Cercetare disciplinară prealabilă. Caracterul facultativ al procedurii înscrierii în fals. Individualizarea sancţiunii disciplinare.

Prin cererea adresată Tribunalului Suceava la data 9.12.2015 şi înregistrată sub nr. 5955/86/2015, contestatorul ŢC, în contradictoriu cu intimata Şcoala Gimnazială O, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 85 din 16.10.2015 prin care s-a dispus sancţionarea sa cu desfacerea contractului individual de muncă, în temeiul art. 61 lit. a din Legea nr. 53/2003, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea deciziei contestate, reintegrarea sa pe funcţia deţinută anterior şi obligarea pârâtei la plata drepturilor salariale cuvenite la zi.

În motivare, contestatorul a arătat că este angajatul unităţii şcolare intimate, având funcţia de muncitor necalificat, conform contractului individual de muncă nr. 53 din 20.10.1991.

A mai precizat că, aşa cum rezultă din cuprinsul deciziei atacate, încălcarea a constat în faptul că, la ora 12:48 nu se afla la locul de muncă – în incinta şcolii cu toate că era în timpul programului. Aşadar, a fost sunat şi i s-a cerut să se prezinte la serviciu, fapt ce s-a şi întâmplat.

A mai arătat că, în conformitate cu anexa 1 la contractul de muncă, conform fişei postului, programul său de lucru pentru lunile de iarnă este zilnic de luni până vineri, cu intervalele orare 5,oo-8,oo; 10,oo-11,oo; 13,oo – 16,oo şi 19,3o-20,3o.

A mai menţionat că, la ora 12:48 era în afara programului şi s-a deplasat până acasă pentru a lua masa, urmând să se întoarcă la ora 13,oo, nefiind adevărat faptul că a recunoscut consumarea de băuturi alcoolice în timpul programului. Mai mult, în perioada respectivă a avut un accident la mână, a suferit o fractură şi urna tratament cu antibiotice – alcoolul fiind contraindicat.

De fapt, decizia de desfacere a contractului individual de muncă este un act absolut arbitrar, nefondat, iar doamna director dorea cu orice preţ să-l dea afară din serviciu. Tot timpul  şi-a făcut treaba la locul de muncă, fiind singurul întreţinător al familiei, iar pierderea locului de muncă este o măsură excesivă.

Prin sentinţa civilă nr.  545 din 26 aprilie 2016 Tribunalul Suceava a respins contestaţia formulată de contestatorul ŢC, ca nefondată şi a obligat contestatorul să plătească intimatei, suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

A reţinut prima instanţă că potrivit procesului verbal încheiat la data de 10.11.2015 – fila 65 dosar, rezultă că, la data critică, reclamantul a fost căutat la locul de muncă pentru a i se înmâna convocarea; că i s-a atras atenţia că nu respectă programul de lucru (nefiind găsit la serviciu în timpul programului; că luându-se legătura telefonic cu acesta, contestatorul a recunoscut că era acasă şi că va reveni la şcoală; că a refuzat să semneze de primire adresa depusă la fila 64 dosar, prin care i s-a solicitat o notă explicativă.

Persoana care a luat cunoştinţă despre fapta constituind abatere disciplinară, respectiv directorul şcolii, a întocmit un referat în acest sens, înaintat Comisiei de disciplină; comisia de disciplină există în cadrul unităţii şcolare, ca şi mecanism abilitat cu asemenea atribuţii; salariatul a fost convocat mai întâi telefonic, apoi în scris, în vederea desfăşurării cercetării disciplinare prealabile, semnând de primire, aşa cum arătam anterior, după ce a refuzat să semneze convocarea iniţială (filele 60 şi 64 dosar 6101/86/2015).

În atare împrejurări, instanţa a înlăturat ca neîntemeiată, critica reclamantului referitoare la nelegala citare şi la neîndeplinirea procedurii de înştiinţare în vederea prezentării în faţa comisiei de cercetare prealabilă disciplinară.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât textul art. 251 Codul muncii nu impune un termen în care să se facă convocarea; pe de altă parte, contestatorul a avut timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea  şi pentru depunerea dovezilor în susţinerea afirmaţiilor sale referitoare la tratamentul medical urmat.

Din această perspectivă, tribunalul a reţinut ca şi element determinat pentru acordarea unui termen în acest scop, şi apropierea locului de muncă, de domiciliul contestatorului. Nu se poate susţine, în asemenea condiţii, că reclamantului i s-ar fi încălcat dreptul la apărare.

