Solicitare acordare integrală a zilelor de concediu de odihnă conform contractului individual de muncă si al contractului colectiv de muncă. Efectul direct vertical al art. 7 alin. 1 din Directiva nr. 2003/88/ce. Vocaţie la primirea unui ajutor bănesc.

Articolul 145 alin. 2 Codul Muncii, în forma aflată în vigoare la data faptelor, a fost modificat ulterior prin Legea nr. 12/2015, în sensul că „durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte în contractul individual de muncă, cu respectarea legii şi a contractelor colective de muncă aplicabile”, fiind introdus alin. 4, potrivit căruia, „la stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă  şi cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal  şi concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată”.

Această modificare legislativă a urmărit asigurarea conformităţii dreptului naţional cu art. 7 alin. 1 din Directiva nr. 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, potrivit căruia „statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel pu?in patru săptămâni în conformitate cu condi?iile de ob?inere ?i de acordare a concediilor prevăzute de legisla?iile ?i practicile na?ionale”.

Principiul neretroactivităţii legii se opune aplicării acestei soluţii legislative interne intrate în vigoare în anul 2015 unei situaţii juridice consumate sub imperiul vechii reglementări, în anul 2012.

Cu toate acestea, Curtea de Justiţie a recunoscut efectul direct vertical al directivelor şi în relaţia dintre particulari şi unităţi administrativ teritoriale, cum ar fi oraşele (hotărârea din 20.03.2003 din cauza C-187/00, Helga Kutz-Bauer), autorităţi locale sau regionale (hotărârea din 22.06.1989 din cauza C-103/88, Fratelli Costanzo), autorităţi independente responsabile cu menţinerea ordinii publice (hotărârea din 15.05.1986 din cauza C-222/84, Johnston), autorităţi publice care prestează servicii în domeniul sănătăţii (hotărârea din 26.02.1986 din cauza C-152/84, Marshall) sau companii de stat privatizate (hotărârea din 12.07.1990 din cauza C-188/89, Foster şi alţii v. British gas plc.).

Din examinarea art. 144 alin. 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2014 rezultă că acesta nu consacră un drept în favoarea salariaţilor, ci doar o vocaţie la primirea unui ajutor bănesc al cărui cuantum este lăsat la latitudinea angajatorului, prin consiliul său de administraţie.

Art. 145 alin. 2 Codul Muncii

Legea nr. 12/2015

Art. 7 alin. 1 din Directiva nr. 2003/88/CE

Hotărârea CJUE din 24.01.2012 în cauza C-282/10 (Maribel Dominguez)

I. Sentinţa apelată:

Prin sentinţa civilă nr. 1830/19.07.2016, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, a admis cererea formulată la 15.12.2015 de reclamanta [...] în contradictoriu cu pârâta [...] Constanţa, dispunând obligarea acesteia la acordarea integrală a zilelor de concediu de odihnă pentru anul 2012 conform contractului individual de muncă şi al contractului colectiv de muncă, valabil în anul 2012, la acordarea ajutorului bănesc prevăzut de art. 144 alin.2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate valabil pe anul 2014, precum şi la plata către reclamantă a sumei de 744 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut următoarele:

Reclamanta [...] este salariată în cadrul [...] Constanţa.

Potrivit susţinerilor reclamantei în anul 2012 pârâta nu i-a acordat acesteia numărul de zile de concediu de odihnă care i se cuveneau.

Pârâta recunoaşte susţinerea reclamantei însă justifică diminuarea zilelor de concediu de odihnă ca efect al aplicării dispozi?iilor art. 145 alin.2 din codul muncii şi art.88 din contractul colectiv de muncă.

Reclamanta invocă în susţinerea temeiniciei acestui capăt de cerere directiva 2003/88/CE şi hotărârea pronunţată de CJUE în cauza 282/10.

Conform dispoziţiilor art.145 alin.2 din codul muncii astfel cum era în vigoare la data naşterii dreptului, „Durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte în contractul individual de muncă, cu respectarea legii şi a contractelor colective aplicabile, şi se acordă proporţional  cu activitatea prestată într-un an calendaristic:”

Conform art.7 din Directiva 2003/88 a Parlamentului European ?i a Consiliului, „Concediul anual, (1) Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel pu?in patru săptămâni în conformitate cu condi?iile de ob?inere ?i de acordare a concediilor prevăzute de legisla?iile ?i/sau de practicile na?ionale. (2) Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemniza?ie financiară, cu excep?ia cazului în care rela?ia de muncă încetează.”

Curtea de Justiţie Europeană a statuat în cauza Schultz Hoff  şi alţii că „articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispozi?ii sau unor practici na?ionale care prevăd că dreptul la concediul anual plătit se stinge la expirarea perioadei de referin?ă ?i/sau a unei perioade de report stabilite de dreptul na?ional chiar ?i în cazul în care lucrătorul s-a aflat în concediu medical în toată perioada de referin?ă sau într-o parte din aceasta ?i incapacitatea sa de muncă a continuat până la încetarea raportului său de muncă, motiv pentru care nu a putut să î?i exercite dreptul la concediul anual plătit. Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispozi?ii sau unor practici na?ionale care prevăd că, la încetarea raportului de muncă, nu se acordă nicio indemniza?ie pentru concediul anual plătit neefectuat lucrătorului care s-a aflat în concediu medical în toată perioada de referin?ă sau într-o parte din aceasta ?i/sau în toată perioada de report sau într-o parte din aceasta, motiv pentru care nu a putut să î?i exercite dreptul la concediul anual plătit. Pentru calculul indemniza?iei men?ionate, remunera?ia obi?nuită a lucrătorului, care este cea care trebuie men?inută în perioada de repaus ce corespunde concediului anual plătit, este de asemenea determinantă şi că întrucât Directiva 2003/88 nu face nicio distinc?ie între lucrătorii care, în perioada de referin?ă, sunt absen?i de la serviciu pentru că se află în concediu medical ?i cei care au lucrat efectiv în perioada men?ionată rezultă că, în ceea ce îi prive?te pe lucrătorii afla?i în concediu medical prescris în mod legal, un stat membru nu poate condi?iona dreptul la concediul anual plătit conferit de această directivă tuturor lucrătorilor de obliga?ia de a fi lucrat efectiv în perioada de referin?ă stabilită de statul men?ionat.”

Aşadar, aceasta este interpretarea dată de Curtea Europeană de Justiţie în art.7 invocat de reclamantă în susţinerea demersului său.

Potrivit art. 148 alin. 2 din Constituţia României „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispozi?iile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Este adevărat că directivele sunt obligatorii pentru statele membre în ceea ce priveşte obiectivul  ce trebuie atins, iar judecătorul naţional trebuie să aplice normele naţionale adoptate în aplicarea directive.

Directiva ce constituie temeiul juridic al pretenţiei reclamantei este o directivă adoptată anterior aderării României la Uniunea Europeană, iar România - în baza respectării acquis-ului comunitar - trebuia să implementeze până la aderare toată legislaţia comunitară, astfel că ulterior în cazul în care legea naţională nu a fost adoptată, termenul pentru implementare este considerat împlinit, astfel că judecătorul naţional are obligaţia să aplice în mod nemijlocit dispoziţiile directivei.

Având în vedere jurisprudenţa constantă a Curţii europene confirmată şi în cauza Maribel Dominguez împotriva Centre informatique du centre Ouest Athlantique în materia interpretării art.7 din Directiva 2003/88, instanţa a constatat caracterul netemeinic al refuzului pârâtei de a acorda în integralitate concediul de odihnă cuvenit reclamantei pentru anul calendaristic 2012.

Astfel, tribunalul a admis primul capăt de cerere şi a obligat pârâta la acordarea integrală a zilelor de concediu de odihnă pentru anul 2102 conform contractului individual de muncă şi al contractului colectiv de muncă, valabil în anul 2012.

În ceea ce priveşte cel de al doilea capăt de cerere privind acordarea ajutorului bănesc cuvenit reclamantei conform art.143 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art. 143 alin.2 din contractul colectiv de muncă 2012 „Pentru intervenţii chirurgicale deosebite (cord deschis, creier, ochi, stomac, coloană vertebrală, ficat ,rinichi, plămâni, operaţii extirpare organe, complicaţii post operatorii, sindrom aderenţial, accidente de muncă) se poate acorda un ajutor bănesc, stabilirea cuantumului acestui ajutor fiind făcută de către Consiliul de Administraţie al societăţii pentru fiecare caz în parte.”

Această prevedere a fost reluată şi în contractele colective la nivel de unitate [...] valabile în anii 2013, 2014.

La data de 12.06.2014 reclamantei [...] i-a fost înregistrată sub nr. [...] cererea prin care solicita acordarea ajutorului bănesc conform contractului colectiv de muncă art. 143 alin.2 arătând că în luna mai 2014 a fost internată în spital şi în data de 16.05.2014 a fost operată de hernie de disc cervicală C5-C6, abord cervical anterior, cu „cage de titan”.

În lipsa oricărui răspuns, reclamanta a revenit cu cererea înregistrată sub nr. [...] la data de 30.01.2015.

Nici la data sesizării instanţei şi nici la cea a pronunţării  cererea reclamantei nu a primit nici un răspuns.

Apărarea pârâtei susţinută în cadrul prezentului dosar a avizat insuficienţa fondului social constituit la nivelul regiei.

Analizând preten?ia dedusă judecăţii, instanţa a constatat caracterul întemeiat  al acesteia.

În acest sens reluând dispoziţia contractuală, instanţa constată că potrivit art.144 alin.2 din contractul colectiv de muncă valabil la data naşterii dreptului mai 2014” Pentru intervenţii chirurgicale deosebite (cord deschis, creier, ochi, stomac, coloană vertebrală, ficat, rinichi, plămâni, operaţii extirpare organe, complicaţii post operatorii, sindrom aderenţial, accidente de muncă) se poate acorda un ajutor bănesc, stabilirea cuantumului acestui ajutor fiind făcută de către Consiliul de Administraţie al societăţii pentru fiecare caz în parte.”

Apărarea pârâtei a vizat iniţial epuizarea fondului social. Cât priveşte această apărare, instanţa a constatat că acordarea acestor ajutoare nu era condiţionată de încadrarea într-un anumit buget cum se întâmplă în ajutoarelor prevăzute de art. 147 alin.2 din contractul colectiv de muncă care stipulează ”Respectându-se normele legislaţiei fiscale, la nivelul regiei se constituie fondul social în limita unei cote de până la 2% aplicată asupra valorii cheltuielilor cu salariile personalului, fond din care se vor suporta ajutoarele prevăzute la aliniatul 2, cheltuieli cu formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale, cheltuieli ocazionate de Crăciun, Pa?ti, Ziua copilului, Ziua femeii, acţiuni culturale, sportive.

În afara ajutoarelor prevăzute de lege la care au dreptul, salariaţii vor beneficia de următoarele ajutoare: a. în cazul decesului salariatului, un ajutor acordat familiei de 3 (trei) salarii medii pe unitate; b. dacă decesul a survenit din cauza unui accident de muncă, a unui accident în legătură cu munca sau a unei boli profesionale, cuantumul ajutorului acordat familiei va fin de 4 salarii medii pe unitate; c. un salariu minim pe unitate plăţi de unitate nanei pentru naşterea  fiecărui copil; dacă mama nu este salariata, soţul acesteia beneficiază de plata unui salariu minim pe unitate; d. până la două salarii medii pe unitate, plătite de unitate la decesul soţului, soţiei ori la decesul unei rude de gradul I (tatăl, mama sau copiii salariatului) dacă salariatul face dovada contravalorii cheltuielilor de înmormântare solicitate sau dacă decedatul se afla în întreţinerea salariatului. Actele doveditoare ale cheltuielilor de înmormântare vor fi: (certificat de deces – copie şi original, buletin de identitate /carte de identitate, acte doveditoare ale gradului de rudenie, facturi fiscale cu chitanţele aferente doveditoare ale cheltuielilor de deces), acte ce vor trebui să fie emise pe numele solicitantului; e. salariaţii vor beneficia de reducerea cu 50% a costurilor biletelor de tratament n staţiuni balneoclimaterice în care este inclus şi transportul pe cale ferată clasa a II-a, dar nu mai mult de 1000 de lei pe salariat; f. unitatea suportă integral contravaloarea biletelor salariaţilor trimişi în staţiune pentru tratarea unor boli profesionale şi transportul pe cale ferată clasa a II a; g. salaria?ii care se pensionează pentru limită de vârstă şi incapacitate temporară de muncă primesc o indemnizaţie egală cu un salariu de bază avut în luna pensionării .Salariaţii care se pensionează anticipat şi care au o vechime în cadrul unităţii de minim 25 de ani primesc o indemniza?ie egală cu un salariu de bază avut în luna pensionării.”

Tribunalul a constatat că ajutoarele prevăzute de art.144 alin.2 şi care fac obiectul prezentei cauze nu sunt incluse în categoria ajutoarelor prevăzute de art.146 care trebuia să se înscrie în acel plafon de 2%.

Ulterior, pârâta a susţinut că neacordarea ajutorului solicitat de către reclamantă vizează codul de diagnostic înscris pe certificatul de concediu medical, 650 atingeri ale discurilor cervicale şi că, în concluzie, nu se încadrează în prevederile art. 143 alin. 2 (actual 144 alin. 2).

Instanţa nu a primit nici această justificare ca întemeiată atât timp cât reclamanta în susţinerea solicitării sale a depus biletul de ieşire din spital care atestă că a fost intervenit chirurgical practicându-se abord cervical anterior, disectomie C5-C6 cu excizia herniei discale.

Certificatul de concediu medical a fost depus în justificarea acordării zilelor de concediu medical şi nu al susţinerii cererii de acordare a ajutorului bănesc. Atât timp cât pârâta nu a dovedit contrariul celor atestate de biletul de ieşire din spital din 22.05.2014 , instanţa a constatat ca dovedită situaţia premisă avută în vedere de art.144 alin.2 din contractul colectiv de muncă referitoare la intervenţia chirurgicală deosebită suferită de reclamantă la coloana vertebrală.

Cum pârâta nu a făcut dovada analizării cererii reclamantei şi a motivelor temeinicie pentru a refuza acordarea acestui ajutor, instanţa urmează a obliga pârâta la acordarea ajutorului bănesc prevăzut de art. 144 alin. 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate valabil pe anul 2014, urmând ca stabilirea cuantumului acestui ajutor să fie făcută de către Consiliul de Administraţie.

Pârâta, parte căzută în preten?ii, a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată în conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin.1 c.pr.civ.

II. Apelul:

1. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta [...] Constanţa, solicitând schimbarea acesteia în sensul în principal al respingerii cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar al admiterii capătului de cerere referitor la concediul de odihnă în sensul recunoaşterii a două zile, respectiv al admiterii doar în parte a capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.

În motivarea cererii de apel, apelanta pârâtă a arătat că art. 88 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate şi art. 145 alin. 2 C. Mc. prevăd acordarea concediului de odihnă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic, iar apelanta a respectat aceste prevederi, raportându-se la timpul lucrat efectiv, fără a lua în considerare perioadele de incapacitate temporară de muncă. În anul 2012 reclamanta urma să beneficieze de 27 de zile de concediu de odihnă. Deoarece a avut 5 luni concedii medicale a efectuat 15 zile de concediu de odihnă.

Directivele sunt reglementări cadru ale căror obiective trebuie realizate prin legislaţia internă a fiecărui stat membru. Judecătorul nu aplică în mod nemijlocit prevederile directivei, ci normele naţionale adoptate în vederea realizării obiectivelor acesteia. Lipsa efectului direct al directivelor europene reiese şi din practica Curţii de Apel Constanţa.

