Răspunderea membrilor organelor de conducere. Articolul 137 din Legea nr.64/1995 republicată, articolul 138 din Legea nr.85/2006

Răspunderea membrilor organelor de conducere. Articolul 137 din Legea nr.64/1995 republicată, articolul 138 din Legea nr.85/2006

Răspunderea reglementată prin art.137 din Legea nr.64/1995 republicată, actualmente art.138 din Legea nr.85/2006, reprezintă o răspundere  personală specială, care intervine numai atunci când prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte din cele enumerate s-a ajuns la  starea de insolvenţă.

Invocarea dispoziţiilor legale mai sus-arătate nu atrage automat răspunderea administratorilor debitoarei, legiuitorul neinstituind o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina acestora,  prevăzând numai posibilitatea atragerii acestei răspunderi.

Apare necesară solicitarea şi administrarea de dovezi, care să confirme săvârşirea de către administratorii debitoarei a faptelor enunţate prin cererea introductivă şi să probeze existenţa raportului de cauzalitate între fapte şi starea de insolvenţă.

(Decizia comercială nr.68 R/17.01.2007 - Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a Comercială pronunţată în dosarul nr.328/98/2006)

Prin sentinţa comercială nr.1294/F/09.10.2006, pronunţată în dosarul nr.328/98/2006, Tribunalul Ialomiţa, a respins ca neîntemeiată cererea formulată de  AVAS prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor G.C. şi E.V. să răspundă cu bunurile proprii pentru creanţa reclamantei înscrisă în tabloul de creanţe al debitoarei SC D P C SRL până la concurenţa sumei de 253,84 USD (832,54 RON).

Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul sindic a reţinut în esenţă că, din raportul preliminar întocmit de lichidatorul judiciar şi din raportul suplimentar rezultă că urmare verificării împrejurărilor care au dus la încetarea de plăţi a societăţii debitoare, nu s-au descoperit fapte de natură să atragă răspunderea  pârâţilor precum şi faptul că, reclamanta  nu a produs dovezi care să  ateste că pârâţii au săvârşit faptele invocate prin acţiune şi că între aceste fapte şi starea de insolvenţă a societăţii falite a existat o legătură de cauzalitate, nefiind aplicabile dispoziţiile art.137 alin.1 a,c şi f din Legea nr.64/1995 republicată, invocate de creditoare.

Împotriva sentinţei a declarat recurs, creditoarea-reclamantă criticile formulate fiind întemeiate pe dispoziţiile art.304 pct.8 şi 9 C.pr.civ. şi ale art.3041C.pr.civ.

În motivarea căii de atac, în esenţă, recurenta a susţinut următoarele:

-nu poate fi de acord cu soluţia adoptată de tribunal, atât timp cât reiese cu claritate din întreg materialul probator administrat, faptul că administratorul societăţii a desfăşurat o activitate nocivă, care a  avut drept rezultat ca după valorificarea întregului patrimoniu al debitoarei, creditorii să nu fie îndestulaţi;

-prevederile art.138 din Legea nr.85/2006 (fost art.137) nu conţin explicit cerinţa culpei, legea nefăcând referire expresă nici la stabilirea  legăturii de cauzalitate între activitatea administratorului şi starea de insolvenţă;

-în mod greşit nu au fost avute în vedere prevederile art.72 din Legea nr.31/1990 republicată şi ale art.1540 Cod civil, potrivit cărora obligaţiile şi răspunderea administratorului sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la un mandat, mandatarul fiind răspunzător nu numai pentru dol, dar şi pentru culpă comisă în executarea mandatului, răspunderea administratorului mandatar trebuind a fi apreciată cu mai multă rigurozitate în cazul mandatului cu caracter oneros;

-conducerea debitoarei prin administratorii acesteia, nu a urmărit încasarea creanţelor, ceea ce a condus la neonorarea obligaţiilor curente ale societăţii, iar aceştia au încercat prin mijloace frauduloase, pe de o parte să ascundă creditorilor situaţia societăţii, iar pe de altă parte au dispus continuarea unei activităţi care ducea în mod evident la încetarea de plăţi;

-neobţinerea de către lichidatorul judiciar din valorificarea  bunurilor debitoarei, a  unor fonduri suficiente pentru îndestularea tuturor creditorilor, demonstrează intenţia conducerii debitoarei de a-şi însuşi bunuri în folosul propriu, simpla stare de încetare de plăţi constituind un prejudiciu pentru  creditorii sociali;

-prin neplata la termen a contribuţiei la Fondul naţional unic de asigurări de sănătate şi folosirea sumelor de bani respective pentru susţinerea activităţii curente, creanţa recurentei reprezentând o asemenea datorie, fosta conducere se face vinovată de utilizarea de  mijloace ruinătoare pentru a procura  persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi, această faptă fiind prevăzută de lit.f din Legea nr.85/2006.