În ceea ce priveşte conţinutul deciziei de sancţionare, instanţa a reţinut că în preambul, sunt enumerate actele normative interne avute în vedere de către angajator, respectiv: decizia de numire a comisiei de disciplină; raportul nr. 250912.11.2015 întocmit de Comisia de cercetare disciplinară; sesizarea 448/10.10.2015, procesul verbal 2461/10.11.2015 a aceleiaşi comisii, privind declanşarea procedurii cercetării; adresele de convocare a contestatorului; nota explicativă; declaraţia doamnei profesoare MI.

Apoi, în dispozitiv, art. 1 individualizează sancţiunea aplicată, pentru ca în art. 2 să se dezvolte pe larg, fapta contestatorului, cu indicarea actelor normative interne ale angajatorului, a legilor şi regulamentelor a căror încălcare constituie abatere disciplinară.

Astfel, s-a reţinut în sarcina contestatorului, încălcarea disp. art. 63 – alin. 2 lit. a, b, c, e, j şi l din Regulamentul de Ordine Interioară nr. 1942/7.09.2015 art. 65 alin. 3 lit. a din acelaşi act normativ; alin. 7 şi 8 din contractul individual de muncă 53/1991 şi atribuţiile din fişa postului 169/28.01.2015.

La aliniatul 2 al art. 2 din decizie este redat punctul de vedere al salariatului, consemnat în nota explicativă 2507/11.11.2015; aliniatul 3 dezvoltă motivele pentru care au fost înlăturate apărările acestuia; împrejurările în care a fost săvârşită fapta; descrierea faptei ce constituie abatere disciplinară; gradul de vinovăţie; consecinţele abaterii disciplinare; comportarea generală a salariatului la serviciu şi sancţiunile disciplinare; temeiul de drept al aplicării sancţiunii; termenul în care decizia poate fi contestată, precum şi instanţa.

Potrivit art. 252 alin. 2 Codul muncii, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizia se cuprind în mod obligatoriu: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau CCM aplicabil care au fost încălcate de salariat; motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, în condiţiile art. 251 alin. 3 nu a fost efectuată cercetarea; temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; termenul în care sancţiunea poate fi contestată.

Raportând acest text de lege la menţiunile deciziei de sancţionare, tribunalul a reţinut că acest act cuprinde toate elementele prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, aşa încât apărările formulate de către contestator, în conformitate cu care decizia de sancţionare nu cuprinde aceste elemente, vor fi înlăturate la nesusţinute.

Pentru a verifica aspectele legate de faptele reţinute în sarcina reclamantului, la solicitarea părţilor, instanţa a admis şi administrat proba cu verificarea de scripte, proba cu înscrisuri şi proba cu martori.

Proba cu verificarea înscrisurilor a fost administrată în condiţiile art. 302 alin. 2 şi art. 303 Cod procedură civilă, nefiind semnalate inadvertenţe între scrisul contestatorului de pe actele de la dosar şi semnăturile executate de el în faţa instanţei (fila 227 – dosar 5955/86/2015).

În ceea ce priveşte orele suplimentare, foile de pontaj şi condicile de prezenţă depuse în dosar, corelate cu absenţa de la serviciu, în repetate rânduri, a contestatorului, nu sunt măsură să demonstreze că domnul ŢC ar fi efectuat ore peste programul de muncă aşa cum a fost descris în Anexa la fişa postului.

Faptul că în perioada de iarnă, începea activitatea de la şase dimineaţa, nu se circumscrie unui orar suplimentar, ci specificului atribuţiilor pe care reclamantul le avea de îndeplinit în acea perioadă a anului, respectiv înlăturarea depunerilor de zăpadă şi încălzirea şcolii.

Potrivit art. 121 Codul muncii, la solicitarea angajatorului, salariaţii pot efectua muncă suplimentară, cu respectarea art. 114-115, după caz.

La dosar nu există probe din care să rezulte că angajatorul a solicitat reclamantului efectuarea orelor suplimentare.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul ŢC, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivare, a arătat că instanţa de fond nu a încheiat cercetarea judecătorească în condiţii de publicitate şi contradictorialitate, după cum impun prevederile codului de procedură civilă.

