Respectarea principiului siguranţei circuitului civil şi a bunei-credinţe a subdobânditorului unui imobil cu titlu oneros prin prisma art. 1 din Protocolul 1 al cedo

DOSAR NR. 6137/300/2004

ROMÂNIA

TRIBUNALUL BUCURESTI SECTIA A III- A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 189 A

SEDINTA PUBLICA DIN : 12.02.2010

TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN :

PRESEDINTE : IULIAN PANAIT

JUDECĂTOR : DANIELA ANICA DUDU

GREFIER : GEORGE  FLORENTIN BĂLTĂREŢU

Pe rol soluţionarea apelului de faţă formulat de apelanta pârâtă T. S., împotriva sentinţei civile nr.1202/11.02.2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în contradictoriu cu intimata pârâtă F.Ş..

Dezbaterile şi susţinerile orale  ale părţilor au fost consemnate în încheierea din şedinţă din data de 05.02.2010, încheiere  ce face parte integrantă din  prezenta decizie civilă, când tribunalul, avand nevoie de timp pentru a delibera  , a amânat pronunţarea la data de 10.02.2010:

T R I B U N A L U L ,

Asupra apelului civil de faţă, deliberând constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr1202/11.02.2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti  în dosarul nr. 6137/300/2004 (nr. vechi 6877/2004),  s-au  respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantei F.Ş. ca neîntemeiate;  s-a respins excepţia inadmisibilităţii cererii principale, având ca obiect revendicare, ca neîntemeiată; s-a luat act de renunţarea pârâtei la invocarea excepţiilor insuficientei timbrări a acţiunii, a autorităţii de lucru judecat şi a prescripţiei dreptului la acţiune; s-a admis acţiunea formulată şi precizată de reclamanta F.Ş., în contradictoriu cu pârâta T.S.; a fost obligată pârâta T.S. să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, str. M.R., nr. 20, Corp B, et.1, sector 2, compus din următoarele spaţii: trei camere, hol, două bucătării, culoar, wc, wc, pivniţă, în suprafaţă utilă de 70,22 mp, reprezentând o cotă indiviză de 24,81% din imobil; o cotă indiviză de 24,81% din părţile de folosinţă comună ale imobilului, precum şi 46,89 mp teren situat sub construcţie; a luat act că reclamanta nu solicită cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 28344/24.11.1923 (filele 3-6), C.M.B. a cumpărat de la V.T.R. imobilul din Bucureşti, str. M.R., nr. 32, fostă str. Sf. Spiridon, arătându-se expres faptul că : „corpul de clădire din fund este liber, iar cel din faţă e dobândit pe riscul cumpărătorului care îşi ia asupră-şi orice consecinţă din orice contracte de închiriere”.

Imobilul este acelaşi cu cel care are la acest moment adresa poştală str. M.R., nr. 20, astfel cum rezultă din relaţiile comunicate de PMB - Serviciul Nomenclatură Urbană (fila 36) şi procesul-verbal de inventariere, evaluare şi predare nr. 177/29.10.1952 (fila 37).

Prin Decizia nr. 1254/15.08.1953 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai (fila 41) au fost preluate în proprietatea statului, fără plată, în temeiul dispoziţiilor Decretului Lege nr. 111/1951 şi 224/1951, un număr de 63 de imobile, printre care şi imobilul din str. Maria Rosetti, nr. 20, numele proprietarului din tabelul anexă la decizie fiind R.C. Din adresa emisă la 5.11.1952 (fila 40), prin care se solicita punerea în executare a acestei decizii, se face menţiune privind preluarea întregului imobil de la adresa arătată, fiind de data aceasta indicat, în mod corect, numele proprietarului ca fiind B.C., astfel că instanţa a apreciat că în tabelul anexă se strecurase o eroare materială cu privire la prima literă a numelui proprietarului imobilului naţionalizat, care a fost trecută R în loc de B.

Reclamanta este unicul moştenitor al fostului proprietar, B.C., astfel cum rezultă din certificatele de moştenitor nr. 46/28.02.2000 emis de pe urma defunctului B.C. (fila 8), nr. 16/9.02.2000 emis de pe urma defunctului B.M.M. (fila 7) şi declaraţia de acceptare a reclamantei, în calitate de unică fiică, a succesiunii rămase de pe urma defunctei B.E., declaraţie autentificată sub nr. 447/14.03.2001 (fila 33).

După căderea regimului comunist la 22.12.1989, reclamanta şi autoarea sa, B.E., au făcut demersuri la instituţiile statului în vederea sistării oricărei vânzări a imobilului şi, apoi, în vederea restituirii imobilului în cauză, fără ca acestea însă să primească un răspuns favorabil.

Astfel, prin adresa înregistrată la S.C. Apolodor S.A sub nr. 5922/25.11.1998  (fila 142), autoarea reclamantei a solicitat societăţii care administra locuinţele şi avea mandat pentru a le înstrăina chiriaşilor cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, respectiv S.C. Apolodor S.A, să sisteze orice vânzare pentru acest imobil până când aceasta va rezolva problema diferenţei de nume între autorul acesteia, B.C., şi fostul proprietar de la care s-a preluat imobilul, R.C.

Ulterior, reclamanta a notificat, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, la 10.08.2001 şi la 18.10.2001, P.M.B., prin executorul judecătoresc Alecsandru Petre (filele 123-124), solicitând în principal restituirea în natură a imobilului, în urma acestor notificări fiind emisă Dispoziţia Primarului General nr. 1119/10.07.2003 (fila 26) prin care i s-a restituit reclamantei în natură imobilul din str. M.R., nr. 20, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 1314/1996 şi 4914/1999.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 4914/20.01.1999 (filele 9.10), pârâta T.S. a dobândit de la PMB - reprezentată prin S.C Apolodor S.A, apartamentul de la parterul şi etajul 1 al Corpului B, situat în Bucureşti, str. Maria Rosetti, nr.20, sector 2, compus din următoarele spaţii: trei camere, hol, două bucătării, culoar, wc, wc, pivniţă, în suprafaţă utilă de 70,22 mp, reprezentând o cotă indiviză de 24,81% din imobil; o cotă indiviză de 24,81% din părţile de folosinţă comună ale imobilului, precum şi 46,89 mp teren situat sub construcţie.

Acest contract a fost încheiat pe baza existenţei contractelor de închiriere nr. 11277/13.01.1997 (fila 161) şi nr. 12145/30.03.1998 (fila 166), prin care pârâta a dobândit folosinţa imobilului în baza atribuirii acesteia la data de 16.12.1996 din fondul locuinţelor de stat (fila 165)

Instanţa a constatat în primul rând faptul că primul contract de închiriere a fost încheiat de pârâtă ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995 (data intrării în vigoare - 29.11.1995), şi, în al doilea rând, faptul că prima cerere formulată de autoarea reclamantei fusese înregistrată la S.C Apolodor S.A, mandatarul vânzătorului PMB, anterior încheierii contractului de vânzare-curnpârare nr. 4914/20.01.1999 ce reprezintă titlul de proprietate opus de pârâta T.S. reclamantei (fila 9-10).

In drept, instanţa a aratat că, potrivit dispoziţiilor art.137 alin.l Cod proc.civ., este ţinută să se pronunţe cu prioritate asupra excepţiilor de fond invocate de pârâtă prin întâmpinare şi notele scrise depuse la dosar, în ordinea care rezultă din efectele pe care le-ar produce admiterea acestora, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale active  a reclamantei pe cererea principală, excepţia lipsei de interes a acesteia si, doar în cazul respingerii acestora, excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Instanţa a aratat, referitor la calitatea procesuală activă a reclamantei şi interesul acesteia în promovarea acţiunii în revendicare că susţinerile pârâtei sunt aceleaşi pentru ambele excepţii invocate, aceasta arătând în motivare că reclamanta a dobândit şi înstrăinat deja partea din imobil restituită acesteia prin Dispoziţia Primarului General şi că s-au stabilit măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute chiriaşilor de către PMB.

Raportat la aceste susţineri, instanţa a apreciat excepţiile arătate ca fiind neîntemeiate motivat de faptul că reclamanta a făcut dovada calităţii sale de moştenitor al fostului proprietar prin înscrisurile arătate în cadrul stabilirii situaţiei de fapt, fiind deci succesorul în drepturi al acestuia şi care nu are posesia imobilului arătat, neavând vreo relevanţă faptul că, pentru partea din imobil ce nu face obiectul cauzei de faţă, reclamanta nu mai are calitatea de proprietar în urma înstrăinării acesteia către un terţ.

De asemenea, nu are relevanţă raportat la fundamentul juridic al pretenţiilor deduse judecăţii, respectiv compararea titlurilor părţilor obţinute de la autori diferiţi, faptul că reclamantei i s-a propus prin Dispoziţia arătată acordarea unor despăgubiri prin echivalent bănesc pentru apartamentul ce face obiectul cauzei de faţă. Nici faptul că Dispoziţia nu a fost contestată de către aceasta nu are relevanţă pe excepţiile invocate deoarece o astfel de contestaţie ar fi avut un alt temei juridic decât acţiunea de faţă.

In ceea ce priveşte interesul reclamantei, instanţa a aratat că este evident folosul practic urmărit de reclamantă, acesta fiind de asemenea legitim, personal şi direct, născut şi actual, din moment ce reclamanta nu se află în posesia corpului B de clădire, cumpărat de pârâtă şi aflat în posesia acesteia, deşi reclamanta însăşi deţine un titlu de proprietate ce solicită a fi comparat cu al pârâtei pentru se stabili care dintre acestea este mai bine caracterizat. Mai mult, reclamanta nu a fost despăgubită până la acest moment pentru acest imobil nici în natură şi nici prin echivalent bănesc.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei de interes a reclamantei şi a analizat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă.

Raportat la excepţia inadmisibilităţii cererii principale, având ca obiect revendicare întemeiată pe dispoziţiile art.480 Cod civ., instanţa a aratat că pârâta a susţinut în motivarea excepţiei că, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială ce guvernează regimul juridic al imobilelor preluate de stat în mod abuziv, o acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile art.480 şi urm. C.civ. nu este admisibilă.

Instanţa a aratat că dispoziţiile art. 21 din Constituţia României consacră accesul liber la justiţie ca drept fundamental, prevăzându-se că „nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept".

Acest drept fundamental este prevăzut şi în art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale: „Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită prin lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor sale...”

Demersul de faţă trebuie să aibă în vedere şi art. 41 din Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia menţionată, privind dreptul fundamental la proprietate şi respectul bunurilor, precum şi dispoziţiile art 20 din Constituţia României, conform cărora în materia drepturilor fundamentale ale omului, nu numai textul  legilor interne, inclusiv ale Constituţiei României, trebuie să respecte convenţiile internaţionale la care România este parte, dar şi interpretarea şi aplicarea acestora trebuie să fie conformă acestor norme internaţionale, în caz de conflict având prioritate norma internaţională.

Acţiunea în revendicare este remediul juridic şi mijlocul procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedată, solicitând restituirea lui în natură.

Îngrădirea exerciţiului acestei acţiuni ar reprezenta o încălcare a însuşi dreptului de proprietate şi a principiului liberului acces la justiţie, întrucât alt mijloc procedural în justiţie pentru apărarea acestui drept de proprietate, pentru restabilirea lui şi pentru obţinerea restituirii în natură nu există.

Legea nr. 10/2001, respectând dispoziţiile 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi ale art. 21 din Constituţia României, nu prevede nicăieri o interdicţie privind formularea acţiunii în revendicare de către „fostul” proprietar împotriva cumpărătorului de la stat în baza Legii nr. 112/1995, deţinător actual al imobilului. Or, unde legea nu interzice, este permis.

Legea nr. 10/2001 nu prevede în mod expres posibilitatea acestei acţiuni în revendicare pentru simplul motiv că aceasta cerere nu cade sub incidenţa acestei legi, ci rămâne supusa Codului Civil.Mai mult, Legea nr. 10/2001 reglementează doar măsurile reparatorii în raportul dintre „persoana îndreptăţită” şi organele şi unităţile deţinătoare (ale administraţiei publice, regii autonome sau societăţi cu capital de stat şi organizaţii cooperatiste), deci în raporturile cu alţii decât persoanele fizice cumpărătoare de la stat.Această lege nu vizează raportul juridic direct dintre adevăratul proprietar şi cumpărătorul persoană fizică de la stat, acest raport juridic rămânând supus Codului Civil, cu excepţia unor dispoziţii din Legea nr.10/2001 care au incidenţă în ceea ce priveşte dreptul comun şi care sunt privesc raporturile dintre adevăratul proprietar şi cumpărătorul de la stat (ex.: art 2, art. 45).

De asemenea, dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998 nu pot fi însă interpretate în sensul că după apariţia Legii nr. 10/2001 această „lege specială de reparaţie” prevăzută de textul citat există şi adevăratul proprietar nu ar mai putea utiliza calea revendicării de drept comun.

Articolul menţionat nu exprimă decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport cu o normă specială care să reglementeze aceeaşi materie: poate fi considerată inadmisibilă acţiunea în revendicare întemeiată pe Codul Civil atunci când există deschisă o altă acţiune în justiţie, specială, reglementată printr-o lege specială, pentru obţinerea aceleiaşi finalităţi, şi anume restituirea în natură a bunului şi restabilirea aceluiaşi drept - dreptul de proprietate.

Legea nr. 10/2001 nu dă însă adevăratului proprietar o asemenea cale procedurală specială de restabilire a proprietăţii însăşi atunci când imobilul a fost deja vândut către chiriaşi, situaţia din cauza de faţă, ci dă posibilitatea adevăratului proprietar să ceară, la exclusiva sa decizie, ca pentru bunul său să fie despăgubit prin echivalent, acest drept la despăgubiri - drept de creanţă, este însă un drept distinct de însuşi dreptul de proprietate (drept real, care se exercită direct asupra bunului).

Aşadar, între acţiunea în revendicare întemeiată pe Codul Civil şi posibilităţile deschise de Legea nr. 10/2001 nu există subsidiaritatea „drept comun - normă specială" şi ipoteza art. 6 alin. 2 teza 2 din Legea nr. 213/1998 nu este incidenţă, căci cele două căi legale au obiect diferit (acţiunea în revendicare vizează restituirea bunului în natură şi conservarea însuşi a dreptului de proprietate, iar căile deschise adevăratului proprietar în contextul Legii nr. 10/2001 în cazul în care bunul a fost vândut chiriaşului vizează acordarea, la cererea acestuia, de despăgubiri băneşti sau alte măsuri echivalente.)

Decizia nr. XXXIII pronunţată la 9.06.2008 de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii nu contrazice argumentele arătate de instanţă, dimpotrivă se stabileşte că „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. In cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".

Astfel, numai pentru situaţia în care instanţa ar aprecia că există norme speciale în Legea 10/2001 ce derogă de la dreptul comun, acestea s-ar aplica cu prioritate, cu condiţia însă de a nu contraveni normelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Instanţa a apreciat astfel, faţă de considerentele arătate, că acţiunea în revendicare este admisibilă şi urmează a fi analizată de către instanţă pe fondul acesteia, astfel că a respins excepţia inadmisibilităţii cererii principale, având ca obiect revendicare întemeiată pe dispoziţiile art.480 Cod civ. ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, în drept, instanţa a aratat că este învestită cu acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, şi că, potrivit art.2 alin.l lit e din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, sunt „imobile preluate abuziv -imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziţii administrative sau a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situaţiei bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moştenitori sau fără stăpân, precum şi a unor bunuri care nu mai folosesc instituţiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", cazul imobilului ce face obiectul cauzei (fila 119), iar potrivit aliniatului 2, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.

In cauza de faţă, ca urmare a trecerii în proprietatea statului a unui imobil fără respectarea dispoziţiilor din materia proprietăţii, se recunoaşte, cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al reclamantei, astfel cum reiese din dispoziţiile arătate.

Consecinţa directă a celor expuse mai sus o constituie faptul că reclamanta poate fi considerată că deţine un bun, în sensul art 1 din Protocolul nr.l la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi o astfel de preluare reprezintă o privare de bun, constituind o ingerinţă în dreptul de proprietate al recurentei, aceasta neavând posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-1 vinde sau de a-1 lăsa moştenire, de a consimţi o donaţie sau de a dispune de acesta într-un alt fel, astfel că instanţa constată că această situaţie a avut ca efect privarea reclamantei de proprietatea sa în sensul celei de a doua fraze a primului alineat al articolului 1 din Protocolul nr.l.

O privare de proprietate rezultând din această normă nu poate să se justifice decât dacă se demonstrează că a intervenit în condiţiile prevăzute de lege, pentru cauză de utilitate publică şi cu respectarea principiului proporţionalităţii, iar criteriile stabilite prin jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru analizarea justificării ingerinţei sunt următoarele: ingerinţa să fie prevăzută de lege; ingerinţa să vizeze un scop legitim; să fie respectată proporţionalitatea ingerinţei.

Cu privire la aceste aspecte, instanţa a constatat în primul rând că preluarea imobilului nu s-a făcut pentru cauză de utilitate publică şi în al doilea rând că Decretul nr. 111/1951 reprezintă o ingerinţă abuzivă, că ingerinţa nu viza un scop legitim, că la momentul ingerinţei, 1952, nu existau dispoziţii legale care să reglementeze dreptul de despăgubire al proprietarilor cărora le-au fost preluate imobilele de către stat.

In atare condiţii, în care imobilul a fost preluat de către stat în mod evident fără titlu valabil, rezultă că reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului din cauză, axând în patrimoniul său un bun, în sensul art.l din Protocolul nr.l la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, act normativ ce face parte din dreptul intern încă din anul 1994.

Având în vedere ca ambele părţi, respectiv reclamanta şi pârâta, prezintă titluri de proprietate asupra apartamentului în litigiu, pentru a aprecia care dintre părţi este îndreptăţită, conform titlului deţinut, sa păstreze in patrimoniu dreptul si sa aiba toate prerogativele acestuia, instanţa a procedat la compararea celor doua titluri exhibate din punct de vedere al eficientei juridice si al preferabilitatii, având în vedere şi dispoziţiile Legii 10/2001 şi ale Legii nr. 112/1995.

Faptul că instanţa a arătat anterior, cu privire la admisibilitatea acestui capăt de cerere, că nu există subsidiaritatea normă generală - normă specială între prevederile art. 480 Cod civ. (fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantului) şi ale Legii nr. 10/2001 republ., nu este de natură să atragă inaplicabilitatea prevederilor Legii nr. 10/2001 în cadrul comparării titlurilor, care trebuie analizate în lumina tuturor prevederilor legale aplicabile.

Aceste dispoziţii, constituind dreptul comun în materia restituirilor imobilelor naţionalizate în perioada comunistă, nu pot fi ignorate in cadrul acţiunii in revendicare de drept comun întrucât efectele acesteia se refera la modalitatea concreta de reparare a prejudiciului creat prin preluarea abuziva a imobilelor de către stat in perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, dar si avându-se in vedere hotărârea instanţei supreme nr. XXXIII pronunţată la 09.06.2008 în recursul in interesul legii, obligatorie pentru instanţe.

Prin apariţia Legii 10/2001 legiuitorul a intenţionat reglementarea unui regim unitar al categoriei de imobile vizate, constând in derularea unei proceduri administrative, in principal, si promovarea unor acţiuni in justiţie, fie directe, in situaţia in care nu este posibila ori ineficace parcurgerea fazei prealabile, fie pe calea controlului judiciar al actelor emise in procedura administrativa.

Astfel, deşi acţiunea de faţă este întemeiată pe dreptul comun, obiectul special al acesteia - imobil naţionalizat în perioada 06.03.1945 - 22.12.1989, atrage obligativitatea analizării celor două titluri prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001 rep., intenţia legiuitorului fiind aceea de a stabili un regim nediscriminatoriu pentru aceste bunuri.

Din modul de formulare a dispoziţiilor art 45 alin 2 din Legea 10/2001 republ., se deduce intenţia legiuitorului de a fi menţinute contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu buna-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, recunoaşterea prevalentei interesului sudobânditorului ce a dovedit o atare atitudine subiectiva impunându-se pentru asigurarea securităţii circuitului civil si a stabilităţii raporturilor juridice, neavând relevanta de cine este deţinut imobilul.

Ca atare, criteriul de analiza a acţiunii in revendicare nu îl reprezintă compararea, potrivit regulilor clasice (reguli ce nu au o consacrare legislativa, fiind doar o creaţie a jurisprudentei si doctrinei), a titlurilor infatisate de persoane cu interese contrare asupra aceluiaşi imobil, ci atitudinea subiectiva a subdobanditorului cu titlu oneros a bunului proprietatea altei persoane, criteriu ce se impune prin voinţa legiuitorului, explicit consacrata prin dispoziţiile Legii 10/2001 si in considerarea căruia titlul subdobanditorului este preferabil celui adevăratului proprietar, astfel ca se impune verificarea condiţiilor in care s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare nr. 4914/20.01.1999, respectiv a dispoziţiilor Legii 112/1995.

Raţionamentul expus anterior porneşte de la premisa inexistentei titlului statului, susţinuta de reclamanta (care a afirmat ca bunul a fost vândut de un neproprietar, fiind vândut bunul altuia) si confirmata de instanţa, atrăgând incidenţa ipotezelor descrise in alin 2 din art. 45 - fiind vorba despre un imobil preluat fara titlu de către stat „titlul cumpărătorului constituit prin raportare la acesta este valabil numai daca dobânditorul a fost de buna-credinţa la momentul contractării - si a art. 18 lit. c - „masurile reparatorii se stabilesc numai in  echivalent in cazul in care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale".

Instanţa a aratat în primul rând faptul că, pentru a fi aplicabile dispoziţiile arătate, este necesar ca titlul pârâtei să fi fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. Astfel, prin interpretarea literală a dispoziţiilor art. 9 alin.l din Legea nr. 112/1995 care prevăd că, „chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor (...) pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14 pentru cumpărarea acestor apartamente", instanţa a constatat că dreptul de a cumpăra aceste apartamente este prevăzut de lege exclusiv în favoarea unor persoane care au calitatea de chiriaşi la data intrării în vigoarea a legii, respectiv la 29.11.1995.

Această interpretare a legii este confirmată şi prin dispoziţiile art 41 din H.G. nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului, stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 20/1996, prin care se prevede expres faptul că „dreptul de a cumpăra apartamentele în care locuiesc, potrivit art. 9 din lege, îl au numai chiriaşii care, având un contract de închiriere valabil încheiat, ocupau apartamentele respective data intrării în vigoare a legii”.

In raport de aceste argumente, instanţa a constatat că pârâta nu avea dreptul de a dobândi imobilul arătat în condiţiile art.9 din Legea nr. 112/1995, neavând calitatea cerută de lege, aceea de chiriaş, la data intrării în vigoare a legii aplicabile, din moment ce primul contract de închiriere a fost încheiat la 13.01.1997 (fila 162).

Deşi în urma celor constatate rezultă inutilitatea verificării existenţei bunei-credinţe a chiriaşului cumpărător, instanţa a analizat totuşi şi îndeplinirea acestei condiţii prevăzută de art. 45 alin.2 din Legea 10/2001 pentru a argumenta soluţia pe fondul cauzei. Astfel, instanţa a aratat că, din economia dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 modif. rezulta ca bum-credinta consta in credinţa dobanditorilor imobilelor ca au contractat cu un veritabil proprietar, cu respectarea, la încheierea actului de înstrăinare, a prevederilor legale ce reglementau respectiva înstrăinare.

Legea nu precizează ce se înţelege prin buna credinţa si nici daca ea trebuie sa fie comuna, adică bilaterala, ori, dimpotrivă unilaterala.

Pornind, pe de o parte, de la faptul ca legea nu distinge, iar, pe de alta parte, de la însăşi raţiunea textului de lege - ocrotirea bunei-credinţe - si de la aspectul ca salvarea actului interesează in primul rând pe cumpărător, in literatura de specialitate s-a apreciat ca buna-credinţa este suficient sa existe in persoana achizitorului, căci el este singurul interesat sa paralizeze efectele unei acţiuni in revendicare sau anulare, înstrainatorul fiind oricum ţinut potrivit legii, fie sa restituie in natura imobilul in litigiu, fie sa acorde masuri reparatorii in echivalent, buna sau reaua-credinţă interesând doar întinderea obligaţiei de restituire si, eventual, de reparare a prejudiciului cauzat prin instrainarea bunului respectiv.

Aceasta soluţie apare ca fiind corectă atâta vreme cat si temeiul juridic al excepţiei prevăzute de art. 45 alin 2 din Legea 10/2001 il reprezintă principiul ocrotirii bunei-credinţe a „terţului indus in eroare prin aparenta", neavând vreo relevanta faptul ca proprietarul aparent este de buna sau de rea-credinţa, fiindcă numai buna-credinţa a terţului este cea care are valoare.

Cat priveşte noţiunea de buna-credinţa, prin analogie, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1898 Cod civil care defineşte buna-credinţa ca fiind „credinţa posesorului ca cel de la care a dobândit imobilul avea toate insusirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea", fiind suficient ca buna-credinţa sa fi existat la momentul încheierii actului.

Statutul de verus dominus al statului presupune că titlul sau este legal, iar la data cumpărării bunului de către pârâtă - 20.01.1999 - exista cel puţin o notificare prin care autoarea reclamantei îşi arăta intenţia de a reglementa situaţia juridică a imobilului, formulată în 1998 (fila 142), astfel că nici vânzătorul şi nici pârâta nu putea să considere ca nu exista nicio problema cu privire la imobilul pe care urma sa-1 cumpere.

Un minim de diligentă pe care ar fi putut să-1 depună ar fi fost suficient pentru a afla despre existenţa unor demersuri făcute deja de autoarea reclamantei.

Instanţa a apreciat că, fiind de notorietate mai ales pentru chiriaşii din imobilele naţionalizate că există o Comisie înfiinţată în temeiul Legii 112/1997, ar fi fost necesar ca pârâtul să solicite relaţii privind imobilul chiar de la aceasta ori măcar de la P.M.B. care pusese în vânzare imobilul.

În aceste condiţii, buna-credinţă a pârâtei care oricum nu era îndreptăţită să cumpere acest imobil m poate fi reţinută, neputând produce efectul prevăzut de art 45 din Legea 10/2001 si art. 46.3 din HG nr. 498/2003, astfel încât, cererea reclamantei prin care solicita restituirea imobilului este întemeiata, titlul acesteia fiind conservat si, astfel, preferabil.

Cu privire la aplicabilitatea în cauză a principiului de drept error communis facit jus (principiul aparenţei în drept), invocat de pârâtă, instanţa arată că acesta în mod corect a enumerat condiţiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a deveni aplicabil principiul, respectiv eroarea trebuie să fie comună sau unanimă şi invincibilă.

Având în vedere situaţia de fapt reţinută pe baza probatoriului administrat, instanţa a aratat că nu sunt îndeplinite condiţiile arătate, eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului neputând fi considerată comună din moment ce se cunoştea modul de preluare a acestor imobile şi în nici un caz invincibilă motivat de faptul că prin minime diligente pârâta ar fi aflat despre existenţa unui fost proprietar care a solicitat deja restituirea imobilului în natură.

Referitor la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit deja de instanţă că, în cauză, numai reclamanta deţine un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

Jurisprudenţa constantă a Curţii este cea exprimată şi prin Hotărârea Pinkow at Pink, ca şi prin Hotărârea Raicu împotriva României, în sensul că se va da relevanţă principiului securităţii circuitului civil însă fără a se aduce atingere dreptului reclamanţilor - foşti proprietari - la măsuri reparatorii în echivalent.

În legătură cu situaţia din România, Curtea a observat că, deşi la 22.07.2005 a fost adoptată Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, operaţiile prealabile acordării unei despăgubiri efective nu s-au efectuat până în prezent şi nu funcţionează în prezent Fondul Proprietatea într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unor despăgubiri reclamanţilor, astfel că încălcarea dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului coroborată cu lipsa totală a despăgubirii, i-a făcut să sufere o pierdere disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 Protocolul nr. 1.

De asemenea, instanţa a aratat că instituirea unor termene pentru apărarea dreptului de proprietate, ca si ocrotirea drepturilor concrete si efective ale persoanelor care au dobândit de la stat imobile naţionalizate de fostele regimuri comuniste nu este contrara spiritului practicii CEDO - cauza Pincova si Pine contra Republicii Cehe -, în care, ca si in cazul Brumarescu contra României s-a făcut referire la principiul stabilităţii raporturilor juridice si la nelegalitatea unei masuri de lipsire formala de dreptul de proprietate recunoscut anterior, însă aceste termene au fost respectate de către reclamantă neputând fi  reţinută vreo culpă a acesteia.

Având în vedere toate considerentele arătate, instanţa a admis acţiunea în revendicare a formulată în contradictoriu cu pârâta T.S. si a dispus să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie apartamentul situat în Bucureşti, str. M.R., nr. 20, Corp B, et.l, sector 2, compus din următoarele spaţii: trei camere, hol, două bucătării, culoar, wc, wc, pivniţă, în suprafaţă utilă de 70,22 mp, reprezentând o cotă indiviză de 24,81% din imobil; o cotă indiviză de 24,81% din părţile de folosinţă comună ale imobilului, precum şi 46,89 mp teren situat sub construcţie.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa a aratat că urmează a lua act că nu s-au solicitat de către reclamantă potrivit art. 274 alin.1 Cod proc.civ.

Împotriva sentinţei civile  mai sus menţionate, în termen legal a formulat recurs recurenta pârâtă T.S.

Recursul a fost înregistrat pe  rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a III-a Civilă, la data 12.06.2009 şi a fost calificat ulterior de către instanţă ca fiind apel.

În motivarea APELULUI său APELANTA PARATĂ a susţinut în principal următoarele aspecte:

Intre încheierile de şedinţă din 21.01.2009, 24.11.2004 şi 19.01.2005 şi motivarea şi dispozitivul Sentinţei civile nr. 1202/11.02.2009 există inadvertenţe, după cum urmează :în încheierea de şedinţă din 21.01.2009 ( pag. 3) instanţa a  menţionat că apărătorul pârâtei a renunţat la susţinerea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a excepţiei prescrierii dreptului la acţiune.

Nu se face vorbire de loc despre excepţia insuficientei timbrări.

Însă, în motivarea Sentinţei civile nr. 1202/2009 (pag.6, alin. 2) şi în dispozitivul acesteia (pag. 15, alin. ultim. ) instanţa „ia act de renunţarea pârâtei la invocarea excepţiilor insuficientei timbrări a acţiunii, a autorităţii de lucru judecat şi a prescripţiei dreptului la acţiune", deşi în încheierea de şedinţă din 21.01.2009 nu s-a consemnat că s-ar fi discutat excepţia insuficientei timbrări.

In privinţa excepţiei insuficientei timbrări nemenţionată în încheierea de şedinţă din 21.01.2009, dar menţionată în dispozitivul sentinţei  , s-a învederat instanţei că aceasta a fost invocată de pârâtă la data de 24.11.2004 şi a fost admisă la acest termen, astfel cum se poate observa din încheierea de şedinţă ( fila 56 a dosarului de fond) când s-a pus în vedere reclamantei „să timbreze cererea de chemare în judecată în raport cu valoarea de impunere ce rezultă din certificatul fiscal”.

Cererea a fost timbrată cu suma de 2123,6 lei, taxa de timbru aflându-se la fila 57 din dosar.

În încheierea de şedinţă din 19.01.2005 ( fila 61 din dosarul de fond) s-a menţionat depunerea taxei de timbru, situaţie în care la acest termen de judecată a renunţat la susţinerea excepţiei insuficientei timbrări şi nicidecum la termenul din 21.01.2009, când nu s-a pus în discuţie această excepţie.

Este evident că datorită vechimii dosarului instanţa nu a reţinut întocmai cele discutate pentru că se mai specifică în sentinţă ( pag.5 , alin. penultim) că instanţa a luat act, la termenul din 28.05 2008 de renunţarea pârâtei la invocarea şi susţinerii excepţiei netimbrării acţiunii, când la aceste termen s-a discutat numai excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi s-a dispus proba cu înscrisuri pe această din urmă excepţie.

In privinţa excepţiei autorităţii de lucru judecat s-a învederat instanţei că atât în încheierea de şedinţă din 21.01.2009 cât şi în dispozitivul sentinţei s-a menţionat că „instanţa ia act că pârâta a renunţat la invocarea excepţiei” ori în realitate, pârâta a renunţat de a mai susţine această excepţie la acest termen de judecată pentru că instanţa se pronunţase asupra acestei excepţii prin încheierea de şedinţă din 19.01.2005, respingând-o, astfel încât nu a mai detaliat motivarea avută în vedere la data invocării, respectiv că prin

acţiunea de faţă se tinde la obţinerea aceluiaşi rezultat ca şi prin acţiunea prin, care s-a solicitat anularea Contractului de vânzare - cumpărare în care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 13838/2000.

De altfel, se poate observa şi din redactarea încheierii de şedinţă din 21.01.2009 că s-a acordat cuvântul mai întâi reclamantului şi nu părţii care a invocat excepţia menţionată.

Prin urmare , în mod greşit instanţa fondului a reţinut că s-a renunţat la susţinerea excepţiei în şedinţa din 21.01.2009, în condiţiile în care, instanţa însăşi a respins această excepţie la termenul din 19.01.2005 şi nu s-a revenit asupra acestei încheieri de şedinţă.

S-a mai aratat  că singura excepţie ( invocată prin Notele scrise de la termenul din 19.01.2005 ) care a fost pusă în discuţia părţilor la termenul din 21.01.2009 şi pe care, în mod real, pârâta nu a înţeles să o mai susţină a fost Excepţia prescrierii dreptului la acţiune raportată la prevederile art. 46, alin. (5) din Legea 10/2001 nemodificată, deoarece s-a apreciat că fiind vorba de o acţiune în revendicare , nu are aplicabilitate textul legal menţionat.

De altfel, această excepţie a fost şi ea invocată prin Notele scrise depuse la termenul din 19.01.2005 - nu s-a pus în discuţia părţilor, iar instanţa nu s-a pronunţat asupra acesteia prin încheierea din 19.01.2005, termen l-a care se pronunţase asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat şi asupra suspendării cauzei, constatând, în acelaşi timp, îndeplinită obligaţia timbrării.

S-a considerat că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţiile invocate de pârâtă: excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale active, dar cu precădere Excepţia inadmisibilităţii acţiunii întemeiată pe prevederile art. 6, alin. 2 din legea 213/1998, pe Decizia NR. 33/09.06.2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie , pe prevederile art. 45, alin. 2 şi 4 coroborat cu art. 46 din legea 10/2001 şi pe faptul neparcurgerii procedurii prevăzute de Legea 10/2001 privind atacarea Dispoziţiei Primarului General nr. 1119/2003.

Prevederile legii 10/2001 sunt înlăturate pe considerentul că Legea 10/2001 reglementează numai raporturile dintre fostul proprietar şi unităţile deţinătoare nu şi raporturile dintre fostul proprietar şi chiriaşul cumpărător şi prin urmare rămân aplicabile numai prevederile Codului Civil faţă de aceste din urmă raporturi, ceea ce contravine însăşi Deciziei nr. 33/09.06.2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care se arată „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă aceasta nu este prevăzut experes în legea specială”. Mai mult,  Instanţa Supremă,  in conţinutul Deciziei susmenţionate, obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329, alin. 3 Cod pr. civilă,  făcând corp comun cu legea însăşi, se arată: „ în vederea aplicării unitare a legii înalta Curte va stabili că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun” .

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului convenţia are prioritate.Prioritatea poate fi dată în cadrul unei acţiuni pe dreptul comun dar „numai în măsura în  care , astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridic "( Dreptul de proprietate al pârâtei este consolidat prin Sentinţa civilă nr. 13838/02.11.2000).

De fapt, numai apelanta pârâtă în prezenta cauză, are un drept în sensul Convenţiei, deoarece instanţa s-a pronunţat în favoarea sa prin hotărâre definitivă şi irevocabilă, stabilind calitatea sa de cumpărător de bună-credintă, si deci, titular al unui" bun" în sensul Convenţiei.

Prin urmare , după intrarea în vigoare a legii 10/2001, legea specială poate fi înlăturată aplicându-se direct dispoziţile CEDO, numai când acţiunea se îndreaptă împotriva statului sau a unei unităţi deţinătoare.

Admisibilitatea unei astfel de acţiuni este dată de faptul că nu s-ar aduce atingere unui „drept de proprietate" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr 1 al CEDO, având în vedere că statul şi entităţile publice sunt prin definiţie excluse din sfera subiectelor de drept protejate de Convenţie.

Înlăturarea legii speciale şi admiterea acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun nu se poate face în măsura în care , astfel s-ar aduce atingere „dreptului de proprietate" dobândit de un subiect de drept privat. în acest caz având prioritate stabilitatea raporturilor juridice civile.

În ce priveşte motivarea instanţei potrivit cu care aceasta a avut în vedere prevederile art. 1 ale Protocolului nr. 1 CEDO , s-a considerat  că se cuvine a face următoarele consideraţii :

Art. 1 nu recunoaşte dreptul la_ proprietate; privarea de proprietate ori de un alt drept real constituie, în principiu, un act instataneu şi nu crează o situaţie continuă de „privare de drept". în consecinţă, privările de proprietate anterioare ratificării Convenţiei de către România nu intră în câmpul de aplicare a cesteia ratione temporis ( Malhous contra Republicii Cehe);

Reclamanta (şi instanţa ) nu poate susţine existenţa unei încălcări a art. 1 decât în măsura în care dispoziţia ori măsura contestată se referă la un „bun" în sensul Convenţiei; noţiunea de „bun" poate include fie „bunuri actuale", fie valori patrimoniale în virtutea cărora aceasta poate pretinde că are cel puţin speranţa legitimă de a obţine exerciţiul efectiv al unui drept de proprietate. Dimpotrivă , recunoaşterea unui drept de proprietate a cărui exercitare efectivă este imposibilă nu este un „bun" în sensul art. 1;

Art. 1 nu impune statelor nici o obligaţie privind restituirea bunurilor dobândite anterior ratificării Convenţiei, adică anterior anului 1994 data ratificării Convenţiei ; statele sunt libere să determine domeniul de aplicare a legislaţiei privind restituirea bunurilor, precum şi condiţiile restituirii ( Păduraru contra României);

Dacă însă statele, după ratificarea Convenţiei şi a Protocolului nr. 1 adoptă o legislaţie privind restituirea totală sau parţială a bunurilor preluate într-un regim anterior , o astfel de legislaţie dă naştere unui nou drept de proprietate protejat de art. 1, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile pentru restituire.

Având în vedere considerentele de mai sus, s-a aratat  instanţei că, în opinia sa, din legislaţia de restituire ulterioară aderării României la Convenţie nu rezultă nici un „bun", nici măcar o speranţă legitimă la restituire a imobilului în natură, întrucât , exact în ipoteza existentă în cauză, Legea 10/2001, prevede doar restituirea prin echivalent a imobilului vândut unui terţ.

Ţinând cont de faptul că prin Sentinţa civilă nr. 13838/2000 acţiunea de anulare a titlului de proprietate al pârâtei a fost respinsă definitiv şi irevocabil ( imobilul fiind vândut cu respectarea legii 112/1995), singura măsura de reparaţie posibilă , potrivit Legii 10/2001 este cea ce era prevăzută în art. 18 , lit."c" , respectiv art. 20, alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Legea 1/2009 : „în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea Legii 112/1995, cu modificările ulterioare, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent”.

Prin constatarea caracterului nelegal al vânzării în acţiunea de faţă. instanţa a nesocotit autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate anterior , Sentinţa civilă nr. 13838/2000 a Judecătoriei Sectorului 2. Numai în situaţia în care titlul de proprietate al chiriaşului ar fi fost desfiinţat prin acţiunea precedentă era posibil să se acorde prioritate titlului reclamantei.

Ca atare , nu sunt prevăzute condiţiile prevăzute de legea internă pentru restituirea în natură a imobilului, motiv pentru care reclamanta - în lumina principiului de aplicare rationae temporis al Convenţiei - nu are un „bun" în sensul art. 1 al Proptocolului adiţioal nr. 1 al Convenţiei.

Dimpotrivă, pârâta, are un titlu de proprietate consolidat prin reglementarea legală specială şi prin soluţia instanţei pronunţată în dosarul anterior şi beneficiază cel puţin de o „speranţă legitimă" de a păstra bunul. În raport de soluţia de drept material a legii speciale (restituire prin echivalent).

Prin urmare, apelanta-pârâtă T.S. beneficiază de un „bun" în sensul Convenţiei, iar admiterea acţiunii în revedicare prin compararea titlurilor constituie o încălcare a art. 1 al Protocolului Adiţional nr. 1 la Convenţie.