În subsidiar, apelanta a arătat că intimata a efectuat deja 18 zile de concediu de odihnă aferent anului 2012. Raportat la hotărârea pronunţată în cauza C-282/10, instanţa trebuia să admisă acest capăt de cerere doar pentru 2 zile, pentru a satisface cerinţa impusă de art. 7 din Directiva 2003/88, respectiv durata minimă de patru săptămâni a concediului de odihnă.

Art. 144 alin. 2 din contractul colectiv de muncă valabil în anul 2014 a prevăzut că angajatorul poate acorda un ajutor bănesc pentru intervenţii chirurgicale deosebite, astfel că nu a existat obligaţia de a acorda acest ajutor bănesc. Intervenţia chirurgicală suferită de intimată nu a avut caracter deosebit, în sensul că nu a presupus tehnici şi procedee medicale complexe, precum şi costuri vădit disproporţionate raportat la veniturile şi starea materială a salariatului.

Instanţa a încălcat art. 22 şi 397 cpc privind rolul activ în aflarea adevărului, întrucât trebuia să constate că apelanta şi-a îndeplinit parţial obligaţia de acordare a concediului de odihnă, iar obligaţia de acordare a ajutorului bănesc nu există.

Cheltuielile de judecată sunt într-un cuantum neraportat la circumstanţele concrete ale cauzei şi într-un cuantum exagerat. Reclamanta nu a învederat instanţei ce tip de activităţi avocaţiale a avut în vedere la stabilirea onorariului, iar instanţa nu a motivat obligarea apelantei la plata acestuia.

2. Prin întâmpinare, intimata reclamantă a solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că apelanta a diminuat perioada de concediu de odihnă a acesteia proporţional cu perioadele de incapacitate temporară de muncă în anul 2012, fapt ce a condus la neacordarea a 9 zile de concediu de odihnă. Astfel, concediul a fost diminuat sub limita acceptată de art. 7 din Directiva nr. 2003/88/CE. Deşi directivele nu se aplică direct în legislaţia internă, la nivelul fiecăruia stat membru nu se pot aplica prevederi legale care să contravină acestora. Art. 145 alin. 1 Codul Muncii, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 12/2015, era contrar dreptului european, în acest sens fiind hotărârea CJUE din cauza C-282/10.

Cu privire la ajutorul bănesc, intimata a descris intervenţia chirurgicală suferită, arătând că datorită complexităţii aceasta nu se realizează în Constanţa, şi a arătat că nu a primit niciun răspuns la cererea adresată angajatorului în vederea obţinerii acestui ajutor. Apărările apelantei au fost contradictorii, încercând să ascundă că, deşi existau fonduri, nu a dorit să acorde acest ajutor. Apelanta a depus 10 cereri de acordare a ajutorului pentru care susţine că nu a fost acordat, fără a arăta cui l-a acordat şi pe ce criterii. Au fost acordate astfel de ajutoare către patru salariaţi, însă nu s-a făcut dovada că aceste cereri au fost aprobate în consiliul de administraţie. De altfel, nici pentru intimată nu s-a făcut dovada introducerii cererii sale pe ordinea de zi a consiliului de administraţie.

Dacă ar fi să fie primite apărările pârâtei, apelanta a fost singura, pentru anul 2014, pentru care nu au fost suficiente fondurile pentru acordarea ajutorului bănesc. Cel puţin pentru anul 2014 a rămas nerepartizată suma de 2.872 lei, sumă suficientă pentru acordarea unui ajutor bănesc, având în vedere practica acordării unor astfel de ajutoare în cuantum de 1.000 lei. În anul 2015, deşi s-a susţinut că nu au existat fonduri, a fost acordat un ajutor de concediu de 1.000 lei altui salariat, ajutoare de înmormântare, precum şi ajutor social către doi salariaţi pentru care nu s-au depus la dosar cererile de acordare a acestuia.

Prima instanţă nu avea de ce să reducă cheltuielile de judecată de 744 lei, inclusiv TVA, faţă de valoarea redusă a acestora.

3. În cadrul judecăţii în apel a fost ataşat dosarul de fond şi nu a fost depusă la dosar practică judiciară referitoare la acordarea tichetelor de masă.

III. Analiza apelului:

1. Cererea dedusă judecăţii, soluţionată de prima instanţă, are ca obiect recunoaşterea dreptului intimatei la acordarea integrală a zilelor de concediu de odihnă aferente anului 2012 şi la ajutorul bănesc prevăzut de art. 144 alin. 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2014, ambele aferente unei perioade în care între părţi au existat raporturi juridice de muncă, intimata fiind angajata apelantei.

Situaţia de fapt este clară şi nu este contestată, neefectuarea a 9 zile de concediu de odihnă fiind recunoscută de apelantă prin situaţia depusă la dosarul primei instanţe. Prin urmare, nu este adevărată susţinerea apelantei că prima instanţă nu ar fi manifestat rol activ pentru aflarea adevărului.

Cu privire la primul capăt de cerere, curtea constată că este necontestat că în anul 2012 intimata avea dreptul, raportat la vechimea sa, la 27 de zile de concediu de odihnă, din care a beneficiat de 18 zile, ca urmare a faptului că la stabilirea numărului de zile de concediu de odihnă apelanta a ţinut cont de perioada efectiv lucrată, nu şi de perioada în care intimata s-a aflat în incapacitate temporară de muncă (în concediu medical).