Din analiza considerentelor sentinţei civile apelate rezultă că instanţa a apreciat că proba cu verificarea înscrisurilor a fost administrată în condiţiile art. 302 alin. 2 şi art-303 C.p. civ., nefiind semnalate inadvertenţe între scrisul contestatorului de pe actele de la dosar şi semnăturile executate de el în faţa instanţei. Această concluzie apare doar în cadrul considerentelor sentinţei, însă nu a fost dedusă în urma dezbaterii contradictorii a solicitării de înscriere în fals, după cum impun în mod concret disp. art. 302 şi 303 C.p.civ.

Mai mult ca atât, instanţa de fond a realizat în mod indirect o schimbare a calificării cererii de denunţare ca false a înscrisurilor depuse de către intimată, schimbând şi procedura de soluţionare a unei astfel de cereri cu procedura comparării înscrisurilor. Aceste aspecte ale procedurii contradictoriale, care a avut loc în faţa instanţei de fond, au dus la vicierea cercetării judecătoreşti, iar aceasta nu a fost încheiată în mod efectiv.

Pe fondul cauzei, arată că soluţia instanţei este nefondată sub aspectul aprecierii întrunirii condiţiilor procedurale de desfăşurare a cercetării disciplinare.

Mai arată că soluţia instanţei de fond este nefondată pentru că, în fapt, abaterea disciplinară imputată contestatorului nu există.

Consideră că soluţia primei instanţe este netemeinică din perspectiva individualizării sancţiunii disciplinare aplicate. Astfel, fără a se ţine seama de dispoziţiile art. 250 din Codul muncii, angajatorul a aplicat cea mai dură sancţiune disciplinară, deşi contestatorul a fost apreciat în ultimii trei ani ca având o prestaţie satisfăcătoare în muncă.

Selectarea măsurii disciplinare de desfacere disciplinară a contractului de muncă se face fără vreo justificare verificabilă, scrisă, care să ateste însăşi existenţa acestei etape indispensabile din procesul de angajare a răspunderii disciplinare a angajatului, fapt ce contravine art. 250 din Codul Muncii.

Consideră că în împrejurările în care supune controlului judecătoresc decizia de concediere, pentru motivul că este contrară principiului proporţionalităţii sancţiunilor disciplinare, îi sunt lezate drepturile subiective de lipsa motivării sancţiunii aplicate din perspectiva disp. art. 250 din Codul Muncii.

Solicită plata drepturilor salariale cuvenite pentru orele lucrate peste program în decursul perioadei noiembrie 2012 - noiembrie 2015, reprezentând 540 ore de muncă efectivă.

Prin decizia civilă nr. 1045/29 noiembrie 2016, Curtea de Apel Suceava a respins apelul ca nefondat. A reţinut, în ce priveşte înscrisurile denunţate ca fiind false, că instanţa de fond a pus în vedere apărătoarei intimatei  să aducă la următorul termen înscrisurile  contestate, în original, consemnând în încheiere că urmează să procedeze conform prevederilor art. 305 C.pr.civ. Este evident faptul că, în instrumentarea cererii de denunţare a înscrisurilor ca fiind false, prima instanţă a avut în vedere  dispoziţiile art. 304 şi următoarele  Cod procedură civilă, procedând – la următorul termen de judecată din 11.04.2016 (f. 496 fond) – la luarea specimenelor de  semnătură (fila 227 fond) şi la constatarea  stării înscrisurilor, conform art. 305 C.pr.civ., aspecte consemnate în  încheierea de la data respectivă. La acelaşi termen, instanţa a  constatat inexistenţa în cuprinsul înscrisurilor a ştersăturilor sau a modificărilor de orice fel şi a întrebat-o pe  apărătoarea contestatorului dacă mai are alte probe  de solicitat  sau cereri de formulat, răspunsul fiind negativ. Astfel, în urma constatării conformităţii înscrisurilor  de către instanţă şi în lipsa  opoziţiei  sau a altor solicitări în acest sens din partea apărătoarei  contestatorului, în mod corect instanţa de fond a apreciat înscrisurile ca fiind  recunoscute şi le-a avut în vedere la soluţionarea cauzei. Nu este întemeiată critica apelantului  referitoare la faptul că  instanţa nu a sesizat parchetul competent, deşi avea această  posibilitate. Conform art. 307 C.pr.civ., instanţa poate suspenda judecata în vederea trimiterii la  parchet a  declaraţiei de  denunţ a înscrisului ca fiind fals, însă această prevedere nu este una imperativă, ci facultativă, şi numai în condiţiile în care este indicat autorul falsului sau complicele acestuia. Ori, în cauză, contestatorul nu a făcut astfel de precizări, iar mai mult decât atât, avea  posibilitatea de a se adresa în mod direct parchetului cu plângere pentru săvârşirea infracţiunii de fals. Nu se poate reţine nici critica referitoare la  schimbarea în mod indirect, de către  instanţa de fond, a calificării cererii de  denunţare ca false a înscrisurilor depuse de intimată şi a soluţionării acestei cereri prin  procedura comparării înscrisurilor. Este real faptul că, în considerentele  sentinţei, s-a făcut referire la art. 302 şi 303 C.pr.civ., care privesc o  procedură de verificare a înscrisurilor sub semnătură privată, însă, aşa cum am arătat anterior, denunţarea înscrisurilor oficiale ca false, de către contestator a fost analizată de către prima instanţă din perspectiva art. 304 şi urm. C.pr.civ., aşa cum s-a consemnat în încheierile de şedinţă din 14.03.2016 şi 11.04.2016, fiind verificată starea înscrisurilor originale în prezenţa părţilor şi fiind consemnată poziţia apărătoarei contestatorului, aceasta  neavând cereri de formulat, împrejurare în care instanţa a apreciat înscrisurile ca fiind  recunoscute.

În ce priveşte criticile referitoare la desfăşurarea cercetării disciplinare, Curtea constată că  sunt, de asemenea, nefondate.

Reglementările cuprinse în art 251 Codul muncii, referitoare la cercetarea disciplinară prealabilă, nu prevăd un termen limită în interiorul căruia să se procedeze la convocarea în scris a salariatului în vederea realizării acestei proceduri, aşa încât  criticile referitoare la  nerespectarea termenului minim de 24 de ore şi calificarea  acestuia ca fiind  nerezonabil nu sunt  întemeiate. Art. 251 alin. 4 Codul muncii prevede dreptul salariatului de a-şi formula apărări, de a propune probe şi de a cere să fie asistat  de un  reprezentant al sindicatului, prin urmare contestatorul  avea dreptul de a solicita un termen, în condiţiile în care  ar fi apreciat că timpul pentru pregătirea apărării este prea scurt. De altfel, la momentul cercetării, contestatorul nu a formulat nicio obiecţie referitoare la termenul scurt dintre momentul semnării convocării şi momentul desfăşurării  cercetării prealabile, aşa încât  Curtea apreciază că invocarea acestui aspect pe parcursul judecăţii nu a fost  determinată de o  încălcare reală a dreptului la apărare în cadrul cercetării disciplinare. Aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la filele 61 şi următoarele vol.I dosar fond,  la data de 10.11.2015, după constatarea faptelor imputate contestatorului, acesta a fost  convocat în scris pentru aceeaşi zi, în vederea oferirii unor explicaţii în legătură cu atitudinea la locul de muncă. În urma refuzului de a semna, manifestat de contestator, care nu se afla la locul de muncă dar care s-a prezentat  în faţa comisiei de  cercetare disciplinară după  ce a fost  contactat telefonic, s-a decis întocmirea  unei noi adrese, cu o nouă convocare pentru ziua următoare, aşa încât contestatorul că aibă posibilitatea de a se apăra faţă de  acuzele care i se aduc (f. 65 fond vol. I). Această a doua convocare a fost semnată de  către contestator (fila 60 vol. I fond), care a răspuns în scris întrebărilor comisiei (f. 61 fond), fiind  întocmit ulterior, la data de 12.11.2015, Referatul de cercetare prealabilă (f. 53 vol. I fond).

În raport de această situaţie de fapt, dovedită cu înscrisurile menţionate mai sus, Curtea apreciază că nu este dată  nulitatea deciziei de sancţionare din perspectiva art. 251 Codul muncii, fiind îndeplinită şi cerinţa prevăzută, sub sancţiunea  nulităţii, la art. 252 lit. c Codul muncii referitoare la  obligativitatea consemnării motivelor pentru care au fost  înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare. Nu s-a  dovedit de către  contestator faptul că  i s-au refuzat probe în apărare sau  alte  precizări ori explicaţii în afara celor date prin nota explicativă, nici nu s-a arătat de către  acesta în ce a constat limitarea posibilităţii reale şi  concrete de a se apăra prin toate mijloacele  legale de care ar putea dispune, în condiţiile  în care nu s-a invocat că a solicitat şi i-a fost respinsă cererea de acordare a unui termen  în vederea pregătirii apărării.

Critica privind greşita reţinere a părăsirii locului de muncă în timpul programului  este, de asemenea, nefondată.

Apelantul susţine că la data de 10.11.2015, între  orele 11 – 13, se afla în pauza de masă, conform programului aflat la fila 13 vol. III dosar fond, program avut în vedere şi  în motivarea  opiniei separate la soluţia  instanţei de fond.

Curtea reţine, în legătură cu  acest înscris, că nu este  menţionat în cuprinsul  său anul la care se referă, spre deosebire de fişa postului nr. 169 din 28 ianuarie 2015 (f. 122 fond vol. I)şi anexa  nr. 170 la această fişă a postului (f. 124 fond vol. I), care au număr de înregistrare, dată certă  cu perioada  la care se referă, precum şi dovada de comunicare către salariat (f. 123 vol.I fond). Curtea constată că, prin Regulamentul de ordine interioară aprobat în Consiliul de administraţie la data de 7.09.2015, programul de iarnă pentru  postul de muncitor necalificat a fost  modificat (f. 101 fond vol. I),  însă chiar şi în raport de  noul program, ora la care s-a constatat  lipsa contestatorului de la serviciu nu era corespunzătoare pauzei de lucru, ci făcea parte din programul de muncă (11-15), astfel încât în mod  corect prima instanţă a reţinut  existenţa abaterii disciplinare  constând în părăsirea locului de muncă în timpul programului.

În ce priveşte criticile referitoare la individualizarea sancţiunii aplicate contestatorului şi încălcarea prevederilor art. 250 Codul muncii, Curtea constată că sunt, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 250 Codul muncii, angajatorul stabileşte sancţiunea disciplinară aplicabilă în raport cu  gravitatea abaterii disciplinare săvârşită de salariat, avându-se în  vedere împrejurările săvârşirii faptei, gradul de vinovăţie a salariatului, consecinţele  abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu a salariatului, alte sancţiuni disciplinare  suferite de  către acesta. Aşa cum rezultă  din cuprinsul  deciziei de sancţionare nr. 85/2015 (f. 11 fond  vol. I),  au fost analizate criticile  enumerate de articolul menţionat, fiind consemnate pe larg concluziile care  au rezultat în urma  analizei şi care au  determinat aplicarea  celei mai  grele sancţiuni. S-au avut în vedere gravitatea faptelor săvârşite, respectiv prezentarea contestatorului la serviciu sub influenţa  băuturilor alcoolice, părăsirea locului de muncă în timpul  programului, în condiţiile în care îi revin  ca atribuţii alimentarea cu combustibil lemnos a sistemului de încălzire şi supravegherea funcţionării acestuia. De asemenea, la individualizarea sancţiunii s-au avut în vedere desele încălcări ale prevederilor din regulamentul de ordine interioară, sesizările celorlalţi salariaţi referitoare la  neîndeplinirea de către contestator a atribuţiilor din fişa postului, calificativele slabe obţinute la evaluarea  activităţii pe anii 2012, 2013, 2014, precum şi numeroasele sancţiuni disciplinare  suferite anterior  de către  acesta, deciziile de  sancţionare nr. 15/2012, nr. 41/2012, nr. 4/2013, nr. 82/2013, nr. 82/2014, ultima fiind decizia nr. 10/2015.

În legătură cu abaterea disciplinară sancţionată prin decizia nr. 10/2015, decizie pe care nu a contestat-o, apelantul a depus acte medicale justificative pentru a dovedi caracterul nelegal al acesteia, însă apărările  formulate exced obiectului prezentei cauze, în care se analizează  legalitatea deciziei de sancţionare nr. 85/6.11.2015.

Critica referitoare la respingerea cererii de plată a orelor suplimentare este, şi aceasta, nefondată. În mod corect a reţinut instanţa de fond că la  dosar nu există probe din care să rezulte că angajatorul a solicitat apelantului efectuarea orelor suplimentare, în conformitate cu prevederile art. 121 Codul muncii, iar foile de pontaj şi condicile de prezenţă nu dovedesc prestarea muncii peste program de către contestator, prin urmare cererea  acestuia de a-i fi plătite un număr de 540 ore suplimentare este nefondată.

Domenii speta

Spete similare