Distincţia dintre creanţe fiscale şi creanţe civile. Imposibilitatea executării silite a creanţelor civile pe calea procedurii execuţionale prevăzute de Codul de procedură fiscală

Decizie 141 din 28.01.2016


Din clauzele contractului de abonament încheiat între serviciul public subordonat Consiliului Local şi intimatul-reclamant, se reţine că obiectul acestui contract l-a constituit folosirea spațiului destinat staţionării vehiculului, în suprafaţă de 10 mp, situat în zona de parcare personalizată, în schimbul unei chirii trimestriale.

Curtea de apel reţine că obligația născută dintr-un astfel de contract încheiat cu o autoritate publică locală are natura juridică a unei chirii, nefiind o creanţă fiscală, întrucât nu provine din raporturi fiscale existente între părţi, ci îşi are izvorul în convenţia părţilor, căreia i se aplică normele de drept privat, chiar dacă o parte din sumele respective se fac venit la bugetul local, iar terenul respectiv se află în proprietatea publică a Unităţii Administrativ Teritoriale.

În consecinţă, Curtea stabilește că prețul abonamentului pentru închirierea unui loc de parcare nu este o creanţă fiscală, ci o creanţă civilă, căreia nu i se aplică regulile de executare silită prevăzute de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar calea de urmat pentru recuperarea sumelor restante sau a eventualelor penalităţi este cea prevăzută de dreptul comun.

 Decizia nr. 141 din 28.01.2016 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Brăila sub nr. … /113/2015, reclamanta P.G. a chemat în judecată S.U.P.A.G.L. B. pentru anularea deciziei de impunere nr …/06.11.2014 prin care s-a constituit în sarcina acesteia o creanță în sumă de 192 lei reprezentând taxă locală-abonament parcare pentru anul 2010.

Prin sentinţa nr. 588/Fca/24.09.2015 pronunţată de Tribunalul Brăila s-a respins excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât, a fost admisă contestaţia formulată de reclamantă şi în consecinţă, a fost anulată Decizia de impunere nr …/06.11.2014 emisă de SUPAGL B., fiind obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 350 lei.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul SUPAGL B, solicitând casarea sentinţei şi, în rejudecare, respingerea contestaţiei formulate.

În motivarea recursului, recurentul critică sentinţa pentru nelegalitate, arătând că SUPAGL B. este o instituţie publică înfiinţată conform Legii nr. 215/2001- art. 1 alin. 2 lit. g, pct. 2, iar veniturile realizate de instituţie sunt creanţe bugetare, colectate conform bugetului de venituri şi cheltuieli aprobat de Consiliul Local Municipal, cu respectarea prevederilor Legii nr. 273/2006. Execuţia bugetului se realizează cu respectarea legislaţiei în vigoare, iar colectarea veniturilor din abonamente parcare este anexa în buget la capitolul 30.10 – venituri din proprietatea din care 50% se fac venituri la bugetul local, conform H.C.L. nr. 165/29.05.2009.

În baza acestor prevederi legale, care conferă competenţa de a emite decizii de impunere, au fost emise deciziile pentru  anii 2009-2011 pentru debitor.

Aceste decizii de impunere şi de stabilire a obligaţiilor accesorii au constituit titlul de creanţă în temeiul cărora a fost începută executarea silită faţă de debitor, şi nu contractul de abonament, cum greşit a reţinut instanţa.

Legal citată, intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, arătând că, în opinia sa, în mod corect a apreciat instanţa de fond că suma pentru care a fost emisă decizia contestată  nu reprezintă o creanţă fiscală, în sensul art. 21 Cod proc. fiscală şi art. 248 lit. h în referire la art. 282 din Codul fiscal.

De asemenea, a constatat că, în cauză, pârâta nu reprezintă un subiect al raportului juridic fiscal, în sensul art. 17 Cod procedură fiscală, emitentul deciziei de impunere nefiind organ competent cu atribuţii fiscale. 

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Curtea de Apel reţine că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Astfel cum rezultă din decizia de impunere contestată, recurentul a emis această decizie având în vedere contractul de abonament parcare nr. …/17.09.2007 încheiat între SUPAGL B şi reclamantă.

Din clauzele contractului de abonament, se reţine că obiectul acestui contract l-a constituit folosirea spațiului destinat staţionării vehiculului cu nr. de înmatriculare ---97--, în suprafaţă de 10 mp, situat în zona de parcare personalizată din mun. B., str. , bl. , preţul abonamentului fiind de 192 lei/an, în rate egale trimestriale, iar durata contractului de la 01.10.2007 până la 31.12.2008, cu posibilitatea prelungirii pe o perioadă de 3 ani, dacă niciuna din părţi nu se opune expres.

Curtea de apel reţine că obligația născută dintr-un astfel de contract încheiat cu o autoritate publică locală are natura juridică a unei chirii, nefiind o creanţă fiscală, întrucât nu provine din raporturi fiscale existente între părţi, ci îşi are izvorul în convenţia părţilor, căreia i se aplică normele de drept privat, chiar dacă o parte din sumele respective se fac venit la bugetul local, iar terenul respectiv se află în proprietatea publică a U.A.T.

În consecinţă, Curtea stabilește că prețul abonamentului pentru închirierea unui loc de parcare  nu este o creanţă fiscală, ci o creanţă civilă, căreia nu  i se aplică regulile prevăzute de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar calea de urmat pentru recuperarea sumelor restante sau a eventualelor penalităţi este cea prevăzută de dreptul comun.

Pentru aceste motive, constatând că hotărârea atacată este legală, în baza art. 496 alin. 1 Cod procedură civilă şi art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 453 alin. 1 raportat la art. 451 alin. 1 şi 2 Cod procedură civilă, recurentul va fi obligat la plata sumei de 300 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimat, reprezentând onorariu de avocat, Curtea apreciind că acest cuantum al onorariului de avocat este unul rezonabil în raport de valoarea obiectului cauzei şi de activitatea desfăşurată de avocat.