în anul 1949, în baza Legii 119/1948, în anul 1973 a fost trecut în administrarea MAI, iar în anul 2003 a fost întabulat în favoarea I.P.J. S. dreptul de administrare asupra imobilului (f. X), în prezent fiind utilizat de Poliţia Oraşului A. Reclamanţii au iniţiat procedura impusă de Legea 10/2001 în vederea restituirii imobilului, însă cererea lor a fost respinsă pe cale administrativă prin Dispoziţia nr. 354/03.09.2004 întrucât s-a considerat că nu s-au probat suficient calitatea reclamanţilor de succesori ai fostului proprietar tabular şi proprietatea acestuia asupra imobilului.

Restituirea imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 06.03.1945-22.12.1989 face obiectul reglementării speciale a Legii 10/2001.

Anterior formulării prezentei acţiuni, reclamanţii au iniţiat procedura prevăzută de Legea 10/2001 însă cererea le-a fost respinsă prin Dispoziţie a M.A.I. pe motivul că nu s-a probat suficient calitatea reclamanţilor de succesori ai fostului proprietar tabular şi proprietatea acestuia asupra imobilului (aspecte dovedite însă de reclamanţi prin probaţiunea aferentă prezentei cauze). Reclamanţii nu au primit comunicarea dispoziţiei la domiciliul lor din străinătate.

În concluzie, instanţa a constatat că, în cauza de faţă aplicarea Legii 10/2001 în detrimentul dreptului comun ar contraveni prevederilor CEDO şi jurisprudenţei Curţii în materia dreptului de acces la justiţie şi a protecţiei dreptului la proprietate prin prisma lipsei de eficienţă a procedurii prevăzute de Legea 10/2001 şi a modului în care a fost efectuată preluarea de către stat a imobilului în litigiu. De asemenea, aplicarea dreptului comun în materie de revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, imobilul în litigiu fiind în continuare, de la naţionalizare şi până în prezent, în proprietatea Statului. Ca urmare, a făcut aplicarea regulilor stabilite de art. 480-481 C.civ. şi ale acţiunii în revendicare de drept comun. Instanţa a constatat că antecesorul reclamanţilor a dobândit imobilul în litigiu în baza unui contract de donaţie a cărui valabilitate nu a fost contestată şi care a fost înscris în evidenţele de carte funciară iar pârâtul Statul Român a dobândit imobilul în mod abuziv.

Împotriva sentinţei au declarat apel intimaţii D.GF.P. S., în nume propriu şi pentru Statul Român, prin MFP şi MAI, prin IPJ S.

Apelantul 1 critică sentinţa pentru neobservarea faptului că acţiunea este tardiv formulată, faţă de data când trebuia cunoscută paguba (22.12.1989), este inadmisibilă, faţă de prevederile art.6 din Legea 213/1998 şi art.2 din Legea nr.10/2001, instanţa nu şi-a exercitat rolul activ.

Apelantul 2 critică soluţia pentru greşita respingere a excepţiei inadmisibilităţii, căci acţiunea întemeiată pe art. 480 C.civ. a fost înaintată după apariţia Legii nr.10/2001, în condiţiile în care dosarul de retrocedare al reclamanţilor a fost defectuos, ei nu au formulat contestaţie, astfel că situaţia lor nu acordă prioritate normei speciale, în termenii ÎCCJ.

Prin decizia civilă nr. 497/31.10.2011, Tribunalul Sibiu a admis apelurile declarate de pârâţii MAI, DGFP  S. în numele şi pentru Statul Român prin MFP şi IPJ S. împotriva sentinţei civile  nr. 213/12.04.2011, pronunţată de Judecătoria Agnita, care a fost schimbată în parte, în sensul că s-a respins în totalitate acţiunea civilă formulată de reclamanţii RR, HE şi HH.

Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut şi motivat următoarele:

Reclamanţii au uzat de procedura Legii nr.10/2001, dar demersul lor a fost incomplet susţinut, astfel că soluţia pe care au primit-o a fost cea de respingere şi, ca urmare, au ales să acţioneze în scopul redobândirii dreptului pe calea dreptului comun.

După intrarea în vigoare a Legii 10/2001 toate acţiunile întemeiate pe art. 480 C.civ. au fost respinse ca inadmisibile, din moment ce foştii proprietari au avut la îndemână calea legii speciale, prin intermediul căreia aveau posibilitatea de a obţine măsuri reparatorii pentru imobilul notificat.

Faptul că Legea 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art.26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină.

Reclamanţilor li se poate imputa starea de pasivitate, întrucât nu au efectuat demersurile utile şi necesare în vederea restituirii imobilului, astfel că nu au uzat de fapt de prevederile Legii 10/2001, deşi apariţia acestui act normativ a fost de notorietate şi a instituit o procedură relativ rapidă de redobândire a dreptului.

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanţii, invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ..

În expunerea criticilor, după prezentarea stării de fapt, se arată, în esenţă, următoarele:

Instanţa de apel a ignorat decizia nr. XXXIII a Î.C.C.J., respectiv distincţia operată în dispozitivul acestei decizii. Sunt întrunite condiţiile necesare pentru aplicarea Tezei a II-a a dispozitivului deciziei XXXIII. Greşit a reţinut instanţa că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 toate acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 480 C. civ. sunt inadmisibile, întrucât decizia XXXIII a ÎCCJ nu consacră exclusiv legea specială, ci consacră şi varianta excepţiei acţiunii în revendicare bazată pe dreptul comun atunci când imobilul este în proprietatea Statului.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea a constatat recursul nefondat pentru următoarele:

Imobilul în litigiu a fost naţionalizat de Stat în baza Legii nr. 119/1948 în anul 1948, iar în anul 1973 a fost trecut în administrarea MAI, în prezent fiind întabulat în favoarea IPJ S. dreptul de administrare, fiind utilizat de Poliţia Oraşului A.

Prin Legea nr. 10/2001 s-a reglementat o procedură de reparaţie, de imediată aplicare, în folosul tuturor categoriilor de proprietari care au fost abuziv deposedaţi de bunurile imobile în perioada de referinţă.

După apariţia Legii nr. 10/2001, singura cale pentru obţinerea restituirii imobilelor preluate în perioada de referinţă este cea prevăzută de dispoziţiile art. 21 şi următoarele din aceste act normativ, neputând fi primite cererile formulate în baza dreptului comun.

Raportul între legea specială şi dreptul comun a fost tranşat de către instanţa supremă prin mai multe decizii în interesul legii – 53/2007,  37/2008 (pe deplin aplicabile în speţă), în sensul că, în principiu, nu există posibilitatea de a opta între legea specială şi dreptul comun în materia revendicării, căci ar însemna să se încalce principiul „specialia generalibus derogant”.

Astfel, prin decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că în concursul dintre legea specială şi legea generală, conflictul se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut expres de legea specială.

Reclamanţii nu contestă aplicabilitatea legii speciale în detrimentul normelor de drept comun, însă aceştia aduc o interpretare proprie deciziei sus precitate, interpretare ce nu poate fi primită.

Astfel, reclamanţii susţin că în speţă le sunt aplicabile dispoziţiile alineatului 2 din decizia 33/2008 întrucât imobilul, în prezent, se află în proprietatea Statului, deci nu se aduce atingere nici unui alt drept de proprietate, fiind admisibilă acţiunea în revendicare.

Această interpretare nu este în concordanţă cu Decizia nr. XXXIII/2008 şi nu poate fi primită.

Speţei de faţă îi sunt aplicabile prevederile punctului 1 al deciziei, coroborate, prevederi cu care, de altfel, reclamanţii sunt de acord (însă susţin că nu sunt aplicabile imobilului lor).

În considerentele Deciziei nr. 33/2008 se arată că, raportat şi la decizia LIII/2007, „ ….persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv art. 480 Cod civil.”

De asemenea, s-a precizat că numai persoanele, exceptate de la procedura acestui act normativ, şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedarea bunului în litigiu.

Astfel, acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun, este inadmisibilă atunci când, din probele administrate, rezultă că imobilul formează obiect de reglementare al Legii 10/2001, că acesta se mai află încă la Stat sau la unitatea deţinătoare.

Este adevărat că în considerentele deciziei nr. 33/2008 se arată că nu se poate aprecia că existenţa legii speciale exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, în măsura în care reclamantul, într-o atare acţiune, se prevalează de unu bun în sensul normei europene, sens în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Prin urmare, alineatul 2 din decizia nr. XXXIII/2008 nu se aplică exclusiv în situaţiile în care bunul este în proprietatea statului, contrar celor susţinute de reclamanţi ci, cu distincţiile arătate în cuprinsul celei de-a doua categorii de considerente ale Deciziei XXXIII/2008, în acele situaţii în care, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, se poate ivi conflict cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv în situaţia în care reclamantul are un bun în sensul Convenţiei, protejat de aceasta, se poate impune aplicarea prioritară a convenţiei.

Rezultă aşadar că, în măsura în care reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Nr. 1 la Convenţia Europeană, nu numai că acţiune în revendicare formulată ulterior intrării în vigoare a Legii 10/2001 este admisibilă, însă obligă instanţa de judecată la analiza existenţei unui anume drept de proprietate în patrimoniul reclamanţilor şi, în caz afirmativ, la compararea titlurilor opuse.

Prin mecanismul arătat, Convenţia Europeană aduce protecţie doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite, şi, în consecinţă, nu garantează  dreptul de a le dobândi printr-un mod sau altul.

Speranţa dobândirii unui bun, respectiv dreptul la restituirea unor imobile preluate înainte de ratificarea Convenţiei de către România, nu constituie un „bun actual” în sensul Convenţiei Europene şi nu poate fi protejat prin prisma convenţiei (cazurile Eufrosina, Caras, Lungoci contra Statului Român).

Astfel, conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa CEDO, pentru protecţia conferită de către Protocolul 1 Adiţional la Convenţie, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască dreptul de proprietate.

La momentul sesizării instanţei de judecată cu prezenta acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 Cod civil, reclamanţii nu aveau un bun actual pentru că nu exista o decizie administrativă sau judecătorească definitivă prin care să li se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate, şi, astfel, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun corect a reţinut instanţa de apel că este de neprimit.

Prin urmare, Curtea a constatat că instanţa de apel a dat o interpretare corectă dispoziţiilor legale incidente, respectiv dispozitivului deciziei nr. 33/2008 şi a stabilit, în mod legal, în acord cu principiul specialia generalibus derogant, că dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun, se aplică în mod prioritar, astfel că, după adoptarea legii de reparaţie nu mai există posibilitatea opţiunii între a uza de procedura Legii 10/2001 şi a recurge în continuare la dreptul comun, respectiv promovarea unei acţiuni întemeiate pe codul civil.

Pentru considerentele expuse, întrucât în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., Curtea a respins ca nefondat prezentul recurs.

Domenii speta

Spete similare