Recurs contencios administrativ şi fiscal. anulare dispoziţie emisă de ipj prin care s-a dispus suspendarea dreptului reclamantului de a purta şi folosi armele letale şi muniţiile pentru acestea până la finalizarea definitivă a cauzei penale. -art.4...

SECŢIA A II – A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL.

Materie : RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL. ANULARE DISPOZIŢIE EMISĂ DE IPJ PRIN CARE S-A DISPUS SUSPENDAREA DREPTULUI RECLAMANTULUI DE A PURTA ŞI FOLOSI ARMELE LETALE ŞI MUNIŢIILE PENTRU ACESTEA PÂNĂ LA FINALIZAREA DEFINITIVĂ A CAUZEI PENALE.

-art.46 alin.1 lit.a şi art.15 alin.1 lit.d din Legea nr.295/2004.

Decizia nr.2167/CA/10.05.2012 a Curţii de Apel Oradea - Secţia a II –a civilă,  de contencios administrativ şi fiscal.

Din coroborarea dispoziţiilor art. 46 alin1. lit. a şi art. 15 alin.1 lit. d din Legea nr. 295/2004 rezultă că suspendarea dreptului de port şi folosire a armelor letale se dispune de către organul competent care a acordat acest drept, atunci când titularul dreptului este învinuit sau inculpat în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie, prevăzute în Codul penal, Partea specială, titlurile I-III, titlurile X si XI şi la art. 239, 264, 266-272, 279-281, 312 si 317-322, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea si combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, de prezenta lege, precum şi pentru orice alte infracţiuni săvârşite cu violenţă.

Potrivit probelor de la dosar împotriva reclamantului recurent, la data de 01.09.2009,  a fost începută urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj prevăzute de art. 239 alin.1  şi 2 Cod penal şi ameninţare  prevăzută de art. 193 Cod penal, infracţiuni ce se regăsesc între cele enumerate în art. 15 lit. d din Legea nr. 295/2004, iar ulterior acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni de ultraj, prevăzute de art. 239 alin.1 şi 2 cod penal, astfel cum rezultă din copia minutei sentinţei penale nr. 66/PI/ 27.03.2012 a Curţii de Apel T.

Prin urmare, întrucât reclamantul recurent a fost învinuit pentru fapte săvârşite cu intenţie, dintre cele expres prevăzute la art. 15 lit. d, instanţa de recurs a reţinut că, în mod corect,  intimatul  a  dispus suspendarea dreptului reclamantului de a purta şi folosi arme de foc letale.

Susţinerile recurentului, referitoare la neconstituţionalitatea prevederilor art. 46 alin.1 lit. a şi art. 15 lit. d din Legea nr. 295/2004, nu pot fi primite întrucât prin decizia nr. 1568/06.12.2011 Curtea Constituţională a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi, invocată recurent în prezentul dosar.

Este adevărat că prin sentinţa penală nr. 66/PI/ 27.03.2012 a Curţii de Apel T.  recurentul a fost achitat pentru cele două infracţiuni de ultraj, însă această împrejurare nu prezintă nici o relevanţă sub aspectul legalităţii dispoziţiei atacate, întrucât instanţa de contencios administrativ  analizează dacă un act administrativ a fost legal la data emiterii, respectiv dacă au fost respectate dispoziţiile actelor normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea căruia a fost emis,  evenimentele ulterioare neputând avea efecte asupra legalităţii acestuia, iar,  pe de altă parte, potrivit susţinerii recurentului această sentinţă nu este definitivă.

Prin sentinţa nr.2213/CA din 27.09.2011 Tribunalul B. a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul R. C. G., în contradictoriu cu pârâtul I. J. P. B., pentru anularea Dispoziţiei nr.242514/21.06.2010 şi a actului administrativ nr. 242564/09.07.2010.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a avut în vedere următoarele :

Obiectul dedus judecăţii îl reprezintă acţiunea în anulare formulată de reclamant împotriva Dispoziţiei nr.242514/21.06.2010, emisă de pârâtul IPJ Bihor, prin care s-a dispus, în baza art.46 al.1 lit.a raportat la art.15 al.1 lit.d din Legea nr.295/2004, suspendarea dreptului reclamantului de a purta şi folosi armele letale şi muniţiile pentru acestea până la finalizarea definitivă a cauzei penale nr.782/P/2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Considerentele care au stat la baza emiterii dispoziţiei atacate le-a constituit faptul că, la data de 01.09.2010, s-a început urmărirea penală împotriva reclamantului pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art.239 al.1 şi art.193 al.1 Cod penal. Totodată, reclamantul a solicitat şi anularea actului administrativ nr. 242564/09.07.2010, constând în adresa de soluţionare a plângerii administrative formulate de reclamant împotriva dispoziţiei de suspendare a dreptului de a folosi şi purta arme letale, adresă prin care i se aduce la cunoştinţă reclamantului faptul că prin Ordonanţa din 30.06.2010 a Parchetului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost schimbată încadrarea juridică din art.239 al.1 şi art.193 Cod penal în art.205 Cod penal.

Conform disp.art.46 al.1 lit.a din Legea nr.295/2004, „suspendarea dreptului de port şi folosire a armelor letale se dispune de către organele competente în următoarele situaţii:  a) titularul dreptului nu mai îndeplineşte condiţia prevăzuta la art. 15 alin. (1) lit. d)”, iar potrivit art. 15 alin.1 lit.d din acelaşi act normativ (în varianta în vigoare la momentul emiterii dispoziţiei atacate), „autorizaţia de procurare a armelor letale se acordă persoanelor prevăzute la art. 14 alin. (2)-(5), daca îndeplinesc, cumulativ, următoarele condiţii: …d) nu sunt învinuite sau inculpate în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie, prevăzute în Codul penal, Partea speciala, titlurile I-III, titlurile X si XI si la art. 239, 264, 266-272, 279-281, 312 si 317-322, de Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea si combaterea traficului si consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, de prezenta lege, precum şi pentru orice alte infracţiuni săvârşite cu violenţă”.

Din adresa nr.292516/21.06.2010, aflată la fila 20 dosar, rezultă că împotriva reclamantului s-a început urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj prevăzută de art.239 alin.1 şi 2 Cod penal şi ameninţare prevăzută de art.193 al.1 Cod penal, iar prin Ordonanţa dată la data de 30.06.2010, aflată la filele 21-23 dosar, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina reclamantului, din infracţiunea de ultraj prevăzută de art.239 Cod penal şi respectiv de ameninţare prevăzută de art.193 al.1 Cod penal, în infracţiunea de insultă prevăzută de art.205 al.1 Cod penal.

Văzând că infracţiunea pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de reclamant, astfel cum a fost schimbată încadrarea juridică a faptei, se regăseşte printre infracţiunile enumerate în art.15 al.1 lit.d din Legea nr.295/2004, fapte pentru care legiuitorul a instituit şi măsura de siguranţă a suspendării dreptului de a purta şi folosi arme letale, pârâtul, prin raportare la dispoziţiile art.46 al.1 lit.a din Legea nr.295/2004, în mod legal şi temeinic a emis dispoziţia atacată, nefăcând altceva decât să pună în aplicare o obligaţie administrativă instituită de legiuitor.

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamant a încălcării dispoziţiilor constituţionale prin textele de lege pe care s-a fundamentat pârâtul în emiterea dispoziţiei atacate, instanţa a constatat că atribuţia de verificare a conformităţii legii cu Constituţia României îi revine Curţii Constituţionale, instituţie care, de altfel, s-a mai pronunţat asupra excepţiei invocate de către reclamant prin Decizia nr.1220/18.12.2007, în sensul respingerii excepţiei. Mai mult, normele juridice invocate în emiterea dispoziţiei atacate nu contravin art.6 alin.2 din C.E.D.O., care consacră prezumţia de nevinovăţie, întrucât prin art.46 al.1 lit.a raportat la art.15 al.1 lit.d din Legea nr.295/2004, nu se aduce atingere acestui principiu, reclamantul nefiind considerat ca fiind vinovat pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care s-a dispus urmărirea penală. Prin aceste norme juridice, s-a instituit doar o măsură de siguranţă pentru protejarea cetăţenilor ţării, în sensul de a interzice cu caracter temporar dreptul de a folosi şi purta arme letale, urmărindu-se prevenirea săvârşirii unor infracţiuni cu violenţă prin utilizarea armelor letale. De asemenea, prin aceste texte de lege nu se aduce atingere nici protocolului adiţional la C.E.D.O., care consacră apărarea proprietăţii bunurilor, întrucât prin normele interne la care s-a făcut referire nu se aduce atingere proprietăţii bunurilor reclamantului, armele, respectiv muniţia, aflându-se în continuare în proprietatea acestuia.

Prin urmare, instanţa, văzând că textele de lege care au stat la baza emiterii dispoziţiei atacate sunt în vigoare şi ţinând cont că atributul instanţelor de judecată este acela de a aplica normele juridice incidente în materie, şi nu aceea de a se antrena în elaborarea actelor normative, a respins ca nefondată acţiunea formulată şi a menţinut ca legale şi temeinice actele administrative atacate.

S-a constatat că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată din partea pârâtului.

Împotriva acestei sentinţei, în termen şi legal timbrat, a declarat recurs recurentul reclamant R. C. G., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi a se dispune anularea Dispoziţiei 242514 din 21.06.2010 şi implicit a răspunsului la plângerea prealabilă nr.242546/9.07.2010 şi redobândirea armelor şi a permisului de port armă, fără cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, arată că în Legea 295/2004 la art.15 al.1 lit.d se prevăd aberaţii juridice care contrazic nu numai Constituţia şi prevederile CEDO ci chiar prevederile aceleiaşi legi, în care în acelaşi art.15 al.1 lit. c prevede că : „ nu au fost condamnate, printr-o hotărâre judecătorească definitivă…” ceea ce este perfect legal, în deplină concordanţă cu Constituţia şi CEDO la care România este parte.

Mai arată că prin decizia organului administrativ este privat în mod ilegal de propriile bunuri aflate în deplina sa proprietate. Pe de altă parte, fiind obligat în baza aceleiaşi legi abuzive şi arbitrare să depună armele şi muniţiile la un armurier autorizat, este obligat în mod cu totul ilegal de a plăti pentru depozitarea acestora suma de 1800 lei lunar, ceea ce este o altă atingere adusă dreptului său de proprietate.

Consideră măsura abuzivă şi anticonstituţională în lipsa unei condamnări definitive, până la care orice persoană este considerată nevinovată.

Învederează faptul că potrivit art.14 al.2 lit.a „ Armele de pază şi apărare pot fi procurate numai de către următoarele categorii de persoane : demnitari, magistraţi…” recurentul fiind procuror în funcţie, ori lăsarea în folosinţă pentru apărare şi pază a pistolului se impune având în vedere că în decursul ultimilor ani a anchetat mai mulţi infractori periculoşi.

Arată că  la pag.2 a sentinţei atacate instanţa citează art.14 din Legea nr.554/2004 în care se arată că suspendarea actului administrativ pentru prevenirea unei pagube iminente trebuie dispusă până la pronunţarea instanţei de fond, totuşi fără nici o motivare a acestui fapt, a respins ca nefondată plângerea recurentului. De asemenea susţinerea instanţei în ce priveşte paguba iminentă nu este conformă cu realitatea, întrucât prin actele administrative atacate s-a dispus predarea în custodie unui magazin de arme autorizat, fără a dispune şi de scutirea taxei pentru custodie, ceea ce a dus la taxarea recurentului, având în vedere că recurentul se află în concediu pentru îngrijirea copilului şi această indemnizaţie este singura sursă de venit a familiei sale, inclusiv a copilului minor. Deci în această situaţie nu se poate ignora această pagubă prezentă şi viitoare deloc de neglijat, cu atât mai mult cu cât în speţă este vorba şi de interesele copilului minor.