Cele 9 zile de concediu de odihnă neacordate corespund diferenţei dintre cele 27 de zile cuvenite şi cele 18 zile acordate de apelantă.

2. Apelanta a făcut în acest fel aplicarea art. 145 alin. 2 Codul Muncii, în forma aflată în vigoare la data faptelor, care prevedea că „[d]urata efectivă a concediului de odihna anual se stabileşte în contractul individual de muncă, cu respectarea legii şi a contractelor colective aplicabile, şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic”.

Ulterior, prin Legea nr. 12/2015, această prevedere legală a fost modificată în sensul că „[d]urata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte în contractul individual de muncă, cu respectarea legii şi a contractelor colective de muncă aplicabile”, fiind introdus alin. 4, potrivit căruia, „[l]a stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă  şi cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal  şi concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată”.

Această modificare legislativă a urmărit asigurarea conformităţii dreptului naţional cu art. 7 alin. 1 din Directiva nr. 2003/88/CE privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, potrivit căruia „[s]tatele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel pu?in patru săptămâni în conformitate cu condi?iile de ob?inere ?i de acordare a concediilor prevăzute de legisla?iile ?i practicile na?ionale”.

Principiul neretroactivităţii legii se opune aplicării acestei soluţii legislative interne intrate în vigoare în anul 2015 unei situaţii juridice consumate sub imperiul vechii reglementări, în anul 2012.

3. Cu toate acestea, se pune problema efectului direct al art. 7 alin. 1 din Directiva nr. 2003/88/CE, în sensul înlăturării, începând de la data aderării României la Uniunea Europeană (1.01.2007), a prevederilor legale contrare acestei directive.

Astfel, prin hotărârea din 24.01.2012 din cauza C-282/10 (Maribel Dominguez), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că „articolul 7 din Directiva 2003/88 nu face nicio distinc?ie între lucrătorii absen?i în perioada de referin?ă pentru că se află în concediu medical ?i cei care au lucrat efectiv în această perioadă. Rezultă că un stat membru nu poate condi?iona dreptul la concediul anual plătit al unui lucrător absent din motive de sănătate în perioada de referin?ă de obliga?ia de a fi lucrat efectiv în aceea?i perioadă. Astfel, potrivit articolului 7 din Directiva 2003/88, dreptul oricărui lucrător la concediul anual plătit de cel pu?in patru săptămâni nu poate fi afectat, indiferent dacă acesta se află în concediu medical în perioada de referin?ă men?ionată ca urmare a unui accident survenit la locul de muncă sau în altă parte ori ca urmare a unei boli de orice natură sau având orice cauză” – punctul 30.

Curtea de Justiţie a reţinut în continuare că „revine instan?ei de trimitere sarcina de a verifica, luând în considerare ansamblul dreptului intern (...) ?i aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a Directivei 2003/88 ?i pentru a identifica o solu?ie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta, dacă poate ajunge la o interpretare a acestui drept care să permită asimilarea absen?ei lucrătorului ca urmare a unui accident de traseu cu una dintre situa?iile men?ionate la articolul amintit din Codul muncii” – punctul 31.

„În cazul în care o astfel de interpretare nu ar fi posibilă, trebuie să se examineze dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 produce un efect direct ?i, dacă este cazul, în ce măsură doamna Dominguez se poate prevala de acesta împotriva pârâ?ilor din ac?iunea principală, în special împotriva angajatorului său, ?i anume CICOA, având în vedere natura juridică a acestora din urmă” – punctul 32.

„În această privin?ă, dintr-o jurispruden?ă constantă a Cur?ii rezultă că, în toate cazurile în care dispozi?iile unei directive sunt, în ceea ce prive?te con?inutul, necondi?ionate ?i suficient de precise, particularii au dreptul să le invoce în fa?a instan?elor na?ionale împotriva statului fie atunci când acesta nu a transpus în termenele stabilite directiva în dreptul na?ional, fie atunci când a transpus în mod incorect directiva în cauză” – punctul 33.

„Or, articolul 7 din Directiva 2003/88 îndepline?te aceste criterii, dat fiind că pune în sarcina statelor membre, în termeni neechivoci, o obliga?ie de rezultat precisă ?i care nu este supusă niciunei condi?ii cu privire la aplicarea normei pe care o prevede, constând în acordarea unui concediu anual plătit de cel pu?in patru săptămâni oricărui lucrător” – punctul 34.

„Întrucât articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 îndepline?te condi?iile cerute pentru a produce un efect direct, trebuie, în plus, să se constate că CICOA, unul dintre cei doi pârâ?i din ac?iunea principală, angajatorul doamnei Dominguez, este un organism care î?i desfă?oară activitatea în domeniul securită?ii sociale” – punctul 36.

„[Î]n cazul în care justi?iabilii pot invoca o directivă nu împotriva unui particular, ci a unui stat, ace?tia pot invoca directiva în cauză indiferent de calitatea în care ac?ionează statul men?ionat: de angajator sau de autoritate publică. Astfel, în ambele cazuri, trebuie să se evite posibilitatea ca statul să ob?ină avantaje de pe urma încălcării de către acesta a dreptului Uniunii” – punctul 38.

„Astfel, printre entită?ile fa?ă de care se pot invoca dispozi?iile unei directive de natură a avea efecte directe figurează un organism care, indiferent de forma sa juridică, a fost însărcinat în temeiul unui act al autorită?ii publice să îndeplinească, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public ?i care dispune, în acest scop, de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în rela?iile dintre particulari” – punctul 39.

