Contestaţie în anulare. Greşeală materială

Hotărârile instanţei de recurs  pot fi atacate cu contestaţie în anulare doar când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.

-Articolul 318 Teza I Cod procedură civilă

 În cauză, toate motivele invocate atât în contestaţia în anulare, cât şi în precizarea acesteia, privesc aspecte ce ţin de judecarea recursului, de aprecierea unor probe şi de interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale. Niciunul din motivele invocate nu reprezintă o greşeală materială a instanţei de recurs, ci toate se circumscriu unor critici de fond, critici ce nu pot fi primite pe calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

De altfel, deşi invocă drept temei pentru prezenta cale extraordinară de atac dispoziţiile art.318 teza întâi Cpc, contestatorul nu arată care sunt greşelile materiale ce au determinat soluţionarea greşită a recursului. Contestatorul susţine că instanţa de recurs, din greşeală (nu din greşeală materială), a omis să observe anumite fapte şi împrejurări (incidenţa art.36 din legea nr.85/2006, nevalabilitatea titlului invocat de oponentă sau prescripţia acestuia, deschiderea procedurii insolvenţei ulterior cesiunii şi înscrierea oponentei în tabelul preliminar de creanţe, lipsa identităţii între suma solicitată prin opoziţie şi suma din sentinţa de condamnare pentru evaziune fiscală), a omis să analizeze anumite aspecte sau să se pronunţe pe anumite cereri, ori din eroare a apreciat greşit anumite susţineri.

Or, toate aceste susţineri ale contestatorului privesc aspecte ce ţin de judecata pe fond a recursului, neputând fi încadrate în categoria  greşelilor materiale.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Curtea a respins ca nefondată contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei civile nr.2107/09.11.2012, contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art.318 teza întâi Cod procedură civilă.

 (CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR. 261 din 05.02.2013)

 Asupra cauzei civile de faţă:

Prin sentinţa civilă nr.11427/14.09.2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă în dosarul nr.195/3/2012, a fost respinsă ca nefondată opoziţia împotriva hotărârii de cesiune părţi sociale formulată de petenta DGFP, în contradictoriu cu intimaţii SC F. F. SRL şi F. P..

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut, faţă de dispoziţiile art.202 alin.23 şi art.61 din legea nr.31/1990 rep.,că petenta nu a făcut dovada că hotărârea asociaţilor prin care s-a dispus cesionarea părţilor sociale este cauza prejudiciului invocat de titularul opoziţiei. Mai mult, petenta nu a probat nici existenţa debitului invocat, nedepunând titlurile de creanţă de care s-a prevalat pentru formularea opoziţiei.

Instanţa de fond a mai precizat că, urmare a cesiunii părţilor sociale, se modifică doar structura asociaţilor şi participarea acestora la formarea capitalului social, fără a dispărea societatea. În aceste condiţii nu se intervine în nici un fel asupra pasivului şi activului societăţii, petenta fiind în măsură să-şi recupereze pretinsa creanţă în condiţiile legii, dacă dovedeşte existenţa acesteia.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petenta DGFP, acesta fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă sub nr.7741/2/2012.

Prin decizia civilă nr.2107/09.11.2012 pronunţată în dosarul menţionat mai sus, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă a admis recursul şi a modificat sentinţa atacată în sensul admiterii opoziţiei şi obligării pârâtului Fabian Petru la plata sumei de 50.636.526 lei.

Pentru a pronunţa această decizie instanţa de recurs a reţinut că prin Hotărârea AGA nr.1/04.11.2011 s-a decis cesionarea de către intimatul-pârât Fabian Petru a 90% din capitalul social al SC F. F. SRL către numita P. M..

Recurenta DGFPMB a formulat opoziţie împotriva acestei hotărâri justificat de faptul că intimata-pârâtă SC F. F. SRL are debite restante către bugetul statului în sumă de 50.636.526 lei.

Potrivit art.202 alin.213 din Legea nr.31/1990 creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaţilor privitoare la transmiterea părţilor sociale pot formula opoziţie prin care să solicite instanţei judecătoreşti să oblige, după caz, societatea sau asociaţii la repararea prejudiciului cauzat, precum şi, dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a asociatului care intenţionează să-şi cedeze părţile sociale.