Prevederile art. 6 din Legea 213/1998 sunt înlăturate în mod netemeinic de instanţă pe considerentul că  „articolul menţionat nu exprimă decât principiul clasic al caracterului subsidiar al normei generale în raport cu o normă specială" şi în opina instanţei această normă specială nu este aplicabilă situaţiei în care imobilul a fost deja vândut. Opinia exprimată de instanţă este netemeinică şi nelegală deoarece această lege specială - Legea 10/2001 - este o lege de reparaţie , care permite atât restituirea în natură -  cu condiţia ca imobilul să fie liber sau ca actul de proprietate al chiriasilor să fie desfiinţat - cât şi restituirea prin echivalent.

Prin Notificarea nr. 3256/18.10.2001, intimata-reclamantă a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent, respectiv despăgubiri băneşti, a imobilului situat în Str. M.R. nr. 20 ,sect. 2 .

Notificarea a fost soluţionată favorabil în sensul că s-a dispus restituirea în natură a garajului şi a terenului curţii şi măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii 112/1995.

Fără a contesta în vreun fel Dispoziţia Primarului nr. 1119/2003, potrivit procedurii prevăzute de Legea 10/2001, reclamanta a solicitat şi a fost pusă în posesie potrivit Procesului-verbal nr. 18638/5.08.2003.

Având în vedere şi acest aspect a susţinut că acţiunea este lipsită de interes, este inadmisibilă şi neîntemeiată.

 Pe fondul cauzei, s-a solicitat , ca ţinând cont şi de argumentele de mai sus, să constate că hotărârea pronunţată este netemeinică, nelegală şi în contradicţie cu probele existente la dosar.

Deşi motivarea acestei hotărâri judecătoreşti este amplă, instanţa fondului invocând în motivare atât criteriile de comparare a titlurilor de proprietate pentru acţiunile promovate pe dreptul comun, criteriile cuprinse în Legea 10/2001 ( dar nemodificată prin Legea 1/2009 ), prevederile Deciziei 33/09.06.2008 pronunţată în recursul în interesul legii şi ale Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în realitate, a procedat la schimbarea sensului acestora şi, în consecinţă ,  a procedat la aplicarea greşită a legii.

Pentru a pronunţa hotărârea judecătorească instanţa trebuia ,într-adevăr, să ţină seama, la compararea titlurilor de proprietate; de criteriile cuprinse în Legea 1/2001 şi în Legea 112/1995, deşi în mod greşit a afirmat că nu există subsidiaritatea normă generală - normă specială, în momentul în care respinge excepţia inadmisibilităţii.

Potrivit criteriilor de comparare ale Legii 10/2001 instanţa fondului avea obligaţia să constate că titlul apelantei  este perfect valabil, „că cele două acte de vânzare-cumpărare sunt legal încheiate, cu respectarea dispoziţiilor Legii 112/1995", astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin Sentinţa civilă nr. 13838/02.11.2000 - definitivă şi  irevocabilă  ( Decizia 206/07.02.2002 a Tribunalului Bucureşti ) - pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 în Dosarul nr. 4741/2000.

Instanţa însă ignoră total şi deliberat Sentinţa civilă nr. 13838/02.11.2000 şi, în condiţiile în care există autoritate de lucru judecat pe acest aspect,purcede la „verificarea condiţiilor în care s-a perfectat contractul de vânzare-cumpărare nr. 4914/20.01.1999, respectiv a dispoziţiilor Legii 112/1995" ( pag. 12 a Sentinţei 1202/2009), deşi nu era în măsură să cenzureze o hotărâre definitivă şi irevocabilă.

Prin hotărârea susmenţionată, a fost respinsă definitiv şi irevocabil acţiunea intimatei-reclamante, prin care s-a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare ale chiriaşilor de la adresă, contracte încheiate încheiate potrivit Legii 112/1995 .

În cazul acţiunii de faţă, verificarea condiţiilor în care s-a perfectat contractul de vânzare cumpărare este inutilă, netemeinică şi nelegală, iar instanţei fondului nu îi era permis să pronunţe o hotărâre contrară pe o situaţie care intrase în puterea lucrului judecat.

Procedând la această verificare nelegală , instanţa a  ajuns în mod greşit la concluzia că apartamentul în discuţie a fost cumpărat cu încălcarea Legii 112/2995.

Trecând peste aspectul că existenţa Sentinţei civile nr. 13838/02.11.2000 - definitivă şi irevocabilă - făcea inutilă , dar şi nelegală o altă cenzurare a titlului ,în condiţiile existenţei puterii de lucru judecat , analiza titlului prin sentinţa atacată este evident una părtinitoare şi în contradicţie cu probele de la dosar.

În acest sens, s-a  învederat instanţei că, în mod greşit, instanţa fondului a apreciat că au fost încălcatre prevederile art. 9 alin.1 din Legea 112/1995, respectiv că pârâta nu ar fi fost îndreptăţită să cumpere imobilul pentru că nu ar fi avut calitatea de chiriaş la data apariţiei Legii 112/1995 şi a reţinut în acest sens primul contract de închiriere din 13.01.2007 (fila 162).

Dacă ar fi avut în vedere toate probatoriile cu înscrisuri administrate , respectiv şi Adresa nr. 4015/21.05.2007 emisă de ELJ „Electroaparataj", adresată Judecătoriei Sectorului 2 (Fila 171 din dosarul de fond) instanţa ar fi observat că pârâta T.S. a avut calitatea de chiriaş şi la data de 15.05.1995, când locuia în Căminul acestei instituţii împreună cu cei 2 copii minori şi că acesteia 7-a fost reţinută chiria pe statul de plată al S.C."Electroaparatai S.A. ".

Având în vedere situaţia socială grea şi condiţiile precare în care pârâta locuia în cămin , cu cei doi copii minori, această societate, în momentul în care i-a fost repartizată o locuinţă ( Repartiţia nr. 19981/20.12.1996 a Consiliului Local Sect. 2- Fila 165 ) a atribuit-o la rândul său (Repartiţia nr. 2184/07.01.1997 a S.C.Electroaparataj - Fila 164) pârâtei din prezenta cauză.

Imobilele care nu putea fi vândute potrivit Legii 112/1995 sunt prevăzute expres în art. 10 al Legii 112/1995 , iar în art. 7, alin. (3), lit. a-d din lege, sunt prevăzute categoriile de chiriaşi care nu pot cumpăra o locuinţă, ori apelanta-pârâtă nu se afla în nici una din aceste situaţii, ea fiind chiriaşă la data apariţiei legii şi nu a dobândit şi nu a înstrăinat nici o locuinţă după 1 ianuarie 1990.

Instanţa a încearcat să deturneze spiritul Legii 112/1995 ( care a intrat în vigoare la 28.01.1996 şi nu la 29.11.1995, cum greşit s-a menţionat în sentinţă) şi al Legii 10/2001, ignorând chiar total ultima modificare a legii, respectiv Legea 1/30.01.2009 (publicată la 03.02.2009), deşi aceasta intrase în vigoare la data pronunţării ( data pronunţării sentinţei :11.02.2009) şi era în sprijinul celor afirmate de noi până în prezent.

Pe de o parte, instanţa susţine în motivarea sa, că porneşte de la premiza inexistenţei titlului statului , ori preluarea abuzivă în baza Decretulu nr. 111/1951 a fost statuată prin art. 2 din Legea 10/2001, ulterior cumpărării apartamentului, iar la data cumpărării imobilele trecute în proprietatea statului erau considerate trecute cu titlu .

S-a mai  susţinut  că apelanta-pârâtă nu era îndreptăţită să cumpere pentru că nu era chiriaş şi pentru că nu ar fi depus diligente pentru a afla dacă apartamentul este revendicat şi, în concluzie, nu ar fi fost de bună credinţă, ceea ce este contrar probelor cu înscrisuri administrate.

Pe de altă parte,  potrivit art. 14 din Legea 112/1995 foştii chiriaşi sau moştenitorii acestora trebuiau să opteze pentru restituirea în natură sau prin echivalent în termen de 6 luni , lucru pe care intimata-reclamantă nu l-a făcut.

Dacă în termenul prevăzut moştenitorii sau urmaşii acestora nu au făcut o asemenea cerere conform prevederilor cuprinse în art. 16 şi 17 ale Legii 112/1995, chiriaşii putea şi pot opta (chiar şi în momentul de faţă şi nu numai în 1999) pentru cumpărarea locuinţei pe care o deţin în calitate de chiriaşi.

Chiar dacă intimara-reclamanta ar fi apreciat că imobilul a fost preluat abuziv şi nu se încadrează în prevederile Legii 112/1995, potrivit Normelor de aplicare ale Legii 112/1995, în baza art. 1, pct. 5 putea formula o acţiune pentru restituirea proprietăţii în natură sau prin echivalent potrivit dreptului comun.

Parcurgerea procedurii prevăzute de Legea 112/1995 şi Normele de aplicare ale acesteia, în termenul prevăzut de art. 9 şi 14 din Legea 112/1995 sau exercitarea unei acţiuni în justiţie ar fi paralizat posibilitatea cumpărării imobilului de către chiriaş, respectiv cumpărarea imobilului de către pârâtă, ori reclamanta nu a făcut acest lucru.

Instanţa nu a luat  în seamă însă nici neparcurgerea procedurii prevăzute de legea 112/1995 şi nici faptul că nu s-a exercitat nici o acţiune în justiţie , ci a acordat putere unei simple Adrese nr. 5922/21.11.1998, pe care instanţa a calificat-o ca notificare, depusă la S.C.Apolodor"S.A. prin care vorbea despre intenţia reclamantei de a revendica imobilul din Str. Maria Rosetti nr. 20, fără a se specifica despre ce corp de clădire este verbal, deşi la acea dată Corpul A al clădirii fusese înstrăinat încă din anul 1996.

Această adresă nu a fost depusă nici la proprietarul Municipiul Bucureşti, nici la Subcomisia Sectorului 2 Bucureşti, nici nu a fost trimisă chiriaşilor , care nu ar mai fi cumpărat.

Mai mult instanţa a apreciat că „reclamanta şi autoarea sa au făcut demersuri la instituţiile statului în vederea sistării oricărei vânzări" când în realitate, aceste demersuri s-au  limitat la Cererea nr. 5922/21.11.1998, adresată S.C. APOLODOR S.A. după 9 ani de la „căderea regimului comunist" şi nu s-a adresat instituţiilor abilitate potrivit Legii 112/1995.

Faţă de această împrejurare, instanţa a considerat, în mod greşit, că aplenata-cumpărătoare ar fi fost de rea credinţă.

Buna credinţă, astfel cum este definită de art. 1898 Cod civil, este credinţa dobânditorului că cel de la care a dobândit imobilul are toate însuşirile cerute de lege pentru a-i putea transmite proprietatea.

Statul era prezumat ca proprietar al imobilului la data cumpărării atâta vreme cât titlul statului nu a fost anulat, iar dreptul de proprietate al statului nu fusese contestat de nimeni , nici chiar de reclamantă.

La acea dată este evident că „bunul" nu putea fi cuprins şi în patrimoniul intimatei-reclamante şi în patrimoniul statului , acesta aflându-se în proprietatea statului.

Nu mai era necesar ca apelanta-pârâtă să facă mai multe verificări ale titlului statului, cu atât mai mult cu cât la data dobândirii imobilului de către chiriaş nu era înregistrată la Comisia Locală a Sectorului 2 nici o solicitare de retrocedare conform Legii 112/1995, situaţie care rezultă şi din Adresa nr. 47137/23.06.2008 (fila 159 a dosarului de fond) şi nici nu exista pe rolul instanţelor proces de revendicare, astfel cum se poate observa din Adresa A299/23.05.2007 a S.C.APOLODOR SA. ( fila 157).

S-a invederat instanţei că, fără a face vreo verificare efectivă şi corectă a înscrisurilor de la dosar , instanţa a reţinut că imobilul a trecut abuziv la stat şi datorită faptului că reclamanta şi familia acesteia nu s-au putut opune aplicării Decretului nr. 11/1951, deoarece a fost mutată „obligatoriu în Bacău prin Decretul 83/1949”.

Referitor la buna credinţă, opinia Curţii Constituţionale este fermă şi a fost exprimată în repetate rânduri.

Conform Deciziilor Curţii Constituţionale numerele: 185/8.05.2003; 296/8.07.2003;92/4.03.2004; 171/15.04.2004; 9/20.01.2004; 91/14.03.2004 :

„Curtea constată ...că ocrotirea interesului dobânditorului de bună credinţă a fost determinată de raţiuni care vizează asigurarea securităţii circuitului civil şi stabilitatea raporturilor civile. Ne aflăm în prezenta unei erori comune a dobânditorilor privind calitatea de proprietar a statului, eroare ce îndreptăţeşte o largă prezumţie de bună-credinţă a acestora, întrucât această eroare comună tuturor dobânditorilor s-a bazat pe autoritatea unui act legislativ, astfel încât nu poate fi decât de bună credinţă actul ce se întemeiază pe o dispoziţie a legii".

Referitor la existenţa sau inexistenţa bunei credinţe a pârâtei , s-a aratat  că în Decizia Curţii Constituţionale nr. 191/25.06.2001 se susţine : „un act de înstrăinare în condiţiile în care ambele părţi au fost de rea credinţă era considerat nul absolut, chiar anterior intrării în vigoare a Legii 10/2001, în aplicarea principiului fraus omnia corrumpit, al cărui temei legal îl constituie art. 966 din Codul Civil".

Per a contrario, în condiţiile în care ambele părţi sau cel puţin cumpărătorul au fost de bună credinţă, intenţia de fraudare a legii nu există şi, drept urmare nici cauza ilicită."

De altfel, legalitatea Contractului de vânzare-cumpărare nr. 4914/20.01.1999 a fost analizată în litigiul ce a făcut obiectul Dosarului civil nr. 4741/2000 în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 13838/02.11.2000 - definitivă şi irevocabilă ( prin Decizia 206/07.02.2002 a Tribunalului Bucureşti ) , astfel că o nouă analiză care să conducă la o concluzie contrară poate fi făcută prin nesocotirea autorităţii de lucru judecat.

In drept, s-au invocat prevederile art. 282 şi urm. Cod pr. Civilă, art. 299 şi urm.; art. 304, pct. 7 şi 9 Cod pr. Civilă .

Analizand apelul declarat in functie de motivele invocate , tribunalul a retinut urmatoarele :

Cat priveste critica invocata de apelanta in sensul unor neconcordante intre incheierile de sedinta si sentinta referitor la solutionarea exceptiilor invocate in cursul judecatii la fosd , tribunalul , apreciaza ca aceasta este neintemeiata

Astfel , din continutul incheierilor de sedinta din data de 19 .01 .2005 , 28.05.2008 , 21.01.2009 cat si din sentinta apelata rezulta ca instanta de fond s-a pronuntat asupra tuturor exceptiilor invocate in speta , indiferent de modalitatea pe care a imbracat- o forma de exprimare din cursul dezbaterilor , asa incat sentinta este legala din acest punct de vedere .

Totodata , tribunalul apreciaza ca instanta de fond in mod corect a analizat exceptiile lipsei calitatii procesuale active , lipsei de interes si inadmisibilitatii actiunii .

Astfel , reclamanta , prin inscrisurile depuse la dosar a demonstrat ca are calitatea de mostenitoare a fostului proprietar al imobilului si ca este in drept sa solicite restituirea acestuia .

Totodata , interesul acesteia de a promova actiunea in revendicare este nascut si actual , aceasta fiind lipsita de posesia imobilului pentru care detine un  titlul de proprietate ce doreste a fi comparat cu cel al paratei . Asupra excepţiei inadmisibilităţii , tribunalul constata ca in dreptul român acţiunea în revendicare este unul dintre principalele mijloace de protecţie a dreptului de proprietate. Acţiunea nu este reglementată ca atare prin lege, ci s-a dezvoltat ca o creaţie jurisprudenţială. Acţiunea în revendicare se defineşte ca acţiunea reală prin care proprietarul neposesor cere restituirea bunului persoanei care îl posedă. Principalul efect al unei acţiuni în revendicare este că instanţa care admite o atare acţiune confirmă dreptul de proprietate al reclamantului, cu efect retroactiv, şi îl obligă pe pârât să restituie bunul. Dacă restituirea în natură nu este posibilă, obligaţia restituirii se înlocuieşte cu obligaţia restituirii în echivalent.

Potrivit art. 480 Cod civil „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.

Astfel , in mod corect a apreciat instanta de fond că acţiunea în revendicare în condiţiile dreptului comun  este admisibilă, prin raportare la procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a înţeles să reglementeze toate situaţiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6.03.1945 – 22.12.1989.

Legea 10/2001 reglementeaza masurile reparatorii in raportul dintre persoana indreptatita si unitatile detinatoare , or dreptul comun art. 480 Cod civil se aplica raporturilor dintre adevaratul proprietar si cumparatorul persoana fizica de la stat , asa cum se regaseste in speta .

A interpreta prevederile art. 6 alin. 2 din legea nr. 213/1998 potrivit căruia bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate  de foşti proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie, în sensul că părţile nu mai pot formula acţiunea în revendicare potrivit art. 480 Cod civil, dacă nu au formulat cerere de restituire a bunului în temeiul Legii nr. 10/2001, ar însemna să se aducă atingere principiului constituţional al liberului acces la justiţie prev. de art. 21 din Constituţie, cât şi dreptului de proprietate privată prev. de art. 44 din Constituţie., art. 6 din CEDO , aspect confirmat şi de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia în interesul legii nr. 33

din 9 iunie 2008, arătând că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”. Or, se impune a se verifica pe fondul lor acţiunile în revendicare, pentru a se aprecia dacă există un alt drept de proprietate ori dacă se încalcă principiul securităţii raporturilor juridice.

In consecinta , tribunalul apreciaza ca in mod corect a fost respinsa de catre instanta de fond exceptia inadmisibilitatii .

Cu privire la fondul pricinii,se  reţine că acţiunea in revendicare este acea acţiune reală pornita de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate, si presupune, având în vedere aceste caracteristici, prin raportare la dispoziţiile art. 1169 C.civ., dovada dreptului de proprietate a celui ce o formulează. In cazul in care paratul invoca, la rândul său, un titlu de proprietate, revine instanţei sarcina de a analiza titlurile opuse de parţi şi de a aprecia în favoarea uneia dintre ele.

 Reclamanta se prevalează de contractul de vânzare cumpărare nr. 28344/24.11.1923 prin care C.B. a cumparat de la V.T.R. imobilul din Bucuresti , str. M.R. , nr.32, fosta str. Sf. Spiridon , actualmente fiind acelasi imobil cu cel care poarta adresa postala str. Maria Rosetti , nr.20 .

Prin Decizia nr.1254/15.08.1953 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Raionului 1 Mai  a fost preluat in proprietatea statului , fara plata , in temeiul Decretului Lege nr.111/1951  .

Ulterior, prin Dispozitia Primarului General nr.1110/10.07.2003 s-a restituit in natura numitei F.S. imobilul situat in Bucuresti , str. M.R. , nr. 20 , sector 2 precizandu-se ca pentru apartamentele vandute in baza Legii nr. 112 /1995 se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent .Aceasta Dispozitie putea fi atacata la Tribunalul Bucuresti , in situatia in care persoana era nemultumita .

Prin contractul de vanzare-cumparare nr.4914/20.01.1999 parata T.S a dobandit de la P.M.B.  –reprezentata de SC. Apolodor SA apartamentul de la parterul si etajul 1 al Corpului B , situat in Bucuresti , str. M.R. , nr. 20 , sector 2 , aceasta detinand anterior calitatea de chirias al imobilului pe baza existentei contractelor de inchiriere nr.11277/13.01.1997 si nr. 12145/30.03.1998 , prin care  a dobandit folosinta imobilului in baza atribuirii la data de 16.12.1996 din fondul locuintelor de stat .

Din probele administrate in cauza, tribunalul  constata ca la data cumpararii imobilului, reclamanta nu a notificat-o pe parata cu privire la intentia sa de a revendica imobilul, astfel incat aceasta a incheiat contractul de vanzare-cumparare  cu respectarea dispozitiilor legale in vigoare, fara a frauda legea, apreciind ca P.M.B. vinde in calitate de proprietar.

Mai mult , prin sentinta civila nr.13838/02.11.2000 Judecatoria Sectorului 2 Bucuresti a respins ca neintemeiata actiunea promovata de F.S. si B.E. in contradictoriu cu G.A. , G.A. , T.S , SC Apolodor SA prin care se solicita sa se constate nulitatea absoluta a contractelor de vanzare-cumparare .Or instanta a statuat in mod irevocabil ca la incheierea contractului de vanzare-cumparare 4914 au fost respectate prevederile Legii nr.112 /1995 .

In atare situatie , tribunalul apreciaza ca instanta de fond a facut o veritabila analiza si a conditiilor ce tin de nulitatea contractului de vanzare-cumparare , or , acestea nu mai pot fi discutate cata vreme s-a pronuntat o sentinta definitiva si irevocabila .

În plus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în motivarea  Deciziei în interesul legii nr. 33

din 9 iunie 2008, a stabilit că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. În consecinţă, trebuie reţinut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenta CEDO (Cauza Brumărescu contra României - 1997 ş.a.).

Pe de altă parte, s-a subliniat că nici nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect -, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului etc, Înalta Curte apreciind că în acest sens este relevantă decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe (  „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecinţele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (...); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanţelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri”).

Înalta Curte a amintit că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acţiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există şi posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terţ care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenţie de despăgubiri, caz în care acţiunea devine personală.

 În consecinţă, în vederea aplicării unitare a legii, Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului. Aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.

Tribunalul apreciaza ca prevederile articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia EDO si jurispudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului nu pot fi retinute in cauza de fata pentru a determina temeinicia actiunii in revendicare, intrucat reclamanta nu a justificat existenta unui bun actual, protejat de convenţie, cu privire la imobilul revendicat. Solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (in anul 1953, data la care Statul Roman nu era semnatar al Conventiei), nu intra sub protectia Articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia EDO, iar Conventia nu garanteaza dreptul de a dobandi sau redobandi un anumit bun.

Dimpotriva, in cauza de fata se poate aprecia ca la acest moment este justificata speranta legitima a chiriasului-cumparator de a se bucura de acest bun in conditiile in care titlul său de proprietate nu a fost desfiintat, ci s-a consolidat prin respingerea actiunii in anulare potrivit sentintei civile nr.13838/2000 , definitiva si irevocabila a Judecatoriei Sectorului 2 Bucuresti.

De asemenea, instanta retine ca s-a constatat in favoarea fostilor proprietari incalcarea dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul art. 1 al Conventiei EDO de către Curte in situatii diferite de cea a reclamantului din prezenta cauza, când s-a justificat existenta unui bun in sensul Conventiei, respectiv o hotarare judecatoreasca definitiva si irevocabila care le-a consfintit dreptul de proprietate asupra bunului revendicat, urmata de desfiintarea acesteia sau imposibilitatea punerii in executare, ulterior momentului din care in sarcina Statului Roman s-a nascut obligatia respectarii Conventiei. Or, în cauza de fata, reclamanta nu a facut dovada recunoasterii calitatii de proprietar al imobilului in litigiu, printr-un act emis de puterea judecatoreasca sau de cea executiva, anterior dobandirii drepturilor de proprietate de catre parata in aplicarea Legii nr. 112/1995.

Pentru aceste considerente, apreciind ca voinţa legiuitorului, determinată şi de prevederile art. 20 alin. 2 din Legea nr. 112/1995, confirmată şi prin Decizia în interesul legii nr. 33

din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este aceea de a mentine situatia juridica creata in mod valabil in aplicarea Legii nr. 112/1995 si de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea de către Stat a imobilelor, vazand si dispozitiile art. 296 Cod proc. Civ., tribunalul va admite apelul si va schimba în parte sentinţa apelată în  sensul că va respinge acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

Va menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

In temeiul art. 274 Cod proc.civ., va obligă intimata reclamantă la plata către apelanta  pârâtă a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată reprezentand onorariu de avocat .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul formulat de apelanta pârâtă T.S. împotriva sentinţei civile nr.1202/11.02.2009, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, în contradictoriu cu intimata pârâtă F.Ş.

Schimbă în parte sentinţa apelată în  sensul că:

Respinge acţiunea în revendicare, ca neîntemeiată.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Obligă intimata reclamantă la plata către apelanta - pârâtă a sumei de 1000 lei, cheltuieli de judecată.

Cu recurs in termen de 15 zile de la comunicare .

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 12 februarie 2010.

PREŞEDINTE, JUDECĂTOR,

Iulian Panait Daniela Anica Dudu 

GREFIER,

George Florentin Băltăreţu

Domenii speta

Spete similare