Deschiderea procedurii insolvenței. Calitatea de creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței.

Rezumat:

Analiza  temeiniciei unei cereri de declanșare a procedurii insolvenței formulată de către creditor, presupune în mod necesar două direcţii: analiza creanţei acestuia din perspectiva condiţiilor impuse de art. 5 pct. 20 şi 72 din Legea nr. 85/2014 şi, în cazul în care această condiţie este îndeplinită, cercetarea apărărilor debitorului de natură a infirma puterea prezumţiei de insolvenţă instituită prin lege.

Ca urmare, dacă creanța nu este certă, lichidă și exigibilă, creditorul nu are calitatea de creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – Secţia a II-a civilă sub nr. 1165/86/2016 din 16.03.2016, creditorul P.I.a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitoarea A.B.E., având în vedere creanţa certă, lichidă şi exigibilă în cuantum de 98.600 lei.

Prin sentinţa nr. 355 din 30 mai 2016, Tribunalul Suceava – Secţia a II-a civilă a admis contestaţia formulată de debitoare şi, respingând cererea formulată de creditor, ca neîntemeiată, l-a obligat pe acesta  la plata sumei de 200 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

 Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că între debitoare,  în calitate de împrumutat şi creditorul P.I., în calitate de împrumutător, s-au încheiat mai multe contracte de împrumut, astfel cum rezultă din susţinerile coroborate ale părţilor şi extrasele de cont ale societăţii, prin însumarea sumelor tranzacţionate rezultând că valoarea totală a sumelor virate în contul societăţii cu titlu de împrumut este de 176.800 RON, iar sumele restituite sunt în cuantum de 206.000 RON şi că susţinerile creditorului în sensul că ar fi împrumutat societatea debitoare şi cu alte sume care nu au fost evidenţiate în extrasele de cont şi care depăşesc valoarea sumelor restituite nu pot fi reţinute, întrucât acestea nu au niciun suport probator.

Astfel, a constatat judecătorul sindic că, deşi din înscrisuri rezultă că suma restituită este superioară celei împrumutate, împrejurare ce confirmă în parte susţinerile creditorului, pentru a fi îndeplinite condiţiile de certitudine, lichiditate şi exigibilitate a creanţei este nevoie ca debitul invocat de către creditor să rezulte din înscrisuri, or, faţă de împrejurarea că singurele înscrisuri depuse în probaţiune sunt reprezentate de extrasele de cont, doar sumele plătite prin virament bancar au caracter cert.

În ceea ce priveşte solicitarea creditorului de a administra proba cu înscrisuri constând în balanţa de verificare şi situaţia contului 455, sume datorate asociaţilor, instanţa a considerat că o astfel de probă nu este concludentă, deoarece, chiar în ipoteza în care din înscrisuri ar rezulta existenţa unor sume datorate asociaţilor, nu s-ar dovedi prin acestea şi identitatea asociatului care a creditat societatea şi prin urmare, din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat că creditorul deţine o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva societăţii debitoare.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel creditorul P.I., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul a arătat, în esenţă, că soluţia instanţei de fond se bazează doar pe susţinerile debitoarei, fără a fi confirmate prin înscrisuri sau alte mijloace de probă, apreciind că dacă într-adevăr, cuantumul sumelor restituite de către aceasta ar fi depăşit valoarea sumelor cu care a împrumutat societatea, ar figura ca debitor în contabilitatea acesteia, însă, în realitate, debitoarea nu a procedat la restituirea  tuturor sumelor pe care i le-a acordat cu titlu de împrumut, acest aspect putând fi dovedit cu balanţa de verificare şi situaţia contului 455, judecătorul sindic reţinând în mod eronat că aceste înscrisuri nu ar face dovada identităţii asociatului care a creditat societatea.

Astfel, susţine apelantul că din situaţia detaliată a conturilor 455 (sume datorate asociaţilor – ANALITIC) şi 462 (creditori diverşi – ANALITIC) sub forma fişelor de cont pentru perioada noiembrie 2011-noiembrie 2013, reiese cu certitudine şi identitatea asociatului care a creditat societatea, nu numai cuantumul sumelor datorate asociaţilor  şi de altfel, a solicitat J.K.L.- care ţine contabilitatea debitoarei, să îi pună la dispoziţie toate aceste înscrisuri, precum şi balanţele lunare pentru aceeaşi perioadă, bilanţurile pentru lunile iunie 2011, decembrie 2011, iunie 2012, decembrie 2012 şi iunie 2013, însă aceasta a refuzat, cu precizarea că situaţia detaliată a contului 455 şi 462 a fost depusă la dosar.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a prev. art. 476 alin. 2 NCod de proc. civ. care consacră efectul devolutiv al prezentei căi de atac , Curtea constată că apelul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 2 din Legea nr. 85/2014  privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, scopul acesteia este „instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a şansei de redresare a activităţii acestuia”, iar în conformitate cu prevederile art. 70 alin. 1 din acelaşi act normativ, „orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de prezentul titlu poate introduce o cerere de deschidere a procedurii împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă, în care va preciza: a) cuantumul şi temeiul creanţei; b) existenţa unui drept de preferinţă, constituit de către debitor sau instituit potrivit legii; c) existenţa unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor debitorului; d) declaraţia privind eventuala intenţie de a participa la reorganizarea debitorului, caz în care va trebui să precizeze, cel puţin la nivel de principiu, modalitatea în care înţelege să participe la reorganizare”, existenţa stării de insolvenţă putând fi contestată sau recunoscută de debitor în condiţiile art. 72 alin 3  din lege.

Pe de altă parte, potrivit art. 5 pct. 29 din Legea cadru în materie, „insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului, care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile”, fiind prezumată atunci când acesta, după 60 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de creditor.

Aşadar, deţinerea de către un creditor a unei creanţe îndeplinind condiţiile sus-menţionate, împotriva debitorului şi neplătită de către acesta din urmă, prezumă iuris tantum starea de insolvenţă în care se află debitorul, conform art. 5 pct. 29 lit. a) din Legea nr. 85/2014, iar răsturnarea acesteia, în condiţiile art. 328 alin. 2 din Noul Cod de procedură civilă, se face prin orice mijloc de probă de natură să ateste că lichidităţile disponibile ale debitorului depăşesc valoarea creanţei ce face obiectul cererii de deschidere a procedurii insolvenţei.

Altfel spus, Curtea subliniază că analiza temeiniciei unei cereri de declanşare a procedurii insolvenţei formulată de către creditor, presupune în mod necesar două direcţii: analiza creanţei acestuia din perspectiva condiţiilor impuse de art. 5 pct. 20 şi 72 din Legea nr. 85/2014 şi, în cazul în care această condiţie este îndeplinită, sub forma prezumţiei de insolvenţă instituită prin lege, cercetarea apărărilor debitorului de natură a infirma puterea acesteia.

În cauză, după cum rezultă fără echivoc din ansamblul probator, cererea introductivă privind deschiderea procedurii insolvenţei debitoarei A.B.E. formulată de creditorul P.I.nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de dispoziţiile imperative ale textelor legale citate, de strictă interpretare şi aplicare.

Astfel, potrivit dispozițiilor legale enunțate mai sus, creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței este creditorul a cărui creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă da mai mult de 60 de zile, această definiție determinând în principal cerințele pe care trebuie să le îndeplinească creanțele, în vederea introducerii cererii.

Creanța certă este definită de art. 5 pct.20 din Legea nr.85/2014 ca fiind acea ”creanță a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau și din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. Creditorii vor putea să ceară deschiderea procedurii insolvenței doar în cazul în care, după compensarea datoriilor reciproce, de orice natură, suma datorată va depăși valoarea prag”.

Creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însăși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță ori și a altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui, în baza unei dispoziții legale sau a stipulațiilor conținute în actul de creanță, chiar dacă pentru această determinare ar fi nevoie de o deosebită socoteală.

De asemenea, creanța este exigibilă atunci când a ajuns la scadență.

Ori, așa cum a reținut și judecătorul sindic, în speță creditorul nu a făcut dovada că deține împotriva debitoarei o creanță certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 60 de zile, care să-i confere calitatea de creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii insolvenței, din actele și înscrisurile depuse la dosar rezultând că sumele cu care acesta pretinde că a împrumutat societatea au fost restituite.

De asemenea, și criticile apelantului referitoare la greșita respingere de către judecătorul sindic a cererii de probe, constând în obligarea creditoarei de a prezenta balanțele lunare, bilanțurile și situația detaliată a conturilor 455 și 462 pentru perioada 2011 - 2013 sunt neîntemeiate.

 Astfel, atâta timp cât chiar prin cererea de deschidere a procedurii acesta a susținut că  a împrumutat societatea cu diverse sume de bani în perioada 2007 - 2009 , indicând și ordinele de plată prin care au fost acordate aceste împrumuturi, cu date cuprinse între 4.06.2009 – 27.11.2009, depunând la dosar și  extrase de cont referitoare la acea perioadă,  era lipsită de relevanță situația conturilor pentru o perioadă ulterioară celei indicate, mai ales în contextul în care debitoarea a depus la dosar probe din care rezultă că sumele solicitate au fost restituite, astfel că această probă apărea ca fiind neconcludentă.

Este adevărat că potrivit principiului rolului judecătorului în aflarea adevărului, enunțat de art. 22 C.pr.civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie în aflarea adevărului, însă aceasta nu înseamnă că judecătorul se substituie părților și trebuie să suplinească automat pasivitatea părții care pretinde sau se apără.

 Ori, atâta timp cât creditorul a afirmat că a notificat de mai multe ori debitoarea cu privire la restituirea acestei datorii și că prin răspunsurile sale debitoarea a recunoscut existența datoriei, dar nu a depus aceste înscrisuri, față de perioada indicată de creditor ca perioadă a acordării împrumutului dar și de înscrisurile depuse în apărare de debitoare, judecătorul sindic nu era ținut să efectueze probe suplimentare, neexistând neclarități care să impună acest lucru.

Față de cele ce preced, constatând că sentință atacată este legală și temeinică și că, nici din oficiu nu există motive de nulitate, Curtea, în temeiul art. 480 alin. 1 Cod proc. civ., va respinge apelul, ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare