Uzucapiune

ROMÂNIA

TRIBUNALUL PRAHOVASECŢIA I CIVILĂ

DOSAR NR. .../281/2010

DECIZIA CIVILĂ NR. 1408

Şedinţa publică din data de 19.10.2012

T R I B U N A L U L

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti sub nr. .../281/2010, reclamanţii TI şi TF au solicitat în contradictoriu cu pârâtul municipiul Ploieşti, prin primar, să se constate calitatea lor de proprietari asupra terenului în suprafaţa de 600 mp situat in P, str. G nr. 24 şi a imobilului - casă de locuit amplasat pe acest teren, compus din patru camere, bucătărie, vestibul şi magazie, în baza art. 1840 şi urm. C. Civ.

În motivarea cererii, reclamanţii au precizat că autorii lor MI si MM au intrat în stăpânirea unui teren în anul 1965, în suprafaţă de cca 600 mp situat în P, str. G, nr. 24, pe care l-au împrejmuit şi pe care au început edificarea unui imobil casă de locuit, posesia exercitată de aceştia asupra celor 2 imobile a fost una paşnică, publică, fiind exercitată în nume de proprietar.

Reclamanţii au mai aratat ca numitul MI a decedat la data de 02 iulie 1978, iar MM la data de 22 august 1989, având ca unică moştenitoare pe TF, în calitate de descendentă.

De asemenea, reclamanţii au mai arătat ca au locuit împreuna cu autorii lor, iar după decesul acestora au stăpânit netulburaţi imobilele indicate, achitând pentru acestea toate taxele şi impozitele, comportându-se ca adevăraţi proprietari şi, totodată, că imobilul casă de locuit a fost edificat şi cu contribuţia lor materiala, autorii lor neavand suficiente posibilitati financiare.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1846 si urm. C. Civ.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare în cauză, în faţa primei instanţe, prin care să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele de apărare.

În susţinerea cererii, reclamantii au depus la dosar înscrisuri.

La termenul de judecata din data de 28.10.2010, instanţa de fond a încuviinţat, pentru reclamanţi, proba cu inscrisuri, un martor, expertiza specialitatea topografie si constructii civile.

La termenul de judecata din data de 03.02.2011, reclamantii au depus la dosarul cauzei precizare la actiune, în sensul că solicită să se constate calitatea lor de proprietari ai imobilului - casă de locuit situat în P, str. G, nr. 24, în baza accesiunii imobiliare, reglementate de art. 492 C. civ.

Prin sentinţa civila nr. 13012/29.11.2011, Judecatoria Ploiesti a respins cererea formulata de reclamanţii TI şi TF în contradictoriu cu pârâtul municipiul P, prin primar, ca neîntemeiată, reţinând următoarele considerente ce au stat la baza pronunţării acestei sentinţe, astfel:

Uzucapiunea reprezintă un mod prin care se dobândeşte un drept real prin efectul posedării lucrului un timp, determinat, starea de fapt transformându-se în stare de drept. Condiţia esenţială pentru a opera uzucapiunea reprezintă justificarea unei posesii utile şi neviciate. Posesia trebuie să fie, aşadar, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar (art. 1847 Cod civil).

În cazul uzucapiunii de 30 de ani invocată de către reclamanţi, posesorul trebuie să îndeplinească două condiţii şi anume să posede bunul în timpul prevăzut de lege, respectiv 30 de ani şi posesia să fie utilă.

În acest sens prin art. 1854 cod civil se prevede că orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii. Posesia ca fapt juridic constă în exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, cât şi în posibilitatea de a exercita acele acte ca manifestare a pretenţiunii existenţei unui drept asupra bunului respectiv.

Conform art. 1853 cod civil "actele ce exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precare, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari, sau asupra unui lucru comun în puterea destinaţiei legale a acestuia nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Precaritatea este un viciu absolut şi perpetuu al posesiei.

Faţă de aceste temeiuri civile, prima instanţă arată că, ceea ce este caracteristic pentru precaritate este faptul că stăpânirea lucrului este lipsită de animus sibi habendi, de elementul intenţional, psihologic al posesiei. Aceasta înseamnă că actele sau faptele materiale sunt săvârşite nu pentru sine, ci pentru altcineva.

Din probele administrate în cauză, instanţa de fond concluzionează că posesia este lovită de viciul precarităţii.

Astfel, martorul audiat de către prima instanţa, LM, vecină cu reclamanţii a declarat că părinţii reclamantei au stăpânit casa şi terenul din 1970 şi apoi a continuat să le stăpânească reclamanta. Martora a mai precizat că terenul este în suprafaţă de 600 mp, iar în 1970 exista o casă cu două camere şi bucătărie, ulterior, construindu-se o serie de camere. Martora a mai declarat că mama reclamantei i-a spus că a intrat stăpânirea terenului din anul 1965 şi că nu cunoaşte să fi venit vreo persoană care să pretindă că este proprietar pe teren.

Instanţa de fond a reţinut că declaraţia martorei nu este în concordanţă cu răspunsul primit de la Serviciul Public de Finanţe Locale P (respectiv adresele de la f. 78, 86, 92 din dosarul de fond), din care rezultă că imobilul situat în P, str. G, nr. 24, format din clădire cu valoare de impunere 170.280 de lei şi teren proprietate de stat, atribuit în folosinţă fără titlu, în suprafaţă de 600 mp figurează în evidenţele acestora pe numele TF şi most. def. MM în baza certificatului de moştenitor 1567/1978.

De aici rezultă că acest teren ar fi fost dat în folosinţă autorilor reclamanţilor, astfel că instanţa fondului nu a putut reţine fără niciun dubiu că posesia nu este afectată de viciul precarităţii.

Conform art. 1169 Cod civil, sarcina probei revine reclamantului şi acesta trebuia să dovedească dincolo de orice îndoială fie că posesia nu este afectată de viciul precarităţii, fie intervertirea detenţiei precare în posesia.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1846 şi art. 1847 Cod civil abrogat şi, în consecinţă, şi a cerinţelor prevăzute de art. 1890 Cod civil referitoare la prescripţia achizitivă de 30 de ani, relative la imobilul teren din P, str. G, nr. 24, având vecinătăţile menţionate în raportul de expertiza, considerente faţă de care acţiunea formulată a primit o soluţie de respingere ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinte au declarat recurs reclamanţii, criticând-o ca fiind netemeinică şi nelegala, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

În motivele de recurs, recurenţii - reclamanţi arată că, în fapt, prin acţiunea introductivă, întemeiată pe dispoziţiile art. 111 Cod procedură civilă, art. 1846 - 1860 Cod civil şi art. 492 Cod civil a solicitat în contradictoriu cu municipiul P, prin primar, pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate ca sunt proprietarii imobilului - casă de locuit şi a terenului în suprafaţa de 604 mp, situate în P, str. G nr. 24, judeţul Prahova.

Arată că au indicat prin acţiunea introductivă faptul că autorii au intrat in stăpânirea terenului ce face obiectul acţiunii în anul 1965, pe care l-au împrejmuit şi au construit un imobil - casă de locuit, au invocat instituţia joncţiunii posesiilor, în sensul că după decesul autorilor, au continuat să posede imobilele indicate, comportându-ne ca adevăraţi proprietari, achitând toate taxele şi impozitele aferente, martorul LM, audiat în cauză a indicat faptul unei posesii continue, paşnice şi exercitată în nume de proprietar atât de către autorii, cât şi de recurenţi ulterior, faţă de care instanţa de fond a respins acţiunea introductivă, apreciind ca posesia exercitată asupra imobilelor este lovită de viciul precarităţii.

Recurenţii arată că instanţa fondului a reţinut că terenul le-a fost atribuit în folosinţă fără titlu, situaţie rezultată din adresele emise de Serviciul Public de Finanţe Locale P.

Apreciază recurenţii ca hotărârea este nelegală, instanţa de fond făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1840 si urm. Cod civil, întrucât din actele şi lucrările cauzei nu rezultă în nici un caz că terenul în suprafaţă de 604 m.p. situat în P, str. G nr. 24 ar fi proprietate de stat, şi că acesta, în calitate de proprietar, l-ar fi atribuit in folosinţă fără acte. Adresa pe care instanţa de fond îşi motivează respingerea acţiunii, nu este confirmată de nici o altă dovadă, pârâta - intimată nu a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, în măsura în care terenul este proprietate de stat, situaţie ce ar demonstra că terenul are un alt regim juridic decât cel presupus de instanţa fondului.

Invocă recurenţii, în drept, dispoziţiile art. 36 alin. l din Legea nr. 18/1991, text legal faţă de care, începând din data de 20 februarie 1991, data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, toate terenurile intravilane care erau în domeniul public al statului şi în administrarea primăriilor, au fost trecute în domeniul privat al unităţilor administrativ - teritoriale, art. 6, art. 26 la care face trimitere art. 36 din aceeaşi lege, ce prevăd că terenurile din intravilan care au aparţinut statului şi care erau în administrarea primăriilor, si care au fost trecute in proprietatea comunei , oraşului sau a municipiului pot fi "vândute, concesionate ori date in folosinţa celor care solicita sa-si construiască locuinţe si nu au teren ...".

Recurenţii concluzionează că terenurile sunt în domeniul privat şi nu în cel public deoarece acesta este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil, iar din moment ce pot fi vândute, sunt alienabile, putând fi uzucapate, atribuirea în folosinţă nu este dovedită în nici un fel, atâta timp cât nu s-a făcut nici o probă pe acest aspect, mai mult faptul ca încă din anii 1970, au plătit impozitul pe terenul şi casa indicată în acţiune, ceea ce exclude posibilitatea atribuirii acestuia în folosinţa.

În al doilea rând, recurenţii - reclamanţi arată că hotărârea instanţei de fond este deficitară şi pentru că a omis a se pronunţe asupra capătului de cerere întemeiat pe dispoziţiile art. 492 Cod procedură civilă, cerere precizatoare ce a fost formulată pentru termenul judecăţii în primă instanţă din data de 03 februarie 2012, cerere prin care au solicitat să se constate calitatea de proprietari ai imobilului - casă de locuit în baza accesiunii imobiliare. Hotărârea recurată face trimitere doar la terenul indicat în acţiunea introductivă, fără a se pronunţa în vreun fel cu privire la acest capăt de cerere, motive pentru care solicită admiterea recursului.

Examinând recursul formulat, raportat la motivele invocate în cerere şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, prin prisma dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, tribunalul constată recursul nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente ce se vor expune în continuare:

Potrivit art. 1890 Cod civil, pentru a putea opera uzucapiunea trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii: să existe o posesie de 30 de ani, iar posesia să fie utilă, adică neviciată. În măsura realizării celor două condiţii se produce principalul efect al uzucapiunii, posesorul dobândeşte dreptul de proprietate sau alt drept real asupra lucrului, cu efect retroactiv, din ziua când a început posesia.

Când se pune în discuţie, pe cale de acţiune, dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripţiei achizitive, instanţa trebuie să verifice dacă există o posesie utilă asupra bunului în litigiu şi dacă această posesie durează de cel puţin 30 de ani. Calităţile posesiei ce se cer a fi întrunite pentru ca aceasta să fie utilă, sunt prevăzute de dispoziţiile art. 1847 Cod civil şi sunt: să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar, vicierea posesiei în oricare dintre aceste modalităţi ducând, implicit, la pierderea dreptului de a mai invoca uzucapiunea.

Prima instanţă a analizat, în speţă, precaritatea, care este mai mult decât un viciu al posesiei, echivalând, în fapt, cu lipsa posesiei.

Definiţia precarităţii este dată de art. 1853 Cod civil vechi, situaţia de faţă regăsindu-se în ultima ipostază oferită de textul de lege. O astfel de concluzie se desprinde cu puterea evidenţei chiar din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii - recurenţi, unde se arată, într-o exprimare lipsită în totalitate de echivoc, că au locuit în imobilul - teren şi casă de locuit împreună cu autorii lor, pe care i-au considerat proprietari, elementul sugerat cu claritate de recurenţi fiind cel al găzduirii, al permisiunii de a locui în imobil.

Proba testimonială cu martora LM ce s-a administrat în faţa primei instanţe, probă faţă de care recurenţi arată că aceasta ar fi indicat o posesie continuă, paşnică şi exercitată sub nume de proprietar atât de autor, cât şi de recurenţi, nu a avut forţa juridică să imprime acestei detenţii valoarea unei posesii utile, în accepţiunea cerută de art. 1853 Cod civil, întrucât percepţia martorei în legătură cu manifestarea exterioară a reclamanţilor sau a autorilor acestora, care ar fi putut crea aparenţa unei adevărate posesii, sub nume de proprietar, nu ar putea înlătura elementul intenţional animus ce a ghidat actele de folosinţă efectuate asupra imobilului, atât de reclamanţii - recurenţi, cât şi de autorii lor.

Pe de altă parte, depoziţia martorei ar fi constituit singurul mijloc de probă care să sugereze acest lucru (neîndeplinind, sub acest aspect, cerinţa coroborării cu celelalte probe administrate în cauză, cât timp, în procesul civil, probele au valoare probatorie prin coroborare, şi nu în mod singular), întrucât din răspunsul primit de la Serviciul Public de Finanţe Locale P rezultă că imobilul situat în P, str. G, nr. 24, format din clădire şi teren proprietate de stat, atribuit în folosinţă fără titlu, în suprafaţă de 600 mp figurează, în evidenţele serviciului fiscal, pe numele TF şi most. defunct MM în baza certificatului de moştenitor nr. 1567/1978.

Dobândirea dreptului de proprietate prin posesie prelungită (uzucapiune, prescripţie achizitivă) este un mod originar, ce se întemeiază pe faptul posesiei, ca stare de fapt, excluzând ideea existenţei unui act juridic translativ de proprietate.

Potrivit art. 1853 Cod civil, nu constituie posesie, ci detenţie precară "actele ce exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar". Detenţia precară este posesiunea ce s-ar exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului, putând fi intervertită în posesie utilă, în condiţiile art. 1858 Cod Civil.

În perioadele de timp până la decesul autorilor, recurenţii au locuit împreună cu aceştia şi s-au îngrijit de teren şi casă, însă acest aspect nu duce la concluzia că au posedat sub nume de proprietar. Nefăcându-se aceasta dovadă în mod clar, se concluzionează că recurenţii au fost simpli detentori precari care, practic, au fost lăsaţi de autori să folosească imobilul. Mai mult, terenul nu era proprietatea autorilor, ci este proprietate de stat atribuit în folosinţă fără titlu, cunoscând că folosesc terenul în calitate de detentori precari, întrucât atât recurenţii, cât şi autorii au fost lăsaţi de autorităţile statului să deţină terenul.

Dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 18/1991, invocate de recurenţi în cerere, nu au incidenţă în cauză, întrucât este vorba de o procedură specială de reconstituire a dreptului de proprietate ce se finalizează prin emiterea unui act administrativ corespunzător, în condiţiile art. 27 din H.G. nr. 850/2005.

Autorii au deţinut un "bun" aşa cum este acest termen definit de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, în temeiul unui act administrativ - jurisdicţional fiind înscrişi in evidentele fiscale, comportându-se ca proprietari şi achitând taxele datorate pentru acesta, dar în atare situaţie, posedând cu titlul de proprietari în temeiul unui act administrativ - jurisdicţional emis de autorităţile publice ale statului şi în temeiul unei legi speciale, aceasta ar reprezenta o justă cauză ce nu poate forma obiectul analizei în cadrul procesual al uzucapiunii de lungă durată.

Se va analiza şi motivul de recurs constând în omisiunea instanţei fondului de a se pronunţa asupra cererii precizatoare formulate de reclamanţii - recurenţi la data de 03 februarie 2012, privind constatarea calităţii de proprietari a acestora asupra imobilului - casă de locuit, în baza accesiunii imobiliare, întemeiată pe dispoziţiile art. 492 din Codul civil abrogat.

Omisiunea instanţei de a se pronunţa pe un capăt de cerere se soluţionează prin prisma dispoziţiilor art. 281 ind. 2 C.proc.civ., întrucât art. 304 pct. 6 C.proc.civ., în care s-ar putea încadra din oficiu acest motiv de recurs, prevede posibilitatea modificării unei hotărâri când instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

Ipoteza de la art. 304 pct. 6 din cod de a modifica o hotărâre pentru că instanţa nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere a fost scoasă odată cu modificarea adusă Codului de procedură civilă de O.U.G. nr. 138/2000 şi pe cale de consecinţă, recursul reclamanţilor întemeiat pe acest aspect al nepronunţării instanţei fondului nu poate fi primit.

Faţă de dispoziţiile art. 312 Cod procedură civilă şi considerentele ce preced, recursul declarat de recurenţii - reclamanţi se priveşte ca fiind nefondat şi va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E :

Respinge recursul declarat de recurenţii - reclamanţi TI şi TF împotriva sentinţei civile nr. 13012/29.11.2011 pronunţată de Judecătoria Ploieşti, în contradictoriu cu intimatul - pârât, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publica azi,19.10.2012.

PREŞEDINTEJUDECATORI,

5

Domenii speta

Spete similare