Mai arată că la alin.4 pag.3 din sentinţa atacată, instanţa susţine o nerealitate şi anume : „ nu se aduce atingere proprietăţii bunurilor reclamantului, armele, respectiv muniţia, aflându-se în continuare în proprietatea acestuia ”. Apreciază această susţinere aberantă întrucât dreptul de proprietate este compus din 3 atribute esenţiale : posesia, folosinţa şi dispoziţia, ori fiind obligat în baza acelei dispoziţii să depună în consignaţie armele, este privat de atributele mai sus arătate. În plus mai este şi obligat în mod indirect la plata consignaţiei, creându-i-se serioase prejudicii. Tocmai faptul lezării dreptului de proprietate a creării unei pagube iminente l-a determinat să solicite anularea actului.

Pentru motivele arătate solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi a se dispune anularea Dispoziţiei 242514 din 21.06.2010 şi implicit a răspunsului la plângerea prealabilă nr.242546/9.07.2010 şi redobândirea în proprietate a armelor şi a permisului de port armă. În subsidiar solicită ca măcar efectul pagubei materiale a acestei dispoziţii să fie anulat, în sensul dispunerii sechestrului pe arme la domiciliul său.

Intimatul pârât prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca legală şi temeinică, fără cheltuieli de judecată.

Examinând sentinţa recurată , prin prisma motivelor de recurs, cât şi din oficiu, având în vedere actele şi lucrările dosarului, s-a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Din coroborarea dispoziţiilor art. 46 alin1. lit. a şi art. 15 alin.1 lit. d din Legea nr. 295/2004 rezultă că suspendarea dreptului de port şi folosire a armelor letale se dispune de către organul competent care a acordat acest drept, atunci când titularul dreptului este învinuit sau inculpat în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie, prevăzute în Codul penal, Partea specială, titlurile I-III, titlurile X si XI şi la art. 239, 264, 266-272, 279-281, 312 si 317-322, de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României, aprobată cu modificări prin Legea nr. 243/2002, cu modificările şi completările ulterioare, de Legea nr. 143/2000 privind prevenirea si combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, cu modificările şi completările ulterioare, de prezenta lege, precum şi pentru orice alte infracţiuni săvârşite cu violenţă.

Potrivit probelor de la dosar împotriva reclamantului recurent, la data de 01.09.2009,  a fost începută urmărirea penală pentru săvârşirea infracţiunilor de ultraj prevăzute de art. 239 alin.1  şi 2 Cod penal şi ameninţare  prevăzută de art. 193 Cod penal, infracţiuni ce se regăsesc între cele enumerate în art. 15 lit. d din Legea nr. 295/2004, iar ulterior acesta a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni de ultraj, prevăzute de art. 239 alin.1 şi 2 cod penal, astfel cum rezultă din copia minutei sentinţei penale nr. 66/PI/ 27.03.2012 a Curţii de Apel T.

Prin urmare, întrucât reclamantul recurent a fost învinuit pentru fapte săvârşite cu intenţie, dintre cele expres prevăzute la art. 15 lit. d, instanţa de recurs a reţinut că, în mod corect,  intimatul  a  dispus suspendarea dreptului reclamantului de a purta şi folosi arme de foc letale.

Susţinerile recurentului, referitoare la neconstituţionalitatea prevederilor art. 46 alin.1 lit. a şi art. 15 lit. d din Legea nr. 295/2004, nu pot fi primite întrucât prin decizia nr. 1568/06.12.2011 Curtea Constituţională a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi, invocată recurent în prezentul dosar.

Este adevărat că prin sentinţa penală nr. 66/PI/ 27.03.2012 a Curţii de Apel T.  recurentul a fost achitat pentru cele două infracţiuni de ultraj, însă această împrejurare nu prezintă nici o relevanţă sub aspectul legalităţii dispoziţiei atacate, întrucât instanţa de contencios administrativ  analizează dacă un act administrativ a fost legal la data emiterii, respectiv dacă au fost respectate dispoziţiile actelor normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi în executarea căruia a fost emis,  evenimentele ulterioare neputând avea efecte asupra legalităţii acestuia, iar,  pe de altă parte, potrivit susţinerii recurentului această sentinţă nu este definitivă.

Având în vedere considerentele de mai sus , Curtea a apreciat că sentinţa recurată este legală şi temeinică, astfel că recursul a fost respins ca nefondat, în baza art. 312 alin.1 Cod procedură civilă .

S-a constatat că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în recurs.

Domenii speta

Spete similare