„Prin urmare, revine instan?ei na?ionale sarcina de a verifica dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 poate fi invocat împotriva CICOA. Întrucât, în caz afirmativ, articolul 7 din Directiva 2003/88 ar îndeplini condi?iile cerute pentru a produce un efect direct, acesta ar avea drept consecin?ă faptul că instan?a na?ională ar trebui să înlăture orice dispozi?ie na?ională contrară” – punctele 40 şi 41.

4. Prin urmare, art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE nu numai că instituie dreptul salariatului la un concediu de odihnă anual de minim patru săptămâni, dar impune şi ca perioadele incapacitate temporară de muncă să nu aducă atingere dreptului la concediu de odihnă, chiar dacă acesta este conferit salariaţilor la un nivel superior decât cel minimal prevăzut de directivă.

În acest sens, se reţine interpretarea Curţii de Justiţie din cauza C-282/2010 în sensul că „un stat membru nu poate condi?iona dreptul la concediul anual plătit al unui lucrător absent din motive de sănătate în perioada de referin?ă de obliga?ia de a fi lucrat efectiv în aceea?i perioadă” – punctul 30, teza a doua. Acest principiu se aplică dreptului la concediul de odihnă în integralitatea sa, iar nu numai perioadei minime garantate de patru săptămâni.

În hotărârea din 20.01.2009 din cauzele conexate C-350/06 şi 520/06 (Schultz-Hoff şi alţii), Curtea de Justiţie a reţinut de asemenea că, „în ceea ce prive?te lucrătorii afla?i în concediu medical prescris în mod legal, un stat membru nu poate condi?iona dreptul la concediul anual plătit conferit chiar de Directiva 2003/88 tuturor lucrătorilor (...) de obliga?ia de a fi lucrat efectiv în perioada de referin?ă stabilită de statul men?ionat” – punctul 41.

Într-adevăr, art. 15 din Directiva 2003/88/CE prevede că aceasta „nu aduce atingere dreptului statelor membre de a aplica sau de a adopta ?i aplica acte cu putere de lege ?i acte administrative mai favorabile protec?iei securită?ii ?i sănătă?ii lucrătorilor sau de a favoriza sau a permite aplicarea unor conven?ii colective sau acorduri încheiate între partenerii sociali, care sunt mai favorabile protec?iei securită?ii ?i sănătă?ii lucrătorilor”.

Art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE consacră aşadar dreptul salariaţilor la concediu de odihnă, precum şi durata minimă a acestuia de patru săptămâni. Salariaţii pot beneficia, potrivit legii sau contractului individual ori colectiv de muncă, de un concediu de odihnă mai mare de patru săptămâni, a cărui recunoaştere, în întregime sau în parte, nu este influenţată de împrejurarea că aceştia au beneficiat de concediu medical, indiferent de durata acestuia.

Incapacitatea temporară de muncă în care s-a aflat salariatul în  perioada de referinţă (de exemplu, anul calendaristic) nu afectează durata concediului de odihnă la care este îndreptăţit potrivit legii sau contractului individual ori colectiv de muncă, acest principiu vizând dreptul la concediul de odihnă în esenţa sa, aşa cum este reglementat în concret în fiecare caz în parte, iar nu numai durata sa minimă de patru săptămâni, care corespunde unei exigenţe suplimentare a directivei, separată de recunoaşterea în sine a concediului de odihnă.

Prin excluderea perioadelor de incapacitate temporară de muncă din calculul zilelor de concediu de odihnă cuvenite salariatului se conturează însuşi dreptul la concediul de odihnă, pentru care art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE prevede două cerinţe: să fie plătit şi să fie de minim patru săptămâni.

Excluderea perioadelor de incapacitate temporară de muncă ţine de esenţa recunoaşterii dreptului la concediu de odihnă, în vreme ce durata minimală a acestuia corespunde unei cerinţe suplimentare cu caracter minimal. Dreptul însuşi la concediu de odihnă nu poate fi limitat la acest nivel minimal, ci trebuie recunoscut aşa cum a fost conferit salariatului de lege sau de contractul individual ori colectiv de muncă aplicabil, dar nu mai puţin decât nivelul minimal.

În concluzie, durata minimă de patru săptămâni prevăzută de art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE nu poate avea efectul reducerii la patru săptămâni a duratei concediului de odihnă al unui salariat care beneficiază, potrivit legii sau contractului individual ori colectiv de muncă, de o durată mai mare a acestui concediu, pe motiv că în perioada de referinţă acesta s-a aflat în incapacitate temporară de muncă.

5. Curtea de Justiţie a admis în hotărârea din 20.01.2009 din cauzele conexate C-350/06 şi 520/06 (Schultz-Hoff şi alţii) că „articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 nu se opune, în principiu, unei reglementări na?ionale care prevede modalită?i de exercitare a dreptului la concediul anual plătit acordat în mod expres de această directivă ?i care prevede chiar pierderea dreptului men?ionat la sfâr?itul unei perioade de referin?ă sau al unei perioade de report, cu condi?ia totu?i ca lucrătorul al cărui drept la concediul anual plătit s a pierdut să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a exercita dreptul conferit de directivă” – punctul 43.