Dispoziţiile art.202 alin.213 din Legea nr.31/1990 au fost introduse prin OUG nr.54/2010 privind unele măsuri pentru combaterea evaziunii fiscale. Scopul principal avut în vedere de OUG nr.54/2010 se referă la limitarea abuzului întâlnit în legătură cu executarea, de către asociaţi, a dreptului de dispoziţie asupra bunurilor mobile necorporale ce sunt reprezentate de părţile sociale deţinute, în sensul în care, prevalându-se de dreptul de înstrăinare, aceste persoane nu urmăresc altceva decât zădărnicirea oricăror acţiuni, prezente ori viitoare, întreprinse de organul fiscal în vederea realizării creanţelor deţinute faţă de societatea comercială debitoare, inclusiv asupra propriului patrimoniu în eventualitatea unei angajări a răspunderii solidare.

În acest context, instanţa de recurs a reţinut faptul că intimatul cedent Fabian Petru a fost condamnat pentru evaziune fiscală în dosarul nr.5963/2004 aflat pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, activitate infracţională desfăşurată în perioada ianuarie 1999 – decembrie 2000, fiind obligat la despăgubiri civile în sumă de 501.289 lei (TVA, accize, impozit pe venit) către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dâmboviţa.

Faţă de societate au fost luate măsuri asigurătorii în baza deciziei nr.35968/20.09.2005 emisă de către ANAF – D. A. F., măsuri contestate de către societate, instanţele judecătoreşti respingând însă toate contestaţiile la executare formulate.

S-a mai reţinut că faţă de societate a fost deschisă procedura insolvenţei la data de 26.03.2012, recurenta fiind înscrisă în tabelul preliminar rectificat cu suma de 40.080.935,88 lei cu titlu de creanţă garantată conform sechestrului asiguratoriu, astfel cum rezultă din copia tabelului depus de către administratorul judiciar al debitoarei, CII F. N..

Instanţa de recurs a mai reţinut că eventuala atragere a răspunderii intimatului-pârât Fabian Petru reglementată de art.138 din legea nr.85/2006, nu exclude atragerea răspunderii civile a asociatului care intenţionează să-şi cedeze părţile sociale, în condiţiile art.202 alin.213 din Legea nr.31/1990.

În tabelul preliminar rectificat al creanţelor depus de către administratorul judiciar al SC F. F. SRL se face menţiune despre o cercetare penală aflată în curs de soluţionare pe rolul DNA, conform unor adrese emise de ANAF în 2007 şi 2008.

În concluzie, instanţa de recurs a apreciat că se află pe deplin în ipoteza prevăzută de art.202 alin.213 din Legea nr.31/1990 astfel cum a fost modificat de OUG nr.34/2010, motiv pentru care a apreciat că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, făcând o aplicare greşită a legii. Ca urmare, în temeiul art.312 alin.1 Cod procedură civilă raportat la art.304 pct.9 Cod procedură civilă a admis recursul şi a modificat sentinţa atacată în sensul admiterii opoziţiei şi obligării pârâtului la plata sumei de 50.636.526 lei cu titlu de obligaţii fiscale datorate bugetului de stat.

Împotriva deciziei civile nr.2107/09.11.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă, intimatul-pârât F. P. a formulat contestaţie în anulare, în termen legal, contestaţie ce a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a Civilă sub nr.9154/2/2012.

În motivarea contestaţiei în anulare, legal timbrată, contestatorul a arătat că instanţa de recurs, din eroare, nu a observat incidentele procedurale existente în cauză şi nu a făcut nicio judecată cu privire la acestea.

Este vorba de aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art.36 din legea insolvenţei şi de valabilitatea titlului exibat de intimata-petentă recurentă.

Referitor la aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art.36 din legea nr.85/2006, contestatorul a arătat că recurenta DGFPMB a adus la cunoştinţa instanţei de recurs faptul că împotriva societăţii intimate SC F. F. SRL, chemată în judecată pentru a fi obligată la plata aceleiaşi sume ca şi asociatul-cedent, s-a deschis procedura insolvenţei. De asemenea, s-a adus la cunoştinţa instanţei de recurs şi faptul că recurenta DGFPMB a fost înscrisă în tabelul preliminar de creanţe al societăţii intimate.

Contestatorul a arătat că instanţa de recurs a omis, din eroare, să analizeze aceste incidente procedurale cu influenţă directă asupra judecării cauzei şi a pronunţat o hotărâre care s-a bazat pe o greşeală esenţială, în condiţiile în care situaţia de fapt era alta decât cea de la momentul promovării opoziţiei.

Referitor la valabilitatea titlului exibat de recurenta DGFPMB, instanţa de recurs, din eroare, nu a luat în considerare faptul că presupusul titlu este obiect al unui dosar penal cu nr.404/P/2005 indicat de recurentă şi că nu îndeplineşte condiţiile unui titlu de creanţă fiscală potrivit regulilor fiscale, fiind un act de constatare nematerializat până în prezent. Şi procesul-verbal nr.2181/07.10.2005 menţionează că acesta nu este titlu de creanţă.

