Suspendarea legală facultativă.

Drept procesual civil.

 Suspendarea legală facultativă. Necesitatea respectării exigențelor pentru exercitarea dreptului de acces la justiție în cazul când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi.

Sediul materiei: art.244 pct.1 C.Pr.Civ , art.6 din Convenția EDO.

Potrivit prevederilor art.244 pct.1 C.Pr.Civ  ,,instanţa poate suspenda judecata…când dezlegarea pricinii atârnă, în totul sau în parte, de existenţa sau neexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi,,. Aşa cum au statuat doctrina şi jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti  prevederile art.244 C.Pr.Civ  instituie un caz de suspendare legală facultativă, în acest caz suspendarea fiind lăsată la aprecierea instanței.

Art.6 din Convenția EDO reglementează exigențele pentru exercitarea dreptului de acces la justiție ca drept fundamental statuându-se că ”orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza într-un termen rezonabil, de către un tribunal care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil...,,. Termenul în care instanţa soluţionează cererea cu care este sesizată intră în discuţie prin prisma dreptului de acces la justiţie, apreciindu-se în jurisprudența CEDO că dacă simple depăşiri ale termenelor legale de soluţionare ale unei cauze nu reprezintă încălcări ale accesului la instanță, totuşi, în măsura în care soluţionarea cererii în afara termenului legal prevăzut lipseşte de interes cererea, o astfel de depăşire va fi considerată ca un obstacol de fapt în calea accesului la justiţie de natură să atragă constatarea încălcării articolului 6 din Convenţie.

În cauză, din perspectiva respectării de către instanțele de fond a cerinței de a asigura părților recurente, în calitate de reclamanți ce au demarat prezentul litigiu, a unui acces la instanță într-un termen rezonabil, în raport de exigențele instituite de art.6 din Convenția EDO, în condițiile în care cererea introductivă de instanță formulată de către recurenții reclamanți a fost înregistrată pe rolul primei instanțe la data de 10.05.2004, iar prin încheierea de şedinţă din  data de 16.12.2004 s-a suspendat judecarea cauzei în baza art.244 pct.1 C.pr.civ, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr.6747/2004 aflat pe rolul Curţii de Apel Iaşi,  noua suspendare a  cauzei de față pentru o nouă perioadă, ce a depășit la data soluționării recursului de față un an, în raport de o împrejurare ce determină incidența unui caz de suspendare a cauzei  de drept facultativă pentru instanţă  înfrânge cerința de a asigura părților recurente, în calitate de reclamanți ce au demarat prezentul litigiu, un acces la instanță într-un termen rezonabil, în raport de exigențele instituite de art.6 din Convenția EDO, criticile formulate de recurenți fiind găsite a fi fondate de către instanța de control judiciar.

Chiar dacă este adevărat că pentru soluţionarea prezentei cauze este relevantă soluţia ce va fi pronunţată cu privire la urmărirea penală începută împotriva intimatului, nu mai puțin adevărat este că în cauză primează considerentul de a asigura părților, după cum s-a arătat mai sus, accesul  la justiței într-un termen rezonabil, în raport de exigențele instituite de art.6 din Convenția EDO. (Decizia civilă nr.7R/11 ianuarie 2016 pronunţată de  CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A IV-A CIVILĂ)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 10.05.2004 sub numărul 3744/2004, reclamanţii IȘ şi ID au chemat în judecată pe pârâţii SD şi SE, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea pârâţilor la plata sumei de 80.151 USD (echivalent provizoriu 2.565.000.000 lei) şi a dobânzilor aferente acestei sume de la data punerii în întârziere (de la data introducerii acţiunii în somaţie de plată).

În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că au împrumutat pârâţilor suma de 107.679 DM pe data 06.08.1997 şi suma de 107.638.DM pe data de 01.02.2000. Cu ocazia acestor împrumuturi s-au întocmit două înscrisuri sub semnătură privată scrise în întregime şi semnate de debitori. Din acest total de 215.317 DM, s-au achitat până la data de 31.01.2001 suma de 10.426 DM, rămânând de restituit suma de 204.891 DM.

Ca urmare a trecerii la moneda unică europeană şi a scoaterii monedei germane de pe piaţă pe data de 31.12.2001, s-a convertit suma de 204.891 DM în 92.437 USD, stabilindu-se scadenţa acesteia la data de 31.07.2002 (făcându-se menţiune scrisă pe verso-ul celui de-al doilea contract).

După această dată, pârâţii au mai achitat doar suma de 12.286 USD (respectiv la 03.05.2002 = 901 USD; la 23.09.2002 = 6.385 USD; la 09.12.2002 = 5.000 USD), rămânând de achitat un debit de 80.151 USD.

Reclamanţii au precizat că pentru aceste sume achitate cât şi pentru cea de 10.426 DM, au eliberat pârâţilor înscrisuri pe care aceştia le au în posesie.

După data de  09.12.2002, pârâţii nu au mai achitat nicio sumă de bani.

Reclamanţii au precizat că au iniţiat şi procedura somaţiei de plată în dosarul nr. 990/2003 al Judecătoriei Bacău, în final admiţându-se recursul pârâţilor împotriva acţiunii în anulare (pe considerentul caracterului contencios pe care-l dobândise cererea de emitere a somaţiei de plată, faţă de apărările formulate de pârâţi, aspect care din punct de vedere formal a determinat ca somaţia de plată să nu mai fie admisibilă).

De asemenea, reclamanţii au precizat că pârâţii au contestat anumite semnături aflate pe contractele de împrumut, precum şi menţiunea scrisă prin care s-a convertit suma de 204.891 DM în 92.437 USD („se prelungeşte termenul de plată pentru ambele contracte, adică cel din 06.08.1997 şi cel din 01.02.2000, la data de 31.07.2002”).