Astfel, ar fi conformă cu prevederile directivei o dispoziţie potrivit căreia dreptul la concediu de odihnă se pierde la expirarea unei anumite perioade, dacă salariatul a avut în mod efectiv posibilitatea de a beneficia de acesta. Posibilitatea stingerii dreptului în asemenea condiţii confirmă existenţa acestuia, respectiv că salariatul are dreptul la concediu de odihnă şi pentru perioadele în care s-a aflat în incapacitate temporară de muncă.

Legislaţia naţională nu prevede o dispoziţie de natura celei la care Curtea de Justiţie a făcut referire în paragraful citat mai sus, art. 146 alin. 3 C. Mc., în forma aflată în vigoare la data faptelor, prevăzând doar obligaţia angajatorului de a acorda concediul până la sfârşitul anului viitor. Această dispoziţie are dublul sens al recunoaşterii unui termen în care angajatorul poate amâna acordarea concediului de odihnă, precum şi al unei interdicţii pentru acesta de a temporiza acordarea concediului după împlinirea acestui termen. Art. 146 alin. 3 C. Mc. nu are însă şi sensul stingerii dreptului la concediu la sfârşitul anului viitor celui de referinţă. Dimpotrivă, după acest moment salariaţii sunt îndreptăţiţi să solicite instanţei de judecată obligarea angajatorului la acordarea concediului de odihnă.

6. A rezultat din considerentele expuse anterior că intimata a fost îndreptăţită nu numai la cele 18 zile de concediu efectuate, ci şi la diferenţa de 9 zile nerecunoscute de apelantă, în raport cu totalul de 27 de zile cuvenite pentru anul 2012, în baza art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE, astfel cum această dispoziţie a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Art. 145 alin. 2 Codul Muncii, în forma în vigoare la data faptelor, întrucât prevedea acordarea concediului de odihnă în mod „proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic”, nu poate fi interpretat „pentru a garanta efectivitatea deplină a Directivei 2003/88 ?i pentru a identifica o solu?ie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta”, întrucât vine în contradicţie flagrantă cu prevederea menţionată din directivă.

După cum a fost arătat la punctul III.3 al acestei decizii, în cauza C-282/10, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că prevederile art. 7 alin. 1 din directivă au în principiu efect direct, întrucât consacră un drept şi sunt necondi?ionate ?i suficient de precise, astfel încât particularii au dreptul să le invoce în fa?a instan?elor na?ionale împotriva statului.

În aceste condiţii, efectul direct, care ar avea urmarea înlăturării de la aplicare a prevederii naţionale neconforme cu directiva, rămâne condiţionat de calitatea angajatorului, în considerarea principiului afirmat la punctul 39 al hotărârii din cauza C-282/10, potrivit căruia, „printre entită?ile fa?ă de care se pot invoca dispozi?iile unei directive de natură a avea efecte directe figurează un organism care, indiferent de forma sa juridică, a fost însărcinat în temeiul unui act al autorită?ii publice să îndeplinească, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public ?i care dispune, în acest scop, de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în rela?iile dintre particulari”.

Se constată aşadar că aplicarea directă a unei prevederi a unei directive poate fi invocată de un particular nu numai împotriva statului, ci şi a altor entităţi care îndeplinesc condiţiile mai sus menţionate, indiferent că acestea au fost înfiinţate şi îşi desfăşoară activitatea la nivel naţional sau local.

Astfel, Curtea de Justiţie a recunoscut efectul direct vertical al directivelor şi în relaţia dintre particulari şi unităţi administrativ teritoriale, cum ar fi oraşele (hotărârea din 20.03.2003 din cauza C-187/00, Helga Kutz-Bauer), autorităţi locale sau regionale (hotărârea din 22.06.1989 din cauza C-103/88, Fratelli Costanzo), autorităţi independente responsabile cu menţinerea ordinii publice (hotărârea din 15.05.1986 din cauza C-222/84, Johnston), autorităţi publice care prestează servicii în domeniul sănătăţii (hotărârea din 26.02.1986 din cauza C-152/84, Marshall) sau companii de stat privatizate (hotărârea din 12.07.1990 din cauza C-188/89, Foster şi alţii v. British gas plc.).

7. [...] Constanţa este o regie autonomă care funcţionează la nivelul municipiului Constanţa, sub autoritatea Consiliului Local Constanţa, fiind principalul distribuitor de energie termică la nivel local.

În cadrul concluziilor orale, apelanta nu a contestat aplicabilitatea în speţă a cauzei C-282/10 – Maribel Dominguez, invocând în acest sens art. 2 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Într-adevăr, apelanta este învestită, de către autoritatea publică locală menţionată, cu prerogativa prestării, sub controlul acesteia, a unui serviciu public în regim de putere publică (furnizarea energiei termice), rezultând că beneficiază, în sensul jurisprudenţei citate a Curţii de Justiţie, „de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în rela?iile dintre particulari”.

Prin urmare, intimata poate invoca, în relaţia cu apelanta, efectul direct vertical al art. 7 alin. 1 din Directiva 2003/88/CE, care înlătură de la aplicare, în virtutea supremaţiei dreptului Uniunii Europene în raport cu dreptul naţional, dispoziţia contrară prevăzută de art. 145 alin. 2 C. Mc., în forma aflată în vigoare la data faptelor.