A mai învederat recurenta că, potrivit prevederilor art.137 din Legea nr.64/1995, actual art.138 din Legea nr.85/2006, săvârşirea uneia din faptele  enunţate, angajează răspunderea civilă a administratorilor, fiind incidente şi dispoziţiile art.35 alin.3 şi 4 din Decretul nr.31/1954, fiind prezumat raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

În opinia recurentei hotărârea atacată prin care s-a reţinut că reclamanta-creditoare nu a invocat concret care sunt faptele  imputabile administratorului şi care este legătura de cauzalitate între ceea ce se impută şi prejudiciul creat, este greşită "deoarece din analiza art.138 (fost 137) ca şi din practica judiciară deja stabilită sub acest aspect, prejudiciul creditorului este prezumat, dovedirea faptelor făcându-se prin simpla ajungere a debitorului în incapacitate de plată".

Odată cu motivele pe care a întemeiat calea de atac, recurenta a depus în copie deciziile comerciale nr.1075/3.04.2006 şi nr.424/6.02.2006 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în cauze similare, anexate de altfel şi în dosarul primei instanţe.

Examinând sentinţa comercială atacată prin prisma argumentelor evocate de creditoarea-recurentă, Curtea urmează a respinge recursul pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Curtea reţine că, răspunderea reglementată prin art.137 din Legea nr.64/1995 republicată, actualmente art.138 din Legea nr.85/2006, reprezintă o răspundere personală specială, care intervine numai atunci când prin săvârşirea uneia sau mai multor fapte din cele enumerate s-a ajuns la starea de încetare de plăţi.

Răspunderea administratorului debitoarei, are o natură juridică specială, care împrumută caracteristicile răspunderii civile delictuale, ceea ce înseamnă că pentru a fi antrenată trebuie îndeplinite condiţiile generale care reies din art.998 Cod civil, fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate, culpa.

Invocarea prevederilor art.138 nu atrage automat răspunderea administratorilor, legiuitorul neinstituind o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina acestora, ci numai a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi, apărând deci necesară administrarea  unor dovezi pertinente şi concludente în acest sens.

Astfel norma legală citată prevede posibilitatea atragerii răspunderii organelor de conducere sau de supraveghere, ori altor persoane, dacă au comis vreuna din faptele ilicite enumerate limitativ de lege şi dacă aceste fapte au cauzat starea de insolvenţă, fiind necesară prin urmare existenţa raportului de cauzalitate între fapte şi starea de insolvenţă.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine că, din raportul suplimentar la raportul preliminar, întocmit de lichidatorul judiciar, rezultă că în principal, starea de insolvenţă s-a datorat managementului defectuos constând în subaprecierea cheltuielilor de şantier, dar fără un folos propriu al administratorului, calificării slabe a forţei de muncă, lipsei personalului calificat pentru supravegherea lucrărilor şi că "datorită concurenţei au fost  acceptate contracte cu cheltuieli similare firmelor locale".

S-a arătat totodată că evidenţa contabilă a fost ţinută cu respectarea Legii nr.82/1991 şi prin utilizarea registrelor implementate, lichidatorul judiciar concluzionând prin acelaşi raport că, "nu a descoperit fapte în sensul art.138 din Legea nr.85/2006, care să atragă răspunderea persoanelor care au condus activitatea debitoarei".

În raport şi de aceste constatări, apărea necesară solicitarea şi administrarea de dovezi, care să confirme săvârşirea de către  administratorii-pârâţi a faptelor enunţate prin cererea introductivă şi a raportului de cauzalitate cu starea de insolvenţă.

Recurenta-creditoare însă, în timpul primei judecăţi nu a solicitat administrarea nici unei probe, înţelegând să depună la dosarul de fond numai acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art.137 ale Legii nr.64/1995.

Partea nu a solicitat nici în calea de atac vreun mijloc de dovadă, cele două decizii pronunţate în aceeaşi materie ataşate la dosar, neputând constitui decât soluţii de speţă circumscrise materialului probator aferent cauzelor respective, iar nu un punct de vedere constant al practicii judiciare, cum susţine  recurenta.

În considerarea celor expuse, în temeiul prevederilor  art.312 alin.1 C.pr.civ., Curtea a respins  recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare