Revendicare imobiliară. imobil naţionalizat. acţiune formulată ulterior intrării în vigoare a legii nr.10/2001. excepţia inadmisibilităţii.

REVENDICARE IMOBILIARĂ. IMOBIL NAŢIONALIZAT.

ACŢIUNE FORMULATĂ ULTERIOR INTRĂRII ÎN

VIGOARE 

A LEGII NR.10/2001. EXCEPŢIA INADMISIBILITĂŢII.

Drept civil

Dreptul de proprietate.

Imobil naţionalizat.

Preluare abuzivă.

Revendicare.

Art.480 Cod civil

Art.6 din Legea nr.213/1998

Legea nr.10/2001

Art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a

 Drepturilor Omului

Art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

Art.20 din Constituţia României

Dreptul de proprietate al reclamantei este consfinţit printr-

un contract de vânzare-cumpărare transcris la grefă în anul 1949,

iar potrivit actelor şi lucrărilor dosarului, prima instanţă nu a

administrat nici un fel de alte probe din care să rezulte dacă există

acte de preluare a imobilului de către stat ori care este situaţia

juridică actuală a acestuia, de cine este ocupat în prezent şi în

temeiul cărui titlu, luând act doar de susţinerile reclamantei,

nedovedite până în acest moment.

Prin urmare, în considerarea art.2 alin.2 din Legea

nr.10/2001, republicată şi modificată, este evident că reclamanta

nu şi-a pierdut calitatea de proprietar, ceea ce o îndreptăţeşte la

valorificarea dreptului de proprietate şi în temeiul dreptului

comun.

Soluţionarea cauzei pe excepţia inadmisibilităţii de către

prima instanţă a avut drept consecinţă desfiinţarea sentinţei cu

trimiterea cauzei spre rejudecare.

(Decizia civilă nr.182/A din 29 septembrie 2008, pronunţată de

Curtea de Apel Piteşti - Secţia civilă, pentru cauze privind Conflicte de Muncă şi

Asigurări Sociale şi pentru cauze cu Minori şi de Familie)

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş

sub nr.2809/5 octombrie 2007, reclamanta B.V. a chemat în judecată

Municipiul Piteşti, prin primar, solicitând restituirea imobilului – casă de

locuit şi teren – situat în Piteşti, str.A.I. nr.5, judeţul Argeş.

În motivarea acţiunii s-a arătat că autorul reclamantei, M.D. a

dobândit de la G.M., prin actul autentic de vânzare-cumpărare

nr.194/30.03.1949, imobilul situat în Piteşti, str.A.I. nr.5, judeţul Argeş,

imobil ce a fost naţionalizat în mod abuziv prin Decretul nr.92/1950.

Cererea este îndreptată împotriva Municipiului Piteşti,

reprezentat prin primar, autoritate care, se afirmă de către reclamantă,

stăpâneşte în prezent aceste imobile.

La termenul din data de 29 ianuarie 2008 reclamanta şi-a

precizat acţiunea, arătând că nu a formulat până în prezent cerere

întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.10/2001, prin notificarea deţinătorului

imobilelor în vederea restituirii acestora.

Prin sentinţa nr.88 din 1 aprilie 2008, pronunţată de

Tribunalul Argeş, a fost respinsă ca inadmisibilă acţiunea formulată de

reclamantă, reţinându-se că, materia preluării abuzive de proprietate de

către stat, în perioada comunistă, legiuitorul a considerat necesar să

prevadă o soluţionare uniformă a restituirilor în natură sau pentru

determinarea măsurilor reparatorii.

Astfel, prin apariţia Legii nr.10/2001 s-a urmărit aplicarea

unei proceduri specifice, în mod uniform pe întreg teritoriul ţării, în

raport cu deţinătorii bunurilor preluate abuziv de către stat, cu

posibilitatea de a se adresa justiţiei în toate situaţiile în care, în urma

sesizării deţinătorului acesta nu răspunde notificării sau răspunsul nu

mulţumeşte pe autorul notificării. Totodată, în jurisprudenţa Curţii

Europene a Drepturilor Omului se reţine că pe de o parte Convenţia nu

impune statelor contractante nici o obligaţie specifică la repararea

nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele  să fi ratificat

convenţia, iar pe de altă parte, art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie nu

este interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege

condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate

înainte să ratifice convenţia.

În acest context, s-a considerat că se impune ca şi persoanele

îndreptăţite să facă demersurile şi diligenţele necesare pentru respectarea

dispoziţiilor legale.

Procedura legii speciale a avut în vedere formularea unei

cereri de restituire împotriva deţinătorului, prin intermediul notificării, cu

consecinţa urmării unei proceduri specifice, faţă de care dispoziţiile

art.480 Cod civil are caracter general, prevederile speciale derogând de la

textul de drept comun, care întemeiază cererea de revendicare.

Aşadar, după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001,

persoanele interesate, care intrau sub incidenţa acestei legi, cum este şi

cazul reclamantei, erau ţinute să se conformeze condiţiilor, termenelor şi

procedurilor reglementate de acest act normativ.

Această concluzie se desprinde şi din dispoziţiile art.46 din

Legea nr.10/2001, care au stabilit la momentul intrării în vigoare a legii,

raportul dintre acţiunea întemeiată pe dreptul comun, în revendicare, şi

cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr.10/2001.

Dacă anterior intrării în vigoare a acestei legi era în mod

evident posibilă acţiunea în revendicare, fie în temeiul dispoziţiilor

art.480 Cod civil, fie în baza art.6 din Legea nr.213/1998, după intrarea

în vigoare a Legii nr.10/2001, toate persoanele îndreptăţite erau ţinute să

urmeze prevederile acestei legi.

Or, reclamanta nu a apelat la prevederile acestei legi, ci a

formulat cererea de faţă, al cărei obiect intră sub incidenţa Legii speciale

nr.10/2001. Siguranţa şi stabilitatea circuitului civil, ca argumente avute

în vedere la elaborarea acestui act normativ special, nu pot fi afectate prin

nerespectarea dispoziţiilor legilor speciale, elaborate în scopul stabilirii

măsurilor reparatorii, faţă de preluările efectuate de stat în perioada

comunistă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal,

reclamanta, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

Astfel, Legea nr.10/2001, ca lege specială, reglementează

modalitatea de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii

pentru imobilele naţionalizate în mod abuziv. Persoanele îndreptăţite au

avut posibilitatea să obţină pe cale administrativă repararea prejudiciului

suferit prin preluarea de către stat a imobilelor proprietatea lor sau a

autorilor lor. În cazurile în care aceste persoane nu au obţinut satisfacţie

pe cale administrativă, au avut facultatea de a contesta în justiţie măsurile

luate de comisiile de aplicare a Legii nr.10/2001. Expedierea notificărilor

menţionate a trebuit să fie făcută până la un termen prelungit de mai

multe ori prin lege, după a cărui expirare abordarea procedurii

administrative arătate a devenit imposibilă.

În speţe de natura celei prin prezenta cauză, procedeul urmat

de instanţă pentru a rezolva pricina şi consacrat ca atare în practică, se

concretizează în compararea titlurilor invocate de părţi. Nu se poate

susţine că nerecurgerea la dispoziţiile unui act normativ special poate

împiedica o persoană să recurgă la dispoziţiile dreptului comun pentru a-

şi apăra drepturile. Este, de altfel, edificator în acest sens faptul că,

potrivit legii, acţiunea în revendicare este imprescriptibilă. Proprietarul

neposesor poate să-şi ceară înapoi imobilul de la posesorul neproprietar

oricând.

În cauză, reclamanta a susţinut şi dovedit că imobilul din

Piteşti, str. A.I. nr.5, judeţul Argeş, a aparţinut autorului său, că a fost

preluat fără titlu de către stat şi că în prezent face parte din fondul locativ

de stat. Acestor elemente de fapt indubitabile nu le poate fi opus de

partea adversă niciun act care să justifice rămânerea în posesia sa a

imobilului şi perpetuarea unui abuz petrecut în anul 1950. 

Interpretarea pe care redactorul sentinţei o dă prevederilor

legale incidente în cauză este greşită şi se situează în afara textelor de lege

şi a practicii judiciare univoce în domeniu.

În acelaşi sens, se subliniază că însăşi legea specială, cu

normele sale de aplicare, lasă deschisă calea exercitării acţiunii în

revendicare pentru persoana îndreptăţită.

Analizând sentinţa apelată, prin prisma criticilor formulate şi

având în vedere actele şi lucrările dosarului de fond, Curtea a constatat că

apelul este fondat, fiind admis, cu consecinţa desfiinţării sentinţei şi a

trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Astfel, Tribunalul Argeş a pronunţat o hotărâre nelegală, prin

modul de soluţionare a excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii în

revendicare imobiliară promovată de apelantă, ignorând dispoziţiile art.6

din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor

Fundamentale şi art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, în

raport de art.480 Cod civil.

În esenţă, Tribunalul Argeş a reţinut că, în funcţie de situaţia

juridică a imobilului în litigiu şi de data promovării acţiunii, în speţă sunt

aplicabile dispoziţiile Legii nr.10/2001, care înlocuiesc dispoziţiile

dreptului comun în materia acţiunilor în revendicare imobiliară.

Principiul specialia generalibus derogant, valorificat de instanţa de

fond, intervine în situaţia în care se pune problema combinării a două

legi succesive, una generală şi alta specială, cadru în care legea specială se

aplică prioritar normei generale.

De aceea, s-a constatat că se impune identificarea raţiunii legii

speciale pentru a desprinde acele soluţii particulare preconizate, care să

determine aplicarea prioritară în raportul cu dreptul comun.

Astfel, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.10/2001, imobilele

preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

se restituie în natură în condiţiile acestei legi.

Deosebit, art.2 alin.2 din aceeaşi lege statuează că persoanele

ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de

proprietar avută la data preluării.

Art.480 Cod civil consacră prerogativele dreptului de

proprietate, posesia, folosinţa şi dispoziţia titularului său, iar potrivit

art.481 Cod civil, nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de

utilitate publică şi numai după o justă şi prealabilă despăgubire.

Din analiza textelor legale sus menţionate reiese că, practic,

ipotezele celor două legi se suprapun, soluţia normativă preconizată fiind

aceeaşi în ambele reglementări, respectiv restituirea în natură a unor

astfel de imobile.

Diferenţa constă în aceea că legea specială prevede în plus şi

alte măsuri reparatorii pentru ipoteza în care bunul nu poate fi restituit în

natură.

În consecinţă, neurmarea procedurilor instituite de Legea

nr.10/2001 nu poate conduce în niciun caz la pierderea dreptului

subiectiv de proprietate consacrat de legislaţia comună şi de art.1 din

Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie.

S-a reţinut că împrejurarea că reclamanta-apelantă nu ar fi

uzat de dispoziţiile Legii nr.10/2001, nu poate fi de natură a conduce la

pierderea dreptului de proprietate, ci doar la pierderea dreptului la

acţiune în temeiul legii speciale, aceasta nemaiputând beneficia de

avantajele consacrate de lege (celeritatea procedurii, gama de măsuri

reparatorii prevăzute de Legea nr.10/2001).

Dreptul de proprietate al apelantei-reclamante, moştenitoare

a autoarei sale D.R., decedată la data de 29.09.2006 (f.4, dosar fond), 

este consfinţit printr-un contract de vânzare-cumpărare transcris la grefa

Tribunalului Argeş sub nr.194/30 martie 1949 (f.32-36, dosar fond), iar

potrivit actelor şi lucrărilor dosarului, prima instanţă nu a administrat nici

un fel de alte probe din care să rezulte dacă există acte de preluare a

imobilului de către stat, ori care este situaţia juridică actuală a acestuia, de

cine este ocupat în prezent şi în temeiul cărui titlu, luând act doar de

susţinerile reclamantei, nedovedite până în acest moment.

Prin urmare, în considerarea art.2 alin.2 din Legea

nr.10/2001, republicată şi modificată, s-a constatat că reclamanta nu şi-a

pierdut calitatea de proprietar, ceea ce o îndreptăţeşte la valorificarea

dreptului de proprietate şi în temeiul dreptului comun.

O soluţie în sens contrar ar pune în discuţie nu numai dreptul

de proprietate garantat de art.1 Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia

Europeană a Drepturilor Omului, ci şi dreptul la acces la justiţie, în

sensul art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Or, potrivit art.20 din Constituţia României, dispoziţiile

constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi

interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este

parte.

Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare

la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile

interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în

care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

Faţă de cele expuse mai sus, constatând că instanţa de fond a

soluţionat cauza în mod greşit pe excepţia inadmisibilităţii, în temeiul

art.297 Cod procedură civilă, Curtea a admis apelul declarat de

reclamanta B.V. împotriva sentinţei civile nr.88 din 1 aprilie 2008,

pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr.2809/109/2007, pe care a

desfiinţat-o, trimiţând cauza în rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

În judecarea fondului, s-a dispus ca instanţa să aibă în vedere şi celelalte

critici exprimate în apel.

Domenii speta

Spete similare