Recurs contencios administrativ şi fiscal. nerespectarea termenului legal de înregistrare în scopuri de tva. operaţiuni impozabile în românia. -art.126 alin.1 lit.c şi alin.2 din Codul fiscal; -art.127 alin.1, alin.2 şi alin.21 din Codul fiscal; -...

SECŢIA A II – A CIVILĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL.

Materie: RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL. NERESPECTAREA TERMENULUI LEGAL DE ÎNREGISTRARE ÎN SCOPURI DE TVA. OPERAŢIUNI IMPOZABILE ÎN ROMÂNIA.

-art.126 alin.1 lit.c şi alin.2 din Codul fiscal;

-art.127 alin.1, alin.2 şi alin.21 din Codul fiscal;

-art.152 alin.1  şi alin.6 din Codul fiscal.

Decizia nr.3090/CA/12.09.2012 a Curţii de Apel Oradea - Secţia a II – a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţ nr. 3711/CA/2011, Tribunalul Bihor a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta R. L. în contradictoriu cu pârâta D. G. A F. P. B. pentru anularea Deciziei de impunere nr.83006/28.09.2010, a Raportului de inspecţie fiscală nr. 83005/28.09.2010 şi a Deciziei nr.13/05.01.2011.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele: 

Prin Decizia de impunere nr. 83.006/28.09.2010, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. 83.005/28.09.2010, s-a stabilit în sarcina reclamantei R. L. obligaţia de plată la bugetul de stat a sumei totale de 120.773 lei, din care 84.633 lei - taxă pe valoarea adăugată, 31.980 lei - majorări de întârziere aferente şi 4.232 lei – penalităţi de întârziere.

Considerentele care au stat la baza stabilirii obligaţiilor de plată în sarcina reclamantei le-a constituit faptul că aceasta, împreună cu familia, în perioada 01.01.2008 – 31.12.2009, a realizat 39 de tranzacţii imobiliare, din care 23 de tranzacţii în valoare totală de 1.335.334 lei în anul 2008 şi 16 tranzacţii în valoare totală de 692.141 lei în anul 2009. Astfel, s-a reţinut că în luna decembrie 2008 cifra de afaceri realizată de persoana fizică R. L.  din tranzacţii imobiliare a fost în sumă de 106.226 lei, depăşind astfel plafonul de scutire de 119.000 lei (echivalentul a 35.000 euro) prevăzut de art. 152 alin.(1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fără a solicita organului fiscal înregistrarea în scopuri de TVA începând cu data de 01.02.2009.

Din contractele de vânzare-cumpărare nr.1/24.11.2008, nr.2/24.11.2008 şi nr.1059/09.12.2008, depuse la dosar, rezultă că persoana fizică R. L. a efectuat operaţiuni de vânzare-cumpărare de terenuri în calitate de vânzător împreună cu familia, în valoare de 530.067 lei, pentru care nu a justificat cu documente scutirea de taxă pe valoarea adăugată, având astfel obligaţia de a colecta, respectiv de a plăti, taxa pe valoarea adăugată aferentă în sumă de 84.633 lei. Totodată, pentru neplata la termenele de scadenţă a taxei pe valoarea adăugată datorată trimestrial în sumă totală de 84.633 lei, organul fiscal a calculat majorări de întârziere în sumă de 31.908 lei aferente perioadei 25.03.2009 -28.09.2010 şi penalităţi de întârziere în sumă de 4.232 lei aferente perioadei 01.07.2010 – 28.09.2010.

Conform dispoziţiilor art. 126 Cod fiscal, sunt operaţiuni impozabile în România cele care sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată, dacă livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin.(1), acţionând ca atare şi dacă livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor rezultă din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin.(2), iar potrivit art.127 din acelaşi act normativ, „(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin.(2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi. (2) În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate”. În conformitate cu prevederile art. 128. din Legea nr.571/2003, „este considerată livrare de bunuri transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar”.

Din examinarea acestor texte de lege, rezultă că operaţiunile desfăşurate de către persoana fizică R. L.  se circumscriu noţiunii de livrări de bunuri efectuate în România de către persoane impozabile, adică persoane ce desfăşoară în mod independent activităţi economice de natura celor desfăşurate de comercianţi, indiferent de scopul şi rezultatul acestora, fiind operaţiuni impozabile din acest punct de vedere. Referitor la invocarea de către reclamantă a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art.141 alin.(2) lit. f) din Legea nr. 571/ 2003 privind Codul fiscal, referitoare la scutirea de taxă pe valoarea adăugată a livrărilor de terenuri, altele decât terenurile construibile, instanţa a constatat că reclamanta nu a depus nici un înscris din care să rezulte calificarea terenurilor tranzacţionate ca fiind neconstruibile sau cu altă destinaţie.

Referitor la inexistenţa calităţii de comerciant a reclamantei, ca urmare a neautorizării sau înregistrării la Oficiul Registrului Comerţului în vederea efectuării unor fapte de comerţ, instanţa a constatat că neefectuarea acestor operaţiuni nu înlătură obligaţia reclamantei de a plăti TVA pentru activitatea desfăşurată şi nu modifică natura acestor operaţiuni, încadrarea vânzărilor de terenuri ca impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată fiind activităţi comerciale de vânzare - cumpărare de bunuri imobile şi prin urmare, fapte de comerţ.

În ceea ce priveşte inexistenţa caracterului de continuitate, precum şi a intenţiei de revânzare a terenurilor la momentul cumpărării acestora de către reclamantă, instanţa a constatat că aceasta a înstrăinat, într-o perioadă relativ scurtă, 39 de terenuri, obţinând în permanenţă venituri din tranzacţiile realizate în fiecare trimestru, aşa cum rezultă din Raportul de inspecţie fiscală şi respectiv Decizia de impunere aflate la filele 6-19 dosar. Ori, în conformitate cu dispoziţiile pct. 3 alin. (1) din Normele metodologice date în aplicarea art. 127 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, „în sensul art.127 alin.(2) din Codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepţia situaţiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfăşurată, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin.(2) din Codul fiscal”. De altfel, organul fiscal nu a stabilit taxa pe valoarea adăugată imputată reclamantei pe baza caracterului de continuitate al tranzacţiilor, ci a considerat în mod legal ca fiind activitate economică în sensul prevăzut de art.127 alin.2 Cod fiscal, exploatarea bunurilor prin prisma caracterului de comerciant, tranzacţiile efectuate de către reclamantă îndeplinind condiţiile cumulative prevăzute de art.126 Cod fiscal, fiind astfel tratate ca operaţiuni impozabile din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Conform art. 152 alin.(1) şi (6) din Legea nr. 571/ 2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, " (1) Persoana impozabilă stabilită în România, a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 35.000 euro, al cărui echivalent în lei se stabileşte la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a României la data aderării şi se rotunjeşte la următoarea mie poate solicita scutirea de taxă, numită în continuare regim special de scutire, pentru operaţiunile prevăzute la art. 126 alin.(1), cu excepţia livrărilor intracomunitare de mijloace de transport noi, scutite conform art. 143 alin.(2) lit. b). … (6) Persoana impozabilă care aplică regimul special de scutire şi a cărei cifră de afaceri, prevăzută la alin.(2), este mai mare sau egală cu plafonul de scutire în decursul unui an calendaristic, trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA, conform art. 153, în termen de 10 zile de la data atingerii sau depăşirii plafonului. Data atingerii sau depăşirii plafonului se consideră a fi prima zi a lunii calendaristice următoare celei în care plafonul a fost atins sau depăşit. Regimul special de scutire se aplică până la data înregistrării în scopuri de TVA, conform art. 153. Dacă persoana impozabilă respectivă nu solicită sau solicită înregistrarea cu întârziere, organele fiscale competente au dreptul să stabilească obligaţii privind taxa de plată şi accesoriile aferente, de la data la care ar fi trebuit să fie înregistrat în scopuri de taxă, conform art. 153”, iar potrivit art. 153 al.1 lit.b din acelaşi act normativ, „(1) Persoana impozabilă care este stabilită în România, conform art. 125/1 alin.(2) lit. b), şi realizează sau intenţionează să realizeze o activitate economică ce implică operaţiuni taxabile şi/ sau scutite de taxa pe valoarea adăugata cu drept de deducere trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent daca in cursul unui an calendaristic atinge sau depăşeşte plafonul de scutire prevăzut la art. 152 alin.(1), in termen de 10 zile de la sfârşitul lunii in care a atins sau depăşit acest plafon”.

Văzând aceste dispoziţii legale şi ţinând cont de faptul că, la sfârşitul lunii decembrie 2008, reclamanta, depăşind plafonul de scutire prin încasări în sumă de 106.226 lei, avea obligaţia de a solicita înregistrarea în scop de TVA la organul fiscal în termen de 10 zile de la data depăşirii plafonului, considerată a fi prima zi a lunii ianuarie 2009, urmând să deţină calitatea de plătitoare de taxă începând cu luna calendaristică următoare, respectiv de la 01.02.2009.

Faţă de aceste dispoziţii legale, instanţa a constatat că reclamanta, contrar celor susţinute, nu este exonerată de la plata accesoriilor fiscale, întrucât aceasta este culpabilă prin nerespectarea termenului legal de înregistrare în scopuri de TVA la organul fiscal.

Prin neîndeplinirea de către reclamantă a obligaţiei de a se înregistra în scopuri de taxă pe valoarea adăugată, organele de inspecţie fiscală au procedat la calcularea taxei pe valoarea adăugată pe care aceasta avea obligaţia să o plătească începând cu data de la care trebuia să devină plătitoare de taxă pe valoarea adăugată.

În ceea ce priveşte majorările de întârziere în cuantum de 31.908 lei şi penalităţile de întârziere în sumă de 4.232 lei, aferente taxei pe valoarea adăugată suplimentară în sumă de 84.633 lei, instanţa urmează să constate că în conformitate cu dispoziţiile art. 119(1), art. 120(1) şi art. 120/1 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, „pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen majorări de întârziere …Majorările de întârziere se calculează pentru fiecare zi, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate, inclusiv”… „plata cu întârziere a obligaţiilor fiscale se sancţionează cu o penalitate de întârziere datorată pentru neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale principale”. Prin urmare, organul fiscal, în mod corect, a aplicat în sarcina reclamantei accesoriile fiscale aferente debitului principal neachitat în termenul legal.

Faţă de aceste considerente şi văzând în drept şi dispoziţiile Codului fiscal, instanţa a respins ca nefondată acţiunea formulată şi a menţinut ca legale şi temeinice actele administrativ-fiscale atacate.

S-a constatat că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată din partea pârâtei.

Împotriva acestei hotărâri, în termen şi legal timbrat, a declarat recurs reclamanta R. L., solicitând admiterea modificarea hotărârii atacate in sensul admiterii contestaţiei, si anularii următoarelor acte:  - anularea Raportului de inspecţie fiscala nr. 83005/28.09.2010 -  anularea Deciziei de impunere nr. 83006/28.09.2010  - anularea Deciziei nr. 13/05.01.2011 privind soluţionarea contestaţiei prealabile administrative.

Consideră că cele reţinute in cuprinsul Raportului de inspecţie fiscala precum si in Decizia nr. 13/05.01.2011 sunt lipsite de fundament juridic, subsemnata neavând obligaţia de a se înregistra in scopuri de TVA, făcând trimitere la dispoziţiile art. 152 alin. 6 Cod fiscal.

Aşadar, pentru ca obligaţia de înregistrare in scop de TVA să ia naştere, trebuie să fie îndeplinite 2 condiţii cumulative:

- subiectul trebuie sa fie persoana impozabila

- subiectul trebuie sa atingă o cifra de afaceri de minim

35.000 Euro

În conformitate cu art. 127 alin. 1 Cod fiscal, este considerată persoana impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o maniera independenta si indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin.2, oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.

Potrivit art. 126 alin. 1 din Codul fiscal, pentru ca o operaţiune sa fie calificata ca fiind impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoare adăugată trebuie sa îndeplinească în mod cumulativ următoarele condiţii:

- să constituie sau să fie asimilata cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată;

- locul de livrare a bunurilor sau de prestare de servicii să fie considerat a fi in România, in conformitate cu art. 132 si 133 Cod  fiscal;

- livrarea de bunuri sau prestarea de servicii să fie realizata de o persoana impozabila, astfel cum aceasta este definită de art. 127 alin. i Cod  fiscal;

- livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor sa rezulte din una din activităţile economice prevăzute la art. 127 alin.2 Cod  fiscal.

Activităţile economice sunt definite de al. 2 al art. 127 Cod  fiscal, care prevede ca ele "cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole si activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora".

Ca atare, pentru ca obligaţia de înregistrare in scop de TVA sa ia naştere, trebuie sa fie îndeplinite 2 condiţii cumulative:

- subiectul trebuie sa fie producător, comerciant sau prestator de servicii sau activităţi extractive, agricole, liber profesionist sau asimilat, care să aibă in acelaşi timp calitatea de persoana impozabila;

- subiectul trebuie să atingă o cifră de afaceri de minim 35.000 Euro.

Arată că ambele ipoteze reţinute în actul de constatare sunt totalmente eronate, după cum urmează:

1. Recurenta nu are calitatea de comerciant, si deci nu poate fi considerata persoana impozabilă din perspectiva taxei pe valoare adăugata.

Conform art. 7 din Codul comercial, "Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ având comerţul ca o profesiune obişnuita si societăţile comerciale".

Astfel, este evident că în privinţa societăţilor comerciale, legea instituie o prezumţie absolută de comercialitate, discuţia urmând a fi purtat doar in privinţa persoanelor fizice.

În privinţa persoanelor fizice, se instituie următoarele condiţii pentru dobândirea calităţii de comerciant:

- persoana fizică să săvârşească fapte obiective de comerţ, aşa cum acestea sunt definite la art. 3 din Codul comercial;

- aceste fapte de comerţ sa fie făcute ca o profesiune obişnuita.

Potrivit literaturii de specialitate, la aceste două condiţii se mai adaugă si altele, printre care autorizarea exercitării profesiei de către un organ investit cu aceasta atribuţie, conform art.1 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerţului.

Or, aşa cum rezulta din chiar actul de control, recurenta nu este înregistrată la Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul B., nefiind identificata printr-un cod fiscal, astfel că, în privinţa ei, nu se poate porni de la prezumţia de comercialitate, ci calitatea de comerciant trebuie dovedită.

Recurenta nu a realizat fapte obiective de comerţ, astfel încât nu poate avea calitatea de comerciant, în conformitate cu definiţia dată de lege.

Pe de altă parte, în literatura juridica de specialitate, s-a concluzionat că elementul determinant care converteşte natura civila a actului este al cauzei juridice (cauza proxima) care determină pe cumpărător sa încheie operaţiuni contractuale.

Intenţia de a revinde si nu de a păstra pentru folosul propriu este cauza determinantă care schimba, converteşte natura civila a actului. Intenţia de revânzare trebuie să existe la data încheierii contractului, nefiind relevant daca aceasta nu se realizează. Intenţia de a revinde joaca aşadar rolul principal iar nu accesoriu in atribuirea comercialităţii actului şi trebuie să fie manifestă.

Recurentei i se reţine calitatea de comerciant pornind de la împrejurarea ca a încheiat mai multe contracte de vânzare-cumpărare în calitate de vânzător, fără însă a se dovedi în vreun fel intenţia de revânzare existentă la momentul cumpărării bunurilor.

Un alt aspect extrem de important se refera la natura bunurilor care pot face obiect acestei operaţiuni.

Astfel, Codul comercial s-a referit in exclusivitate la bunurile mobile, corporale sau incorporale.

Legiuitorul a omis in mod intenţionat bunurile imobile.

Aşadar, au fost excluse de la caracterul de acte obiective de comerţ toate operaţiunile imobiliare, de la această regulă de principiu fiind făcută o singura excepţie - cazul când obiectul tranzacţiei îl constituie un imobil ce face parte din fondul de comerţ al comerciantului sau al societăţii comerciale, or, este evident ca recurenta nu poate fi "acuzată" că ar fi avut un fond de comerţ (persoană fizica fiind) sau că ar fi societate comerciala...

- recurenta nu are calitatea de comerciant;

- nefiind comerciant, activităţile efectuate de către aceasta nu intra în sfera activităţilor economice, potrivit art. 127 alin.2 din Codul fiscal;

- nedesfăşurând activităţi economice, nu poate fi considerată persoană impozabilă, potrivit art. 127 alin. i Cod  fiscal;

- nefiind persoana impozabilă în sfera de TVA, nu ii revine nici obligaţia de a se înregistra în scopuri de TVA, nici de a achita sumele stabilite de către organul de control prin Decizia de impunere.

2. Pe de alta parte, nu poate fi acceptată nici teoria potrivit căreia vânzarea-cumpărarea de imobile se circumscrie exploatării de bunuri corporale sau necorporale realizate în scopul obţinerii de venituri, incluse de art. 127 alin. 2 teza a doua din Codul fiscal in sfera activităţilor economice.

Astfel, vânzarea-cumpărarea, ca şi operaţiune juridică, se circumscrie unei livrări de bunuri, în conformitate cu art. 128 alin. 1 Cod fiscal care defineşte această operaţiune ca fiind "transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar".

 Aşa cum rezulta din cuprinsul Raportului de inspecţie fiscala, organul fiscal a stabilit doua condiţii cumulative care trebuie îndeplinite pentru ca vânzarea-cumpărarea de bunuri imobile să fie o operaţiune impozabilă din perspectiva taxei pe valoarea adăugată, respectiv, tranzacţiile sa fie cu caracter economic şi să aibă caracter de continuitate

Cu privire la caracterul de continuitate, Codul fiscal vorbeşte despre această chestiune doar în materia exploatărilor de bunuri corporale sau necorporale realizate în scopul obţinerii de venituri, incluse de art. 127 alin. 2 teza a doua din Codul fiscal în sfera activităţilor economice, iar nu a livrării lor.

Exploatarea bunurilor se circumscrie unei prestări de servicii, având în vedere dispoziţiile art. 129 Cod fiscal, care prevăd că " se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri, aşa cum este definita la art. 128".

Aşadar, in materia bunurilor imobile, exploatarea se circumscrie, din punct de vedere juridic, închirierii, si nicidecum vânzării.

Este astfel evident că de la momentul apariţiei Codului fiscal şi până la data de 31.12.2009 nu a existat, în cuprinsul acestui act normativ, vreo prevedere care să califice vânzarea bunurilor imobile în sfera activităţilor economice, sau care să califice existenţa unor activităţi economice pornind de la numărul de vânzări de imobile efectuate de o persoană.

Împrejurarea că, în Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, se face vorbire, in explicitarea art. 127 alin.2 din acest act normativ, despre "venituri obţinute de persoanele fizice din vânzarea de imobile" nu are nici un fel de relevanta, atâta vreme cât aceste norme sunt menite să interpreteze si nu să modifice sau să adauge la actul a cărui interpretare o asigură.

De altfel, in Capitolul II al Codului fiscal - Interpretarea si modificarea Codului fiscal, la art. 3 se stabilesc ca si principii ale fiscalităţii : certitudinea impunerii, respectiv eficienta impunerii.

Din perspectiva acestor principii, rezulta cu claritate nu numai încălcarea lor de către organul constatator, dar şi faptul că maniera de interpretare a organului fiscal este lipsită de fundament.

Este pentru prima dată, de la apariţia Codului fiscal, când, prin introducerea alin.2 ind.1 la art.127 Cod fiscal, începând din ianuarie 2010, acest act normativ prevede posibilitatea ca, în anumite situaţii, persoana fizică care efectuează livrări de bunuri imobile să devină persoana impozabilă în sfera de TVA.

În practică însă, organul de control a procedat la aplicarea acestor dispoziţii cu mult înainte de publicarea lor in Monitorul Oficial, şi, deci, înainte de intrarea lor in vigoare.

Ca atare, reglementarea, în vigoare începând cu ianuarie 2010, nu are nici un fel de relevanţă sub aspectul perioadei 2008-2009, aferent căreia s-a stabilit în sarcina recurentei obligaţia de înregistrare în scop de TVA şi de plată retroactivă a taxei pe valoare adăugată.

Încălcarea art. 3 Cod fiscal si art. 56 din Constituţia României este astfel evidentă.

Pe de alta parte, subliniază faptul ca, aşa cum este cunoscut, aferent tuturor tranzacţiilor imobiliare, vânzătorii au fost obligaţi la plata impozitului pe profit, prin reţinerea acestuia de către notarul public care instrumenta actul, iar în măsura în care organul fiscal avea reprezentarea faptului că se impunea şi plata taxei pe valoare adăugată aferent acestor tranzacţii, este evident că ar fi implementat un sistem similar de plata a acestei obligaţii.

Identificarea tranzacţiilor efectuate de către recurentă s-a realizat pe baza informaţiilor furnizate de notarii publici, respectiv a Declaraţiei 208 pe care aceştia o înregistrează la organul fiscal in privinţa tranzacţiilor imobiliare cu începere din iulie 2008, de unde rezultă că organul fiscal avea cunoştinţă de la sfârşitul anul 2008 că a depăşit plafonul de 35000 euro, cu toate acestea nu procedează la înregistrarea din oficiu ca persoana fizica plătitoare de TVA şi nici nu o notifică in acest sens, pentru a putea să facă modificările de rigoare, condiţii în care culpa nu îi aparţine, iar majorările si penalităţile puteau fi calculate din 01.01.2010 nu din 2009 aşa cum a calculat parata.

În drept, a invocat art. 304 Cod Procedură Civilă.

Intimata, legal citată, nu a depus la dosar întâmpinare.

Instanţa de recurs, analizând recursul declarat prin prisma motivelor invocate, cât şi din oficiu, a reţinut că acesta este nefondat, astfel că în baza prevederilor articolul 312 Cod Procedură Civilă a dispus respingerea lui şi menţinerea în tot a sentinţei atacate pentru  următoarele considerente:

Corect a dispus prima instanţă respingerea ca nefondată a acţiunii formulate de reclamanta R. L. pentru anularea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală, pe motiv că, acesta nu se exonerează de la plata accesoriilor fiscale, fiind culpabilă pentru nerespectarea termenului legal de înregistrare în scopuri de TVA la organul fiscal.

S-a reţinut în Decizia de impunere că recurenta, împreună cu familia, în perioada 01.01.2008 – 31.12.2009, a realizat 39 de tranzacţii imobiliare, din care 23 de tranzacţii în valoare totală de 1.335.334 lei în anul 2008 şi 16 tranzacţii în valoare totală de 692.141 lei în anul 2009. Astfel, s-a reţinut că în luna decembrie 2008 cifra de afaceri realizată de persoana fizică R. L. din tranzacţii imobiliare a fost în sumă de 106.226 lei, depăşind astfel plafonul de scutire de 119.000 lei (echivalentul a 35.000 euro) prevăzut de art. 152 alin.(1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, fără a solicita organului fiscal înregistrarea în scopuri de TVA începând cu data de 01.02.2009.

În speţă, sunt incidente dispoziţiile art.126 alin.1 lit. c) din Codul fiscal, potrivit cărora sunt operaţiuni impozabile în România, printre altele şi „livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor realizata de o persoana impozabila, astfel cum este definita la art. 127 alin. (1), acţionând ca atare”, respectiv ale art.127 alin.1 Codul fiscal, potrivit cărora, este considerata persoana impozabila orice persoana care desfăşoară, de o maniera independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi. (2) In sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole si activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economica exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.”

De asemenea, în conformitate cu pct.3 alin.1 din HG nr. 44/2004 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerata activitate economica, cu excepţia situaţiilor in care se constata ca activitatea respectiva este desfăşurată in scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate in sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal.”

Raportat la aceste texte de lege, în mod corect a reţinut organul fiscal şi prima instanţă că, activitatea recurentei de efectuare a tranzacţiilor imobiliare este una economică, îndeplinind condiţiile cumulative ale art.126 alin.2 din Codul fiscal, fiind astfel tratate ca operaţiuni impozabile din punct de vedere al TVA.

Apărarea recurentei în sensul că intenţia de revânzare a imobilelor trebuia să fie manifestă pentru ca faptele acesteia să poată fi integrate în categoria faptelor de comerţ în concordanţă cu prevederile art.127 alin.2 din Codul fiscal este nefondată, modul în care s-au încheiat aceste tranzacţii caracterizat şi prin frecvenţa acestora fiind relevant în acest sens.

Recurenta a mai arată că, în speţă, singurul text de lege care stabileşte obligativitatea plăţii taxei pe valoare adăugată în cazul livrărilor de bunuri imobile ar fi textul art.127 alin.2/1, potrivit cărora „situaţiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme”, text care, însă, a intrat în vigoare abia din ianuarie 2010, astfel încât nu-i este aplicabil, atâta vreme cât tranzacţiile s-au efectuat anterior, în anii 2008-2009. Curtea a constatat că, textul de lege invocat nu face decât să precizeze faptul că, astfel de situaţii în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme, fapt care nu exclude obligativitatea plăţii taxei pe valoare adăugată a unei asemenea persoane anterior intrării în vigoare a acestui text, exonerarea de la plata acestei taxe trebuind să fie prevăzută expres şi limitativ de lege, ceea ce nu este cazul în speţă.

Nu a putut fi reţinută nici apărarea recurentei în sensul că, atâta vreme cât, organul fiscal avea cunoştinţă de la sfârşitul anului 2008 că recurenta a depăşit plafonul de 35.000 euro, trebuia să procedeze la înregistrarea din oficiu ca persoană fizică plătitoare de TVA şi să notifice recurenta în acest sens, atâta vreme cât art.152 alin.1 şi 6 din Codul fiscal instituie în sarcina acesteia obligativitatea de a solicita înregistrarea în scop de TVA la organul fiscal în termen de 10 zile de la data depăşirii plafonului, culpa pentru neînregistrarea depăşirii acestui plafon revenindu-i acesteia.

Pentru aceste considerente, a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta reclamantă R. L. în contradictoriu cu intimata pârâtă D. G. A F. P. B. împotriva sentinţei nr. 3711/CA/2011 din 13 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bihor în dosar nr. 1771/111/2011, pe care a menţinut-o în totul.

S-a constatat că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată în  recurs.

Domenii speta

Spete similare