S-a mai arătat că instanţa de recurs nu a observat data titlului invocat, respectiv 07.10.2005, raportat la data introducerii cererii, 28.12.2011, dată la care pretenţiile recurentei DGFPMB erau prescrise, termenul de prescripţie fiind de 5 ani şi începând să curgă de la 01 ianuarie a anului următor.

Aşadar, la soluţionarea recursului instanţa a omis, din eroare, să analizeze incidentul procedural apărut ca urmare a deschiderii procedurii insolvenţei pe de o parte şi, pe de altă parte, din greşeală nu a observat că titlul de creanţă invocat de recurenta DGFPMB era prescris, ceea cea determinat soluţionarea cauzei bazată pe greşeli formale esenţiale.

Faţă de toate aceste motive, contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei în anulare şi, pe calea retractării, anularea deciziei civile nr.2107/09.11.2012 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă şi rejudecarea recursul.

În drept, contestatorul a invocat dispoziţiile art.318 teza întâi din Codul de procedură civilă.

Prin cererea precizatoare a contestaţiei în anulare, cerere depusă la dosar la data de 04.01.2013, contestatorul a reiterat şi dezvoltat  argumentele pentru admiterea contestaţiei, invocând eroarea în care s-a aflat instanţa de recurs la momentul judecării recursului. Astfel, s-a arătat, în plus faţă de cererea introductivă, că instanţa de recurs, din eroare, nu a observat că suma la plata căreia a fost obligat prin sentinţa de condamnare pentru evaziune fiscală nu este cea solicitată prin prezenta opoziţie, nu a luat în considerare faptul că titlul exhibat de recurentă este în realitate o estimare a obligaţiilor fiscale,  a apreciat greşit susţinerile lichidatorului judiciar referitoare la sumele cu care recurenta a fost înscrisă în tabelul preliminar.

De asemenea, s-a arăta că măsurile asigurătorii nu probează faptul că recurenta avea o creanţă certă, lichidă şi exigibilă faţă de societate.

Instanţa de recurs a omis, din greşeală, să analizeze legătura de cauzalitate între fapta contestatorului-intimat de a cesiona părţi sociale şi prejudiciul invocat de recurentă, în condiţiile în care, ulterior actului de cesiune, s-a deschis procedura insolvenţei împotriva societăţii şi a fost înscrisă recurenta în tabelul preliminar al creditorilor.

Totodată, instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra capătului de cerere privind obligarea societăţii intimate la plata datoriilor proprii.

A fost ataşat dosarul nr.7741/2/2012 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă în care s-a pronunţat decizia civilă nr.2107 din 09.11.2012.

Analizând contestaţia în anulare prin raportare la motivele invocate, Curtea constată că aceasta este nefondată, motiv pentru care o va respingere ca atare.

Curtea are în vedere faptul că dispoziţiile invocate în cauză, respectiv art.318 teza întâi Cod procedură civilă, prevăd că hotărârile instanţei de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale.

În cauză, toate motivele invocate atât în contestaţia în anulare, cât şi în precizarea acesteia, privesc aspecte ce ţin de judecarea recursului, de aprecierea unor probe şi de interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale. Niciunul din motivele invocate nu reprezintă o greşeală materială a instanţei de recurs, ci toate se circumscriu unor critici de fond, critici ce nu pot fi primite pe calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

De altfel, deşi invocă drept temei pentru prezenta cale extraordinară de atac dispoziţiile art.318 teza întâi Cpc, contestatorul nu arată care sunt greşelile materiale ce au determinat soluţionarea greşită a recursului. Contestatorul susţine că instanţa de recurs, din greşeală (nu din greşeală materială), a omis să observe anumite fapte şi împrejurări (incidenţa art.36 din legea nr.85/2006, nevalabilitatea titlului invocat de oponentă sau prescripţia acestuia, deschiderea procedurii insolvenţei ulterior cesiunii şi înscrierea oponentei în tabelul preliminar de creanţe, lipsa identităţii între suma solicitată prin opoziţie şi suma din sentinţa de condamnare pentru evaziune fiscală), a omis să analizeze anumite aspecte sau să se pronunţe pe anumite cereri, ori din eroare a apreciat greşit anumite susţineri.

Or, toate aceste susţineri ale contestatorului privesc aspecte ce ţin de judecata pe fond a recursului, neputând fi încadrate în categoria  greşelilor materiale.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Curtea a respins ca nefondată contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei civile nr.2107/09.11.2012, contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art.318 teza întâi Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare