Cod procedura civila. Neindicarea motivelor de fapt şi de drept pentru care s-a pronunţat o sentinţă

Cod procedura civila. Neindicarea motivelor de fapt şi de drept pentru care s-a pronunţat o sentinţă.

Neindicarea motivelor de fapt şi de drept pentru care s-a pronunţat o sentinţă, practic nemotivarea hotărârii judecatoreşti pune în imposibilitate instanţa de control judiciar să-şi exercite prerogativele în soluţionarea căii de atac.

Prin Sentinţa nr. 499/2.03.2011 a Tribunalului Harghita s-a respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. M.C. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a judeţului Harghita.

În considerentele hotărârii atacate, s-a reţinut că, prin acţiunea în contencios administrativ, reclamanta S.C. M.C. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. a judeţului Harghita,  a solicitat  anularea în parte a Deciziei nr. 15 din 05 martie 2010 emisă de intimată, cu privire la sumele de: 22.376 Iei impozit suplimentar pe profitul anului 2005 şi 2006 şi  32.389 lei majorări de întârziere aferente acestui impozit pe profit;  anularea în parte a Deciziei de impunere nr. 69 din 21 ianuarie 2010 emisă de intimată, cu privire la sumele  mai sus arătate; obligarea intimatei să restituie suma de 54.765 lei executată silit, cu majorări de întârziere de 0.1% pentru fiecare zi, de la data încasării şi pană la restituire; şi  obligarea intimatei Ia plata  cheltuielilor de judecată.

Cu ocazia inspecţiei fiscale din perioada 4-21 ianuarie a fost analizată perioada 2006-2008, iar apoi inspecţia a fost extinsă pentru verificări cu privire la impozitul pe profit pentru anul 2005.

În concluziile Raportul de inspecţie fiscală generală nr. 750 din 21 ianuarie 2010 s-a reţinut că în mod netemeinic a fost diminuat profitul impozabil pentru anul 2005  cu valoarea rezultată din reevaluare. Astfel prin Decizia de impunere nr. 69 din 21 ianuarie 2010 a fost stabilit impozit suplimentar şi s-au calculat majorări de întârziere.

Prin Decizia nr. 15 din 5 martie 2010 a fost respinsă contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere nr.69/2010

Reclamanta a considerat că atât stabilirea impozitului suplimentar, inclusiv a majorărilor de întârziere precum şi respingerea contestaţiei este netemeinică şi nelegală.

Instanţa a reţinut că termenul de prescripţie începe să curgă în mod diferenţiat, în funcţie de dreptul afectat de prescripţie. Astfel, în cazul dreptului de a stabili obligaţii fiscale, termenul de prescripţie de 5 ani începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscala (când s-a format baza de impunere care o generează).

In baza art.23 Cod procedură fiscala, dreptul si obligaţia fiscală corelativă se nasc in momentul in care se constituie baza de impunere care le generează.

Reclamanta nu a evidenţiat rezultatul reevaluării în situaţiile financiare ale anului 2003, fiind evidenţiat pentru prima dată numai în balanţa de verificare la 30.04.2004 şi a fost cuprins în bilanţul contabil la 31.12.2004.

La calculul profitului impozabil, societatea a dedus cheltuielile cu amortizarea contabilă, inclusiv la valoarea reevaluată, contrar prevederilor Codului fiscal aplicabil pe anii 2004 - 2006, motiv pentru care organele de inspecţie fiscală pe anii 2005-2006 au recalculat profitul impozabil, acceptând la deducere numai amortizarea fiscală aferentă mijloacelor fixe cu valoarea contabilă evidenţiată în sold la 31 decembrie 2003, fără a lua în calcul amortizarea contabilă şi reevaluarea contabilă înregistrată în anul 2004.

În speţă, baza de impunere care a generat creanţa fiscală s-a născut în 2004 iar dreptul de a stabili obligaţii fiscale a început la 1 Ianuarie 2005 şi de la această dată urmează să se calculeze curgerea termenului de prescripţie.

Astfel fiind, excepţia prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale nu poate fi reţinută şi prin urmare acţiunea reclamantei a fost respinsă.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs în termenul legal  reclamanta, criticând hotărârea atacată ca nelegală, susţinând în esenţă că înţelege să critice hotărârea instanţei de fond pentru considerentul că aceasta, a respins excepţia prescripţiei dreptului organului de control de a stabili obligaţii fiscale, prin motive contradictorii şi străine de natura pricinii, fără să verifice ce perioadă poate fi supusă inspecţiei fiscale şi creanţele care pot face obiectul verificării, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.

Recurenta a mai arătat că, soluţionarea cauzei necesită o abordare mai profundă a legislaţiei din domeniu şi trebuie analizată dacă o eroare contabilă, respectiv înregistrarea rezultatului evaluării executat în baza HG nr. 1533/2003 numai în evidenţele contabile din anul 2004 şi nu a anului 2003, poate avea consecinţe fiscale negative pentru societate, iar în ceea ce priveşte prescripţia dreptului organului de control de a stabili obligaţii fiscale, termenul se verifică raportat la dispoziţiile art. 91 şi 98 Cod fiscal. Potrivit art. 21, creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii rezultă din raporturile de drept materiale fiscal. În speţă, dreptul de creanţă fiscală s-a născut  în anul 2004, an care excede controlului fiscal nu numai pentru că nu este cuprins  în avizul de inspecţie fiscală în baza căreia organul fiscal poate efectua controlul, dar şi pentru că cade în afara termenului de prescripţie reglementat de art. 91 Cod fiscal.

În măsura în care instanţa de recurs va considera că, aspectele invocate în cererea de recurs echivalează cu necercetarea fondului, fiind nevoie de completarea probatoriului prin raport de expertiză efectuat de expert consultant fiscal, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei pronunţate de instanţa de fond, cu consecinţa trimiterii la o nouă judecată, cu obligaţia instanţei de rejudecare, să ordone efectuarea unei expertize fiscale în cauză.

Prin întâmpinare, D.G.F.P. Harghita a solicitat respingerea recursului, susţinând următoarele:

Referitor la impozitul pe profit în sumă de 22.376 lei şi majorări de întârziere aferente, în sumă de 32.389 lei, în raport de dispoziţiile legale aplicabile în materie, HG nr. 1553/2003, organele fiscale au constatat că rezultatul reevaluării nu a fost evidenţiat în situaţiile financiare ale anului 2003, ci doar în balanţa de verificare şi bilanţul contabil, aferente anului 2004.

Referitor la impozitul pe profit suplimentar, în sumă de 2.093 lei, şi majorări de întârziere aferente, în sumă de 2.095 lei s-a arătat că, în mod legal organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina contestatoarei acest impozit, având în vedere documentele existente la dosar şi dispoziţiile aplicabile în materie – art. 19 alin. 1, art. 21 alin. 1 şi 4 din Codul fiscal.

Referitor la impozitul pe profit suplimentar, în sumă de 399 lei şi majorările de întârziere aferente în sumă de 253 lei, s-a arătat că, organele  de inspecţie fiscală, prin Raportul de inspecţie fiscală nr. 750/21.01.2010, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. 69/21.01.2010, contestată, au stabilit ca TVA aferent mărfurilor degradate nu este deductibil fiscal, invocând prevederile art. 21  alin. 4 lit. c din Legea nr. 571/2003. Sunt aplicabile prevederile menţionate la pct. 3/III din prezenta decizie, cu precizarea în mod special a prevederilor art. 21 alin. 4 lit. c din Legea nr. 571/2003, privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Referitor la suma de 1.432 lei, reprezentând majorări de întârziere aferente impozitului pe profit,  s-a arătat că, referitor la această obligaţie fiscală, dispoziţiile aplicabile în materie sunt art. 34 alin. 1 lit. b din Legea nr. 571/2003 şi pct. 214 din reglementările contabile aprobate prin Ordinul nr. 1752/2005, care reglementează plata impozitului pe profit.

Referitor la impozitul pe profit, în sumă de 1.676 lei şi majorări de întârziere aferente în sumă de 603 lei, precum şi taxa pe valoare adăugată în sumă de 1.991 lei şi majorări de  întârziere aferente în sumă de 364 lei, s-a arătat că, societatea datorează suma de 1.676 lei şi majorări de întârziere aferente, ca urmare a dispoziţiilor art. 21 alin. 4 lit. l din Codul fiscal şi pct. 68 din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004.

Referitor la TVA-ul de 1.991 lei cu majorările de întârziere aferente, s-a arătat că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art. 128 din Codul civil, motiv pentru care, rezultă că A.area alimentelor în mod gratuit, reprezintă livrare de bunuri, astfel, aceste operaţiuni sunt supuse taxei pe valoare adăugată. A.area acestora nu poate fi încadrată la art. 128 alin. 8, având în vedere condiţiile stabilite prin norme, potrivit cărora alimentele Acordate salariaţilor, exceptând masa caldă pentru mineri Acordată potrivit legii speciale, nu este exceptată ca livrare de bunuri.

Examinând hotărârea atacată, prin prisma acestor considerente, precum şi din oficiu, Curtea constată următoarele:

Referitor la excepţia prescripţiei, Curtea a apreciat că aceasta în mod just a fost respinsă, însă, în opinia instanţei de control judiciar, această soluţie se întemeiază pe alte considerente.

Potrivit HG nr. 1553/2003, rezultatele reevaluării imobilizărilor corporale din patrimoniul societăţilor comerciale, urmau a fi evidenţiate în situaţiile financiare ale anului 2003.

Or, în speţa de faţă, reclamanta a cuprins această reevaluare a imobilizărilor corporale doar în evidenţele contabile ale lunii aprilie 2004, ceea ce a generat la rândul său, un alt fapt juridic, şi anume, modificarea impozitului pe profit  aferent anului 2005 şi în mod corespunzător, 2006.

Pe de altă parte, ca urmare extinderii perioadei verificate (2006 – 2008), cu ocazia inspecţiei fiscale din 4-21 ianuarie 2010, şi pentru anul 2005, este cert că excepţia prescripţiei dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale este nefondată, astfel că, în mod corect această soluţie a fost împărtăşită de instanţa de fond.

În altă ordine de idei, este de observat că, efect al respingerii excepţiei prescripţiei, instanţa de fond a procedat în mod automat şi la respingerea acţiunii reclamantei, fără însă a intra în cercetarea fondului pricinii, nefiind făcute în acest sens aprecieri asupra temeiniciei sau nelegalităţii actelor fiscale a căror anulare s-a solicitat.

În aceste condiţii, întrucât Curtea a constat că instanţa de fond nu a arătat motivele de fapt sau de drept pentru care a respins acţiunea introductivă, controlul judiciar al hotărârii atacate nu poate fi efectuat, astfel încât, soluţia care se impune  este admiterea recursului potrivit art. 312 alin. 1 şi 2 teza finală Cod procedură civilă, casarea sentinţei atacate (întrucât instanţa a soluţiona procesul fără a intra în cercetarea fondului), şi trimiterea cauzei spre judecarea în fond a pricinii de către Tribunalul Harghita.

Cu ocazia soluţionării acţiunii introductive, prima instanţă va avea în vedere şi motivele de fapt şi de drept invocate prin acţiunea introductivă, precum şi susţinerile pârâtei, aşa cum acestea au fost indicate în întâmpinare.

Domenii speta

Spete similare