Întrucât, cu încălcarea dreptului intimatei la concediu de odihnă, apelanta nu a permis acesteia efectuarea a 9 zile de concediu aferente anului 2012, în mod legal şi temeinic prima instanţă a obligat-o la acordarea integrală în favoarea intimatei a zilelor de concediu de odihnă pentru anul 2012, astfel că sub acest aspect, apelul se dovedeşte nefondat.

8. În ceea ce priveşte al doilea capăt de cerere, curtea reţine că, potrivit art. 144 alin. 2 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anul 2014, „[p]entru intervenţii chirurgicale deosebite (cord deschis, creier, ochi, stomac, coloană vertebrală, rinichi, plămâni, operaţii de extirpare organe, complicaţii post-operatorii, sindrom aderenţial, accidente de muncă), se poate acorda un ajutor bănesc, stabilirea cuantumului acestui ajutor fiind făcută de către Consiliul de Administraţie al societăţii, pentru fiecare caz în parte”.

Din examinarea acestei prevederi contractuale rezultă că ea nu consacră un drept în favoarea salariaţilor, ci doar o vocaţie la primirea unui ajutor bănesc al cărui cuantum este lăsat la latitudinea angajatorului, prin consiliul său de administraţie.

Nu se pune problema analizării caracterului întemeiat sau nu al justificărilor oferite de apelantă pentru neacordarea ajutorului bănesc, cum a procedat prima instanţă, atâta timp cât aceasta a reprezentat o apărare cu caracter subsidiar în raport cu cea vizând inexistenţa dreptului de a beneficia de acest ajutor, apărare care este întemeiată. De vreme ce dreptul însuşi nu există, nu se mai pune problema motivelor pentru care intimata nu a beneficiat de el.

Pe de altă parte, dispoziţia primei instanţe de obligare a apelantei la acordarea unui ajutor al cărui cuantum nu este precizat, tocmai pentru că nici contractul colectiv de muncă nu prevede acest cuantum, nu este aptă de a fi pusă în executare, creanţa neavând caracter lichid.

Se impune aşadar reformarea sub acest aspect a sentinţei apelate în sensul respingerii acestui capăt de cerere ca nefondat.

8. Este adevărat că prima instanţă a motivat sumar dispoziţia de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată de 744 lei, indicând că aceasta a căzut în pretenţii, precum şi temeiul legal constând în art. 453 alin. 1 C. proc. civ.

Faptul că nu a fost indicată şi componenţa cheltuielilor de judecată nu este de natură să atragă nulitatea hotărârii, întrucât nu se poate considera că motivarea lipseşte cu desăvârşire, astfel încât nu s-ar cunoaşte motivele obligării apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

Fiind contestată această soluţie prin apel, considerentele instanţei de apel vor completa pe cele ale primei instanţe, respectiv le vor înlocui în cazul în care sunt greşite.

Din chiar conţinutul cererii de apel rezultă că apelanta cunoaşte componenţa sumei de 744 lei la plata căreia a fost obligată, respectiv că aceasta reprezintă onorariu de avocat.

Pretenţia apelantei ca intimata şi implicit instanţa să fi motivat ce tip de activităţi avocaţiale au fost avute în vedere la stabilirea onorariului este excesivă. Este necontestat că intimata a beneficiat de asistenţă juridică prin avocat, iar potrivit împuternicirii avocaţiale aceasta a constat în redactarea cererii de chemare în judecată, asistenţă şi reprezentare, respectiv prestarea unor servicii avocaţiale uzuale. Rezultă din încheierile de şedinţă şi din partea introductivă a sentinţei apelate că avocatul intimatei a asistat partea în cadrul dezbaterilor şi a depus concluzii orale. De asemenea, rezultă din cuprinsul dosarului că avocatul a redactat acte procedurale: cererea de chemare în judecată, răspunsul la întâmpinare, „precizări şi solicitări” pentru termenul din 18.05.2015 şi concluzii scrise.

În raport cu aceste activităţi, precum şi cu complexitatea cauzei, inclusiv elementele de dificultate care rezultă din necesitatea cunoaşterii unor instituţii de dreptul muncii şi de dreptul Uniunii Europene, onorariul de 744 lei plătit de intimată, din care 144 lei a reprezentat TVA, iar 600 lei onorariu propriu-zis, potrivit facturii din dosarul primei instanţe, nu poate fi considerat în niciun caz excesiv sau disproporţionat.

Întrucât însă numai primul capăt de cerere s-a dovedit întemeiat, în timp ce al doilea este nefondat, în baza art. 453 alin. 2 C. proc. civ., sentinţa apelată va fi reformată şi sub aspectul obligării pârâtei la plata cheltuielilor de judecată de 372 lei, reprezentând onorariu de avocat, proporţional cu pretenţiile admise.

În consecinţă, constatând astfel că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, pronunţând o hotărâre legală şi temeinică doar sub aspectul primului capăt de cerere, respectiv netemeinică sub aspectul celui de-al doilea, astfel cum a rezultat din considerentele de mai sus, în baza art. 480 alin. 2 C. proc. civ., curtea va admite apelul formulat în cauză şi va schimba în parte sentinţa apelată în sensul că va respinge ca nefondată cererea de obligare a pârâtei la plata ajutorului bănesc prevăzut de art. 144 alin. 2 din contractul colectiv de muncă şi va obliga pârâta să plătească reclamantei suma de 372 lei (în loc de 744 lei), reprezentând cheltuieli de judecată. Totodată, Curtea va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Domenii speta

Spete similare