S-a întocmit un dosar de cercetare penală în care s-au efectuat 2 expertize grafologice. Ambele au conchis că atât scrisul cât şi semnăturile de pe cele două contracte aparţin domnului SD.

În concluzie, reclamanţii au arătat că deţin o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, derivând din împrumuturile acordate, astfel încât au solicitat admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.

În dovedirea cererii, reclamanţii au depus la dosar în copie înscris de mână intitulat „contract de împrumut” datat 01.02.2000 autentificat sub nr. 2864/05.08.2002 la BNP CNB, înscris de mână intitulat „contract de împrumut” datat 06.08.1997 autentificat sub nr. 2866/05.08.2002 la BNP CNB, sentinţa civilă nr.620/05.02.2003 pronunţată de Judecătoria Bacău, chitanţa nr. 412160 din data de 10.05.2004, sentinţa civilă nr. 268/21.05.2003 pronunţată de Tribunalul Bacău Secţia Civilă, încheierea de şedinţă din data de 03.06.2003 pronunţată de Tribunalul Bacău, raport de constatare tehnico ştiinţifică grafică nr. 644388 din data de 25.09.2003.

Pârâţii au depus la dosar întâmpinare la acţiunea formulată de reclamanţii ID şi IȘ, prin care au solicitat respingerea acesteia în principal ca prescrisă iar, în subsidiar, ca neîntemeiată. 

Având în vedere încheierea nr. 4960/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţia Civilă, prin care s-a dispus strămutarea judecării procesului la Tribunalul Bucureşti, prin încheierea din data de 08.09.2004, Tribunalul Bacău a dispus scoaterea dosarului de pe rol şi înaintarea spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti, unde a fost înregistrat sub nr. 2299/2004 la Secţia a IV-a Civilă.

În cadrul acestui dosar, prin încheierea de şedinţă din  data de 16.12.2004, a fost suspendată judecarea cauzei în baza art. 244 pct. 1 Cod procedură civilă, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 6747/2004 aflat pe rolul Curţii de Apel Iaşi.

La data de 13.12.2010 s-a dispus repunerea cauzei pe rol (f. 76 din dosarul nr.2299/2004 la Secţia a IV-a Civilă al Tribunalului Bucureşti).

La aceeaşi dată, reclamanţii au depus o cerere precizatoare prin care au invocat dispoziţiile art.1084, art.1088, art.1091 Codul civil şi art.1, 2, 3 din OG nr. 9/2009 (f. 70 din dosarul nr. 2299/2004 la Secţia a IV-a Civilă al Tribunalului Bucureşti).

Prin sentinţa civilă nr.82/24.01.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a IV-a Civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău.

Prin decizia civilă nr. 838/27.06.2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie în dosarul nr. 12740/3/2004, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii ca neîntemeiată, anulat recursul formulat de recurenţii-pârâţi SD şi SE împotriva sentinţei civile nr.82/24.01.2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, ca netimbrat, admis recursul formulat de recurenţii-reclamanţi IȘ şi ID, împotriva aceleiaşi sentinţe, a modificat în parte sentinţa civilă recurată, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.

Pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, cauza a fost înregistrată la data de 30.05.2012 sub numărul 12782/303/2012.

Prin sentinţa civilă nr.2274 din 01.03.2013, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii IȘ şi ID, în contradictoriu cu pârâţii SD şi SE, totodată, obligând pârâţii la plata către reclamanţi a sumei de 80.151 USD în echivalent lei la data plăţii, reprezentând restituire împrumut, la plata dobânzii legale aferente debitului principal calculată de la data introducerii acţiunii, 10.05.2004 până la plata efectivă a debitului şi la plata sumei de 11.059,4 lei reprezentând cheltuieli de judecată aferente pretenţiilor admise.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut în baza înscrisului aflat la fila 4 a dosarului nr. 3744/2004, că la data de 06.08.1997 între reclamanţi, pe de-o parte, şi pârâţi, pe de altă parte, a intervenit un contract de împrumut constatat printr-un înscris sub semnătură privată, prin care pârâţii au primit cu titlu de împrumut suma de 107.679 DM ce urma să fie restituită până la data de 30.06.1998. În contract s-a menţionat că dacă suma se va restitui până la termenul fixat sub forma unor bunuri, atunci, de fiecare dată bunurile se vor evalua de părţi şi se va da chitanţă descărcătoare pentru fiecare plată făcută. La data de 01.02.2000 s-a convenit amânarea termenului de restituire până la data de 30.12.2000.

Totodată, pe baza înscrisului aflat la fila 2 a dosarului nr. 3744/2004, instanţa a reţinut că la data de 01.02.2000 între reclamanţi, pe de-o parte şi pârâţi, pe de altă parte, a intervenit un contract de împrumut constatat printr-un înscris sub semnătură privată, prin care pârâţii au primit cu titlu de împrumut suma de 107.638 DM ce urma să fie restituit până la data de 30.02.2000.

La data de 31.12.2001, s-a convenit atât convertirea sumei totale de plată, de 204891 DM în 92437 USD, cât şi prelungirea termenului de plată pentru ambele împrumuturi la data de 31.07.2002.

Instanţa a constatat că prin decizia nr. 236/14.05.2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi – Secţia Civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie în dosarul nr. 9891.99/2006 s-au respins recursurile formulate de pârâţii din prezenta cauză, SD şi SE împotriva deciziei civile nr.505/01.06.2000 pronunţată de Tribunalul Iaşi, menţinându-se această decizie, prin care s-a admis apelul formulat de pârâţii SD şi SE împotriva sentinţei civile nr. 3414/14.05.2004 pronunţată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. 9872/2003, sentinţă care a fost schimbată în parte în sensul că s-a luat act de renunţarea reclamanţilor la judecata capătului de cerere privind constatarea prescripţiei intervenite la contractul de împrumut încheiat la data de 06.08.1997 şi a menţinut în rest sentinţa. Astfel, s-a menţinut soluţia pronunţată de Judecătoria Bacău în dosarul nr. 9872/2003, în sensul respingerii acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de împrumut încheiate la data de 06.08.1997 şi la data de 01.02.2000.

Instanţa a reţinut astfel că prin decizia analizată s-a statuat irevocabil cu privire la natura şi la valabilitatea contractelor încheiate între părţi.

Sub acest aspect instanţa a constatat că aspectele invocate de pârâţi cu privire la nevalabilitatea consimţământului la încheierea contractelor (aspecte invocate şi prin întâmpinarea formulată în cauză) au fost dezlegate în mod irevocabil prin decizia anterior citată.

Astfel, Judecătoria Bacău a constatat că din cuprinsul celor două contracte rezultă că voinţa părţilor este neîndoielnică atâta timp cât pârâţii au arătat că au primit cu titlu de împrumut sumele de bani din cuprinsul actelor. De asemenea, instanţa a înlăturat argumentele pârâţilor în sensul că manifestarea de voinţă a fost făcută jocandi cauza, din prietenie, curtoazie sau pură complezenţă, apreciindu-se că această ipoteză este contrazisă de stăruinţa în încheierea actelor în speţă din punct de vedere juridic încheindu-se atât cele două convenţii de împrumut cât şi convenţiile prin care părţile au înţeles să amâne data scadenţei.

Astfel cum rezultă din considerentele deciziei nr. 236/14.05.2010, Tribunalul Iaşi, în motivarea deciziei nr. 505/01.06.2009, prin care a menţinut soluţia pronunţată de Judecătoria Bacău cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de împrumut, a avut în vedere poziţia inconsecventă a pârâţilor din prezenta cauză faţă de cele două contracte analizate. Sub acest aspect, s-a reţinut că prin cererea de chemare în judecată formulată pârâţi (care aveau calitatea de reclamanţi în dosarul având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de împrumut) au susţinut că nu au împrumutat niciodată de la reclamanţi vreo sumă de bani pentru că prin cererea completatoare depusă în acel dosar să recunoască faptul că au semnat contractele de împrumut contestate doar pentru justificarea cheltuielilor Biroului Notarial al reclamantului IȘ. De asemenea, s-a reţinut că dintr-o copie a acţiunii în anularea somaţiei de plată (dosar nr. 9872/2003 al Judecătoriei Bacău) pârâţii au susţinut că au primit o sumă foarte mare de bani – 100.000 de mărci germane de la reclamantul IȘ, bani negri pe care acesta încerca să îi ascundă de soţia sa deşi soţia acestuia, reclamanta ID a semnat cele două contracte de împrumut.

Referitor la susţinerea pârâţilor în sensul că cel de-al doilea contract de împrumut, datat 01.02.2000 s-a încheiat ca urmare a faptului că IȘ l-ar fi pierdut pe primul, instanţa de apel (Tribunalul Iaşi) a apreciat că este contrazisă de menţiunea de pe verso-ul actului scrisă şi semnată de pârâtul SD: ”se converteşte suma de 204.891 DM în 92437 USD. Se prelungeşte termenul de plată pentru ambele contracte (06.08.1997 şi 01.02.2000) la data de 31.07.2002”.

De asemenea, Tribunalul Iaşi a constatat că nici încercarea de a susţine că a operat o novaţie a obligaţiei de restituire a sumei de 100.000 DM cu aceea de a intermedia vânzări-cumpărări de autoturisme folosite pentru Biroul Notarului Public IȘ nu poate fi reţinută întrucât pârâtul din prezenta cauză a semnat anexa contractului de vânzare-cumpărare autovehiculul folosit, confirmând astfel primirea celor 9 rate de preţ.

Instanţa a înlăturat şi argumentele expuse de pârâţii din prezenta cauză în contestarea faptului că menţiunile existente pe contracte ar fi scrise şi semnate de pârâţi, menţiunile fiind: „01.02.2010. Se amână termenul de restituire până la data de 30.12.2000” (verso-ul contractului de împrumut din 06.08.1997) şi „31.12.2001. Se converteşte suma de 204.891 DM în 92.437 USD. Se prelungeşte termenul de plată pentru ambele contracte” (verso-ul contractului de împrumut din 01.02.2000.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa a reţinut că pârâtul SD a formulat plângere penală împotriva reclamanţilor pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, uz de fals şi înşelăciune în ceea ce priveşte cele două menţiuni, plângere în soluţionarea căreia s-a pronunţat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din data de 03.07.2007 în dosarul nr. 211/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău confirmată prin ordonanţa nr. 563/II/2/2007, care a rămas definitivă prin decizia nr. 834/06.03.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Bucureşti, în sensul că faptele reclamate în sarcina reclamanţilor nu se confirmă. S-a reţinut că la baza acestei soluţii a stat o expertiză criminalistică cu nr. 206/12.12.2003 întocmită de Laboratorul Interjudeţean Iaşi a căror concluzii au fost contestate la Institutul Naţional de expertize Criminalistice Bucureşti, ambele expertize susţinând că menţiunea de la punctul 2 a fost efectuată de pârâtul SD.

Tribunalul Iaşi a reţinut, de asemenea, faptul că la data de 13.04.2009 s-a depus un înscris care atestă sub semnătură privată faptul că la data de 09.12.2002 mai erau de restituit 80.151 USD din cei 92.437 USD convertiţi.

Totodată, instanţa de apel a constatat că nu au fost dovedite scopurile ilicite invocate de pârâţi vizând justificarea unor cheltuieli ale Biroului Notarial IȘ.

Instanţa de recurs a menţinut soluţia instanţei de apel şi considerentele acesteia. Suplimentar, cu privire la imposibilitatea de a se reţine argumentele privind împrejurarea că manifestarea de voinţă a fost făcută jocandi cauza, instanţa de recurs a reţinut că din examinarea celor două contracte se constată că acestea conţin clauze clare, că efectele lor s-au derulat în timp, prin prelungirea succesivă a termenelor de scadenţă. De asemenea, s-a avut în vedere faptul că pârâţii sunt persoane care derulează operaţiuni comerciale, că pe primul contract încheiat pe data de 06.08.1997 apare adnotarea de amânare a termenului de restituire a împrumutului la 30.12.2000 şi că s-a încheiat cel de-al doilea contract în care suma împrumutată se converteşte din mărci germane în dolari, că s-a prelungit din nou termenul de restituire împrumut. S-a apreciat că toate aceste clauze inserate şi termenii folosiţi acceptaţi de pârâţi în sensul şi litera lor dovedesc faptul că pârâţii au încheiat cele două contracte de împrumut cu intenţia de a produce efecte.

Prin decizia civilă nr. 236/14.05.2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, instanţa de recurs a stabilit faptul că toate clauzele inserate în contractele analizate înseamnă că toate sumele împrumutate trebuie să fie restituite, ceea ce este de natura contractului de împrumut, concluzionându-se atât că pârâţii şi-au exprimat consimţământul în scopul de a produce efecte juridice, cât şi că cele două contracte de împrumut au avut o cauză, cauza mediată fiind reprezentată de realizarea obiectivului propus de pârât.

Pe cale de consecinţă, având în vedere faptul că acţiunea formulată de pârâţi având ca obiect anularea celor două contracte de împrumut a fost respinsă în mod irevocabil şi considerentele avute în vedere la pronunţarea acestei soluţii, instanţa a apreciat că în prezenta cauză puterea de lucru judecat a hotărârilor analizate se opune reanalizării aspectelor invocate de pârâţi cu privire la inexistenţa unor contracte de împrumut, la scopul urmărit la semnarea contractelor iniţiale, la natura convenţiei părţilor, la contestarea menţiunilor adăugate la finalul celor două contracte privind amânarea termenului de plată şi convertirea sumelor împrumutate din mărci germane în dolari, aceste aspecte fiind dezlegate în mod irevocabil în litigiul anterior derulat între părţi.

Astfel, odată reţinută existenţa contractelor de împrumut încheiate între părţi, instanţa are a analiza întrunirea condiţiilor pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâţilor în modul solicitat de reclamanţi, impunându-se, sub acest aspect cercetarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâţi.

Sub acest aspect, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art.6 alin.1 noul Cod civil, legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, neavând putere retroactivă, iar potrivit art.6 alin.4 noul Cod civil, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, astfel încât, regimul prescripţiei este guvernat de legea în vigoare la momentul începerii curgerii termenului de prescripţie.

Pe cale de consecinţă, instanţa a constatat că în speţă regimul prescripţiei extinctive este guvernat de Decretul nr.167/1958, iar nu de dispoziţiile noului Cod civil.

Prescripţia extinctivă este acea sancţiune de drept civil care constă în stingerea dreptului subiectiv civil ori a „dreptului la acţiune” neexercitat în termenul de prescripţie.

Potrivit art. 1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.

În cazul acţiunilor patrimoniale, cum este şi prezenta, termenul de prescripţie este cel general de 3 ani, instituit de art.3 din Decretul nr. 167/1958.

Referitor la momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie, instanţa a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau de a cere executarea silită; în obligaţiile care urmează să se execute la cererea creditorului şi în acela al căror termen de executare nu este stabilit, prescripţia începe să curgă de la data naşterii raportului de drept; dacă dreptul este sub condiţie suspensivă sau cu termen suspensiv, prescripţia începe să curgă de la data când s-a împlinit condiţia sau a expirat termenul.

Instanţa a constatat că primul contract de împrumut a fost încheiat pe data de 06.08.1997, stabilindu-se, prin acesta, obligaţia pârâţilor de restituire a sumei de 107.679 DM până la data de 30.06.1998. Ulterior, la data de 01.02.2000, s-a convenit amânarea termenului de restituire până la data de 30.12.2000.

Cel de-al doilea contract de împrumut a fost încheiat de părţi pe data de 01.02.2000 stabilindu-se, prin acesta, obligaţia pârâţilor de restituire a sumei de 107.638 DM până la data de 30.12.2000. Ulterior, la data de 31.12.2000, s-a convenit convertirea sumei de 204.891 DM în 92.437 dolari şi prelungirea termenului de restituire pentru ambele contracte până la data de 31.07.2002.

Susţinerile pârâtului SD în sensul că nu recunoaşte menţiunile inserate pe verso-ul contractelor nu pot fi avute în vedere faţă de considerentele deciziei nr.236/14.05.2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, anterior expuse, şi faţă de soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 834/06.03.2008 prin care s-a respins recursul formulat împotriva sentinţei penale nr. 88/29.10.2007 a Curţii de Apel Bacău – Secţia Penală. Sub acest aspect, s-a reţinut că prin sentinţa penală nr. 88/29.10.2007 a Curţii de Apel Bacău – Secţia Penală s-a respins plângerea formulată de pârâtul SD împotriva rezoluţiei nr. 211/P din 03.07.2007 dispusă de procurorul general al aceluiaşi parchet, prin ordonanţa nr. 563/II/2 din 15.08.2007, avându-se în vedere la pronunţarea acestei soluţii concluziile Raportului de Criminalistică al Institutului Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti şi reţinându-se că din concluziile acestuia se desprinde faptul că în proporţie covârşitoare menţiunile făcute pe contracte aparţin pârâtului SD, doar menţiunea „01.02.2000 se amână termenul de restituire până la 30.12.2000 de pe verso contractului de împrumut încheiat la data de 06.08.1997 este executată de reclamantul IȘ.

Raportul de expertiză Criminalistică al Institutului Naţional de Expertize Criminalistice Bucureşti nr. 166/31.08.2006 avut în vedere de Curtea de Apel Bacău – Secţia Penală şi ulterior, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în pronunţarea deciziei nr. 834/06.03.2008, astfel cum rezultă şi din considerentele deciziei nr. 236/14.05.2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, aflat la filele 114-127 în dosarul nr. 12782/303/2012 a concluzionat următoarele: 1) semnătura în numele lui SD de sub textul „01.02.2000. Se amână termenul de restituire până la 30.12.2000” de pe verso-ul contractului de împrumut încheiat la data de 06.08.1997 între IȘ şi ID în calitate de împrumutători şi SD şi SE în calitate de împrumutaţi, a fost executată de pârâtul din prezenta cauză SD. 2) textul „01.02.2000. Se amână termenul de restituire până la 30.12.2000” de pe verso-ul contractului de împrumut încheiat la data de 06.08.1997 între IȘ şi ID în calitate de împrumutători şi SD şi SE în calitate de împrumutaţi, este executat de numitul IȘ. 3) textul înscris sub data de 31.12.2001 „Se converteşte suma de 204.891 DM în 92.437 USD. Se prelungeşte termenul de plată pentru ambele contracte la data de 31.07.2002” de pe verso-ul contractului de împrumut încheiat la data de 01.02.2000 între IȘ şi Doiniţa în calitate de împrumutători şi SD și SE în calitate de împrumutaţi este executat de SD. 4) Semnătura în numele SD de sub textul 31.12.2001 „Se converteşte suma de 204.891 DM în 92.437 USD. Se prelungeşte termenul de plată pentru ambele contracte la data de 31.07.2002” de pe verso-ul contractului de împrumut încheiat la data de 01.02.2000 este executată de SD. 5) cele 9 semnături în numele SD de sub textele din înscrisul sub semnătură privată anexă la contractul de vânzare-cumpărare pentru un vehicul încheiat la data de 05.01.1996 între SD (în calitate de vănzător) şi Biroul Notarului Public IȘ în calitate de cumpărător) ce atestă plata ratelor autoturismului ce face obiectul contractului sunt executate de SD. 6) textele scrise, aferente celor 9 rânduri de pe verso contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 05.01.1996 între SD în calitate de vânzător şi biroul Noratului Public IȘ în calitate de cumpărător nu sunt executate de SD.

Astfel, instanţa a reţinut că menţiunile anterior expuse au fost asumate de către pârâtul SD, relevantă fiind semnarea acestora de către pârât, astfel cum s-a reţinut anterior, neavând relevanţă împrejurarea că unele menţiuni au fost scrise integral de pârât iar altele doar semnate de către acesta.

Convenţiile intervenite cu privire la amânarea termenului de restituire au operat în favoarea debitorilor obligaţiei de restituire a sumelor împrumutate, relevantă în calificare fiind situaţia de la momentul exprimării consimţământului în sensul stabilirii altui termen de restituire, astfel încât instanţa a reţinut că în momentul însuşirii menţiunilor analizate pârâtul SD a acţionat în limitele mandatului tacit reciproc recunoscut soţilor, termenul nou de restituire fiind astfel opozabil şi pârâtei SE. De altfel, instanţa a apreciat că din ansamblul probelor administrate rezultă că pârâta SE nu s-a opus prelungirii raporturilor contractuale cu reclamanţii. În acest sens, s-a reţinut semnarea de către pârâtă a unui nou contract de împrumut pe data de 01.02.2000, în care se stabilise iniţial acelaşi termen de restituire, 30.12.2000, ca cel stabilit pe data de 01.02.2000 pentru restituirea sumei împrumutate prin contractul de împrumut încheiat la data de 06.08.1997.

Prin stabilirea succesivă a termenului de restituire a sumelor împrumutate şi prin convertirea sumelor împrumutate din mărci germane în dolari la data de 31.12.2001 a operat întreruperea termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune, în condiţiile art. 16 alin. 1 lit. a din Decretul nr. 167/1958.

Astfel, cursul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligaţia de restituire a sumei împrumutate prin contractul încheiat la data de 06.08.1997, început la data de 30.06.1998, termenul iniţial de restituire, a fost întrerupt la data de 01.02.2000, având în vedere şi dispoziţiile art.17 alin.2 din Decretul nr.167/1958 începând să curgă un nou termen de prescripţie de la data noii scadenţe, 30.12.2000, termen al cărui curs a fost întrerupt pe data de 31.12.2001, când s-a stabilit scadenţa împrumutului la data de 31.07.2002, când a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani.

Cursul termenului de prescripţie a dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligaţia de restituire a sumei împrumutate prin contractul încheiat la data de 01.02.2000, început la data de 30.12.2000, termenul iniţial de restituire, a fost întrerupt la data de 31.12.2001, când s-a stabilit scadenţa împrumutului la data de 31.07.2002, când a început să curgă un nou termen de prescripţie de 3 ani.

Faţă de considerentele anterior expuse, instanţa a constatat că la data de 10.05.2004, când a fost înregistrată prezenta acţiune nu se împlinise termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune în ceea ce priveşte obligarea ambilor pârâţi la restituirea sumelor împrumutate prin contractele anterior menţionate, astfel încât instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că potrivit art.1584 Cod civil (forma în vigoare la momentul naşterii raportului juridic), împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate şi la termenul stipulat, în caz contrar, creditorul având la îndemână o acţiune personală în restituire.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, cât şi menţiunile din contractele analizate, instanţa a constatat că pârâţilor le incumbă obligaţia de rezultat de a restitui reclamanţilor sumele împrumutate.

Având în vedere regula potrivit căreia, în materia obligaţiilor de rezultat, sarcina probei se împarte între creditor şi debitor, în sensul că, după ce primul probează existenţa obligaţiei, debitorului îi incumbă sarcina dovedirii executării acesteia, instanţa a constatat că pârâţii nu au făcut dovada restituirii integrale a împrumuturilor, nedovedind plata sumei de 80.151 USD solicitată prin această acţiune, deşi această obligaţie îi incumba potrivit art.1169 Cod civil, coroborat cu art.129 C.Pr.Civ.

În formularea acestei concluzii, instanţa a avut în vedere că prin decizia civilă nr.236/14.05.2010 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, ce a tranşat irevocabil, cu putere de lucru judecat, fundamentul relaţiilor contractuale dintre părţi, deduse judecăţii în ambele litigii, s-a stabilit imposibilitatea de apreciere ca fiind stinsă creanţa rezultând din contractele de împrumut cu orice obligaţie rezultând din activitatea de intermediere vânzări de maşini.

Având în vedere şi apărările formulate de pârâţi prin întâmpinare, instanţa a reţinut, suplimentar, şi faptul că deşi pârâţii invocă faptul că prin maşinile livrate au restituit banii vizaţi de contractele de împrumut, contractele de vânzare-cumpărare autoturisme depuse la dosar datează din 1995 – 1998, iar pârâţii au acceptat prelungirea termenului de restituire a împrumuturilor ulterior acestei date, în 2001.

Instanţa a apreciat, astfel, că susţinerile pârâţilor privind compensarea creanţei invocate de reclamanţi cu cea invocată de pârâţi ca decurgând din vânzarea autoturismelor nu pot fi primite, faţă de împrejurarea că pentru a opera compensarea legală, singura ce poate fi invocată pe calea întâmpinării, este necesară dovedirea unei creanţe certe, lichide şi exigibile a pârâţilor faţă de reclamanţi, condiţii a căror îndeplinire nu rezultă din materialul probator administrat în cauză, nefiind dovedită stabilirea în sarcina reclamanţilor a obligaţiei de plată a sumelor invocate de pârâţi, având în vedere atât considerentele anterior expuse, inclusiv cele statuate în decizia Curţii de Apel Iaşi cu privire la confirmarea de către pârât a primirii celor 9 rate de preţ, cât şi împrejurarea că în contractul de vânzare-cumpărare încheiat pe data de 05.01.1996, invocat de pârâţi, parte nu este unul dintre reclamanţi, ci Biroul Notarial Public IȘ, entitate juridică distinctă al cărei patrimoniu nu se poate confunda cu patrimoniul reclamanţilor.

Pe cale de consecinţă, având în vedere şi dispoziţiile art.969 Cod civil (forma în vigoare la momentul naşterii raportului juridic dedus judecăţii), instanţa a obligat pârâţii la plata, în favoarea reclamanţilor a sumei de 80.151 USD în echivalent lei la data plăţii, reprezentând restituire împrumut.

De asemenea, faţă de dispoziţiile art. 1586 din vechiul Cod civil, instanţa a obligat pârâţii şi la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată (10.05.2004) până la plata efectivă a debitului.

Având în vedere soluţia finală pronunţată în cadrul procedurii somaţiei de plată, de respingere a cererii reclamanţilor, şi dispoziţiile legale anterior citate, instanţa a apreciat că nu se poate reţine în sarcina pârâţilor obligaţia de plată a dobânzii legale de la data punerii în întârziere prin introducerea acţiunii având ca obiect somaţie de plată, ci doar de la data sesizării instanţei cu prezenta acţiune, respectiv 10.05.2004.

Împotriva sentinţei civile nr. 2274/01.03.2013 au formulat apel reclamanţii IȘ şi ID, înregistrat la data de 06.06.2013, solicitând schimbarea în parte a hotărârii atacate, acordarea dobânzii legale de la data de 21.01.2003, data introducerii somaţiei de plată, precum şi cheltuielile de judecată de 1.240 lei.

 De asemenea, pârâţii SD şi SE au formulat apel, înregistrat la data de 15.04.2013, solicitând, prin motivele de apel înregistrate la data de 07.10.2013, schimbarea în parte a încheierii de şedinţă din data de 18.01.2013, în sensul admiterii întregului probatoriu solicitat de pârâţi şi schimbarea în tot a sentinţei civile nr. 2274/01.03.2013, pronunţată de Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, în sensul respingerii acţiunii formulate de apelanţii-reclamanţi.

La termenul din 10.12.2013, Tribunalul Bucureşti a încuviinţat apelanţilor proba cu înscrisuri.

Prin cererea depusă la termenul din 13.05.2014, apelanţii-pârâţi SD și SE au solicitat suspendarea cauzei în temeiul art. 244 alin.1, pct.2 C.Pr.Civ.

În motivarea cererii, apelanţii-pârâţi au arătat că la data de 03.03.2014, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, în dosarul nr. 584/P/2013, prin ordonanţa procurorului din data de 20.02.2014, a dispus începerea urmăririi penale faţă de apelantul-reclamant, notarul public IȘ, cu privire la faptele reclamate de apelanţii-pârâţi, respectiv infracţiunile de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals. 

Apelanţii-pârâţi au precizat că au defăimat ca falsuri următoarele aspecte:

a) Din contractul de împrumut din 06.08.1997, menţiunea din josul paginii a II-a, respectiv „se amână termenul de restituire până la 30.12.2000” şi aşa-zisa semnătură a apelantului-pârât SD;

b) Din contractul de împrumut din 01.02.2000, menţiunea de pe verso-ul acestui contract, respectiv „se converteşte suma de 204.891 DM în 92.437 USD. Se prelungeşte termenul de plată pentru ambele contracte (06.08.1997 şi 1.02.2000) la data de 31.07.2012” şi aşa-zisa semnătură a apelantului-pârât SD de sub această menţiune;

c) Din contractul de vânzare-cumpărare din 05.01.1996, menţiunile privind încasarea unor rate de către apelantul-pârât SD, deşi la acele date apelantul nu se afla în ţară, astfel cum rezultă din menţiunile oficiale din paşaportul apelantului-pârât;

d) Din agenda personală a pârâtului IȘ, folosit pentru prima dată de reclamanţi în faţa Tribunalului Iaşi, unde a fost depus la data de 13.04.2009, pentru a proba un aşa – zis început de executare din partea apelanţilor-pârâţi a aşa-ziselor împrumuturi.

Apelanţii-pârâţi au arătat că ei consideră că soluţia dată în dosarul penal, respectiv constatarea unor infracţiuni de fals în înscrisuri sub semnătură privată şi uz de fals cu privire la menţiunile defăimate ca falsuri ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să fie dată.

Au menţionat că înscrisul olograf provenit din agenda personală a reclamantului-apelant, despre care se face vorbire în ordonanţa de începere a urmăririi penale, a fost folosit prima dată de reclamanţi în faţa Tribunalului Iaşi, fiind depus la data de 13.04.2009, pentru a proba un început de executare din partea pârâţilor a împrumuturilor. Acest înscris contrafăcut a influenţat în mod hotărâtor soluţia pronunţată de Tribunalul Iaşi, care, prin decizia nr.505/01.06.2009, a respins acţiunea apelanţilor-pârâţi de constatare a nulităţii absolute a celor două aşa – zise contracte de împrumut. De asemenea, Curtea de Apel Iaşi a respins recursul formulat de apelanţii-pârâţi împotriva deciziei mai sus indicate.

Apelanţii-pârâţi au precizat că Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a apreciat, prin sentinţa civilă nr.2274/01.03.2013, că nu se poate pronunţa asupra apărărilor pârâţilor, întrucât „în prezenta cauză puterea de lucru judecat a hotărârilor analizate se opune reanalizării aspectelor învederate de pârâţi”.

Având în vedere că instanţa de fond a soluţionat cauza în baza hotărârilor Tribunalului şi Curţii de Apel Iaşi, care au pronunţat hotărârile lor inclusiv pe baza înscrisului contrafăcut, apelanţii-pârâţi au solicitat suspendarea cauzei până la soluţionarea definitivă a dosarului penal în care a fost pronunţată ordonanţa de începere a urmăririi penale.

Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică de la 13.05.2014, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, în baza art.244 alin. 2 Cod procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii cauzei privind soluţionarea apelurilor civile declarate de apelanţii-reclamanţi IȘ şi ID şi de apelanţii-pârâţi SD şi SE, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. 584/P/2013, în care, prin ordonanţa procurorului din 20.02.2014 s-a început urmărirea penală.

Pentru a dispune în acest fel, tribunalul a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 244 alin 2 C.Pr.Civ instanţa poate suspenda judecată când s-a început urmărirea penală pentru o infracţiune care ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se dea.

În temeiul considerentelor expuse, tribunalul a apreciat că soluţionarea prezentei cauze este condiţionată de soluţia ce va fi pronunţată cu privire la urmărirea penală începută în dosarul nr.584/P/2013, întrucât acesta vizează înscrisul olograf provenit din agenda personală a apelantului-reclamant, în care se menţionează suma rămasă de restituit de către partea vătămată notarului public – 80.151 USD la data de 09.12.2002.

Prin cererea depusă la data de 21.05.2015, prin serviciul registratură, apelanţii-reclamanţi IȘşi IDau solicitat redeschiderea judecăţii, învederând că de la data suspendării a trecut mai mult de un an, timp în care cercetările penale au stagnat.

Prin încheierea din 08.09.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, s-a dispus respingerea cererii de repunere a cauzei pe rol formulată de apelanţii-reclamanţi IȘ şi ID.

Pentru a dispune aşa, tribunalul a constatat că, prin încheierea de şedinţă din data de 13.05.2015 instanţa a dispus suspendarea cauzei, în baza art.244 alin.2 C.pr.civ până la soluţionarea definitivă a dosarului nr.584/P/2013, însă, văzând că, în acest dosar se efectuează cercetări faţă de notarul public IȘ, nefiind soluţionat definitiv, potrivit adresei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău din data de 03.09.2015, depusă la dosarul cauzei, şi constatând că se menţin motivele ce au determinat suspendarea cauzei prin încheierea de şedinţă din data de 13.05.2015, tribunalul a respins cererea de repunere pe rol.

Prin încheierea de şedinţă din data de 08.09.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă s-a respins cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de reclamanţii IȘşi IDapreciindu-se că se mențin motivele ce au determinat suspendarea cauzei.

Împotriva încheierilor de şedinţă din data de 13.05.2014 şi de 08.09.2015 pronunţate de Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, au formulat recurs reclamanţii IȘ şi ID, care au susţinut următoarele:

Recurenţii-reclamanţi învederează că, deși de la data suspendării pricinii până la data formulării cererii pentru repunerea sa pe rol a trecut mai mult de un an, timp în care cercetările penale au stagnat, cu toate insistenţele lor de a se da o soluţie, tribunalul le-a respins cererea fără a avea în vedere faptul că sunt afectaţi de prelungirea judecaţii care a început în anul 2004, a fost suspendată o perioadă de 5 ani pentru cercetări penale, iar acum este suspendată din nou de circa 1,5 ani.

Recurenţii-reclamanţi învederează că deși în cauză măsura suspendării a fost dispusă potrivit prevederilor vechiului Cod de procedură civilă, aplicabil în speţă, tendinţa legislativă concretizată în noul Cod de procedură civilă a limitat la 1 an suspendarea judecăţii în cazurile prevăzute de art. 413.

Se solicită admiterea recursului, încetarea măsurii suspendării judecăţii şi repunerea cauzei pe rol.

Recurs legal timbrat.

 La data de 17.12.2015, prin serviciul de registratură a Curţii de Apel Secţia a IV-a au formulat întâmpinare intimații, prin care pe fond au solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

La dosarul cauzei s-au depus în copie extras ecris de la Curtea de Apel Bacău privind respingerea prin hotărârea din 26.11.2015 a plângerii formulate de către intimatul pârât Stativă Dumitru împotriva ordonanței de clasare din 31.08.2015 a plângerii acestuia penale din 06.01.2015 formulate împotriva recurentului reclamant, respectiv ordonanța de clasare a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău din 31.08.2015. 

Examinînd încheierile recurate prin prisma criticilor formulate în cererea de recurs, şi, sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art.3041 C.pr.civ, Curtea a apreciat fondat recursul pentru următoarele considerente:

Astfel, obiectul recursului de față îl constituie încheierea din data de 13.05.2014, prin care instanța de apel a dispus în baza art.244 alin.1 pct.2 C.pr.civ suspendarea judecăţii apelurilor civile declarate de apelanţii-reclamanţi şi de apelanţii-pârâţi, până la soluţionarea definitivă a dosarului nr.584/P/2013, în care, prin ordonanţa procurorului din 20.02.2014, s-a început urmărirea penală împotriva apelantului reclamant, și  încheierea de şedinţă din 08.09.2015 a aceleiași instanțe prin care s-a respins cererea de repunere a cauzei pe rol formulată de apelanții reclamanţi.

Art.6 din Convenția EDO reglementează exigențele pentru exercitarea dreptului de acces la justiție ca drept fundamental statuându-se că ”orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza într-un termen rezonabil, de către un tribunal care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil...,,. Termenul în care instanţa soluţionează cererea cu care este sesizată intră în discuţie prin prisma dreptului de acces la justiţie, apreciindu-se în jurisprudența CEDO că dacă simple depăşiri ale termenelor legale de soluţionare ale unei cauze nu reprezintă încălcări ale accesului la instanță, totuşi, în măsura în care soluţionarea cererii în afara termenului legal prevăzut lipseşte de interes cererea, o astfel de depăşire va fi considerată ca un obstacol de fapt în calea accesului la justiţie de natură să atragă constatarea încălcării articolului 6 din Convenţie.

În cauză, analizând criticile recurenților din perspectiva respectării de către instanțele de fond a cerinței de a asigura părților recurente, în calitate de reclamanți ce au demarat prezentul litigiu, a unui acces la instanță într-un termen rezonabil, în raport de exigențele instituite de art.6 din Convenția EDO, Curtea a constat că cererea introductivă de instanță formulată de către recurenții reclamanți a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la data de 10.05.2004, iar la Tribunalul Bucureşti- Secţia a IV-a Civilă, instanță investită ca urmare a strămutării pricinii de la instanța investită, s-a suspendat judecarea cauzei reînregistrate sub nr.2299/2004 prin încheierea de şedinţă din  data de 16.12.2004 (în baza art.244 pct.1 C.pr.civ, până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr.6747/2004 aflat pe rolul Curţii de Apel Iaşi), cauza fiind repusă pe rol la data de 13.12.2010 prin încheierea de ședință a acelei instanțe, suspendarea durând 6 ani.

Prin urmare, noua suspendare a  cauzei de față, având o vechime de 11 ani, cauză ce a stat suspendată din motive ce aveau legătură cu cauza, o perioadă de 6 ani, pentru o nouă perioadă, ce a depășit la data soluționării recursului de față un an, în raport de o împrejurare ce determină incidența unui caz de suspendare a cauzei  de drept facultativă pentru instanţă  înfrânge cerința de a asigura părților recurente, în calitate de reclamanți ce au demarat prezentul litigiu, un acces la instanță într-un termen rezonabil, în raport de exigențele instituite de art.6 din Convenția EDO, criticile formulate de recurenți fiind găsite a fi fondate de către instanța de control judiciar.

Chiar dacă este adevărat că pentru soluţionarea prezentei cauze este relevantă soluţia ce va fi pronunţată cu privire la urmărirea penală începută în dosarul nr.584/P/2013 împotriva apelantului reclamant, nu mai puțin adevărat este că după ce soluția din dosarul de urmărire penală va rămîne definitivă părțile pot solicita revizuirea în condițiile prevăzute de art.322 pct. Cod proced. Civ, astfel că în cauză primează considerentul de a asigura părților, după cum s-a arătat mai sus, accesul  la justiței într-un termen rezonabil, în raport de exigențele instituite de art.6 din Convenția EDO.

Faţă de toate aceste considerente, Curtea în baza art.312 alin.1 și 3 teza a II a C.pr.civ a admis recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, a casat încheierile recurate şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la Tribunalul Bucureşti.

Domenii speta

Spete similare