Cerere de acordare despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare. Cale de atac. Condiţii

Codul de procedură penală: art. 504-506;

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: art. 5 par. 5.

Potrivit prevederilor art.282 ind.1 din Codul de procedură civilă de la 1865 astfel cum a fost modificat prin Legea 202/2010, împotriva hotărârii de primă instanţă având ca obiect cererea pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, iar  curtea de apel trebuia să califice în raport de dispoziţiile art.84 din Codul de procedură civilă, căile de atac exercitate ca fiind recursuri.

Nu se poate reţine că faţă de reclamantă s-ar fi luat o măsură de privare de liberate sau de restrângere a libertăţii fără bază legală; măsura preventivă nu este contrară dispoziţiilor art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată prin Legea nr.30/1994, întrucât se înscrie în situaţia de excepţie prevăzută de art.5 paragraful 1 lit.c.

Sunt eronate argumentele în fapt reţinute de instanţa de fond în sprijinul soluţiei de admitere a cererii de acordare a daunelor morale, întrucât soluţia de achitare nu constituie ea însăşi un motiv pentru reţinerea caracterului nelegal al unei măsuri preventive, luată în cursul urmăririi penale şi care s-a apreciat în raport de probele existente la momentul luării acesteia.

Prin sentinţa civilă nr.4437 din 11 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosar nr.272/96/2013, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de chemaţii în garanţie Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Ministerul Justiţiei şi, pe cale de consecinţă, s-a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a admis în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect acordarea de daune morale şi daune materiale în temeiul art.504 Cod procedură penală, formulată de reclamanta B. E. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi s-a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 5.000 lei cu titlu daune morale, fiind respinse celelalte pretenţii ale reclamantei.

Sentinţa pronunţată de instanţa de fond a fost atacată de reclamanta B. E., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat în cauză prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi de chematul în garanţie Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În primul ciclu procesual Curtea de Apel Tg. Mureş s-a pronunţat ca instanţă de apel, prin decizia nr.74/A/14 ianuarie 2014.

În recursurile declarate de reclamantă şi de pârât, prin decizia nr. 2486 din 1 octombrie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. 272/96/2013 s-a dispus casarea deciziei nr.74/A din 14 ianuarie 2014 şi trimiterea dosarului la Curtea de Apel Tg. Mureş pentru judecarea cauzei ca instanţă de recurs.

În considerentele deciziei de casare s-a reţinut că potrivit prevederilor art.282 ind.1 din Codul de procedură civilă de la 1865 astfel cum a fost modificat prin Legea 202/2010, împotriva hotărârii de primă instanţă având ca obiect cererea pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, putea fi exercitată doar calea de atac a recursului, iar  curtea de apel trebuia să califice în raport de dispoziţiile art.84 din Codul de procedură civilă, căile de atac exercitate ca fiind recursuri. S-a reţinut că procedând la judecarea cauzei în apel, instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

Fiind astfel investită în prezenta rejudecare, cu soluţionarea recursurilor declarate împotriva sentinţei civile nr.4437 din 11 octombrie 2013 pronunţată de Tribunalul Harghita, Curtea a reţinut următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Harghita la data de 23 ianuarie 2013, reclamanta B. E. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul Statul Român să se dispună obligarea acestuia la plata de daune materiale în sumă de 66.000 lei şi la plata sumei de 50.000 lei cu titlu de daune morale, invocând caracterul nelegal al măsurii arestului preventiv din data de 25.11.2010, pe o durată de 24 de ore şi caracterul nelegal al măsurii obligării de a nu părăsi localitatea Miercurea Ciuc, luate în dosarul penal 266/96/2011 al Tribunalului Harghita.

Reclamanta a arătat în motivele cererii că în acel dosar penal a fost condamnată în primă instanţă de Tribunalul Harghita, soluţia fiind menţinută de Curtea de Apel Tg. Mureş, iar în recurs a fost achitată în baza art.10 lit. a raportat la art.11 pct.2 lit.a din Codul de procedură penală. Reclamanta a arătat că procesul penal a durat 15 luni şi invocă traume  psihice cauzate de măsurile preventive amintite mai sus. Sub aspectul daunelor materiale pretinse, a susţinut că din cauza măsurii obligării de a nu părăsi localitatea Miercurea Ciuc a fost lipsită de venituri. Anterior arestării lucra ziler pe litoralul românesc de unde a revenit în localitatea Miercurea Ciuc în octombrie 2010. În susţinerea daunelor materiale pretinse a arătat că în situaţia în care i s-ar fi permis să părăsească localitatea în cele 15 luni cât a durat procesul, ar fi câştigat circa 66.000 lei întrucât intenţiona să plece în Austria pentru a lucra în calitate de zilier şi ar fi putut câştiga cca.1000-1500 euro lunar.

În drept reclamanta a invocat prevederile art. 52 din Constituţia României, art.504-506 Cod procedură penală, art.5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În primă instanţă pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat în cauză prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Harghita conform delegaţiei de la fila 13 dosar, a formulat întâmpinare (filele 8-12 dosar fond) prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. Pârâtul a invocat prin întâmpinare prevederile art.3 din Protocolul 7 adiţional la Convenţie şi a susţinut în esenţă că nu sunt îndeplinite condiţiile ca persoana în cauză să fi fost condamnată definitiv, printr-o hotărâre nesusceptibilă de a fi atacată prin căi ordinare. S-a arătat că achitarea dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii restrângerii de libertate şi s-a susţinut că nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.504 alin.3 din Codul de procedură penală. Pârâtul a mai arătat că normele interne prevăd faptul că măsura arestării este supusă automat controlului de legalitate al instanţei şi de asemenea, instituie un termen de aducere a inculpatului în faţa unui magistrat în sensul art.5 paragraful 3 din Convenţie, „rezonabil” în accepţiunea Curţii, respectând principiul celerităţii consacrat de Convenţie. Pârâtul a susţinut că nu există o încălcare a dreptului reclamantei la libertate şi siguranţă prevăzută de art.5 din CEDO întrucât aceasta a fost arestată preventiv în baza unui mandat de arestare emis de către un organ judiciar, iar asupra temeiniciei şi legalităţii luării măsurii preventive s-au pronunţat instanţele de judecată. S-a arătat că şi măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi propusă şi dispusă fie de procuror, la propunerea organului de cercetare penală, în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii de instanţa de judecată, dacă există probe şi indicii temeinice privind săvârşirea unei infracţiuni şi sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiţii. Atât ordonanţa procurorului cât şi încheierea instanţei de judecată sunt supuse căilor de atac şi controlului judiciar. Pentru aceste motive pârâtul a susţinut în primă instanţă că se impune respingerea cererii de acordare de daunelor morale. Cu privire la daunele materiale, pârâtul a susţinut în esenţă că acestea nu sunt dovedite, reclamanta făcând referire la o situaţie ipotetică.

Pârâtul a formulat în primă instanţă şi o cerere de chemare în garanţie împotriva Ministerului Public şi a Ministerului Justiţiei, susţinând că aceste instituţii sunt în măsură să justifice şi să susţină cu probe concludente, hotărârea de a propune arestarea reclamantei, dispunerea arestării, aplicarea măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea.

Atât chematul în garanţie Ministerul Public cât şi chematul în garanţie Ministerul Justiţiei au formulat în primă instanţă întâmpinare, prin care au invocat lipsa calităţii procesuale pasive.

Tribunalul Harghita a pronunţat sentinţa civilă nr.4437 din 11 octombrie 2013 în sensul arătat la începutul considerentelor, reţinând în esenţă că prin ordonanţa procurorului din data de 25 noiembrie 2010 din dosar nr. 32/D/P/2010, faţă de reclamantă s-a luat măsura reţinerii pe o perioadă de 24 de ore, urmată de măsura obligării de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile. În acel proces penal, faţă de reclamantă s-a pronunţat în recurs, o hotărâre de achitare în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a din Codul de procedură penală, instanţa de fond apreciind că  la data luării măsurilor preventive amintite, nu existau motive întemeiate de a bănui că reclamanta a săvârşit vreo infracţiune. Prima instanţă a apreciat raportat la criteriile prevăzute de art.505 alin.1 din Codul de procedură penală şi judecând în echitate, că suma de 5.000 lei acordată cu titlu de daune morale constituie o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei  şi persoanei acesteia, atât în ceea ce priveşte viaţa sa privată cât şi cea socială.

Instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada daunelor materiale pretinse.

Prin recursurile declarate împotriva acestei hotărâri se solicită următoarele:

Recurenta reclamantă B. E. solicită modificarea sentinţei atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtului la plata sumei de 66.000 lei cu titlu daune materiale şi la plata sumei de 50.000 lei cu titlu daune morale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta reclamantă critică soluţia primei instanţe de respingere a daunelor materiale şi susţine că dovada imposibilităţii de a lucra reiese din restrângerea dreptului de a se deplasa în afara localităţii Miercurea Ciuc. Arată că din această cauză nu şi-a putut găsi un loc de muncă. Cu privire la daunele morale acordate de instanţa de fond, recurenta susţine că acestea sunt prea mici raportat la circumstanţele de fapt şi face referire la publicaţiile din presă în care a apărut ca fiind o mamă degenerată care vinde droguri prin copilul ei, aspecte ce nu au putut fi dovedite în procesul penal. Susţine că pe întreaga perioadă de derulare a procedurii penale onoarea i-a fost lezată atât în sala de judecată cât şi prin publicaţiile din presă.

Recurentul pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat în cauză prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov solicită modificarea sentinţei atacate în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată. De asemenea solicită modificarea sentinţei şi în sensul admiterii cererii de chemare în garanţie formulată împotriva Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Ministerului Justiţiei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul pârât susţine în esenţă că sentinţa atacată este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a legii. Invocă prevederile art.3 din Protocolul 7 adiţional la Convenţie care consacră răspunderea statelor pentru prejudiciul cauzat prin erori judiciare şi arată că pentru aplicarea acestui text este necesară îndeplinirea a trei condiţii: 1.persoana în cauză să fie condamnată definitiv, printr-o hotărâre nesusceptibilă de atacare prin căi ordinare. Hotărârea trebuie să vizeze o condamnare pe fond, întrucât dacă decizia eronată se referă la arestarea unei persoane, devin incidente prevederile art.5 paragraful 5 din convenţie, care consacră dreptul la despăgubiri în cazul unei privări de libertate ilicite; 2. condamnarea să fie anulată pe motiv că un fapt nou sau o nouă probă au condus la concluzia unei erori judiciare, aspecte de determină o reevaluare pe fond a cauzei; 3. cel condamnat că nu aibă vreo culpă în faptul că probele nevinovăţiei nu au fost cunoscute.

Recurentul pârât arată că achitarea dispusă în procesul penal nu echivalează automat cu nelegalitatea măsurii reţinerii şi restrângerii de libertate şi face referire la condiţiile prevăzute de art.504 alin.3 din Codul de procedură penală. Se invocă prevederile art.148, art.149.1, art.146 şi art.137 ind.1 alin.1 din Codul de procedură penală raportat la art.5 din Convenţie şi se arată că normele interne prevăd faptul că măsura arestării preventive este supusă automat controlului de legalitate al instanţei şi de asemenea, instituie un termen de aducere a inculpatului în faţa unui magistrat conform art.5 paragraful 3 din Convenţie. Se mai arată că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă fie de procuror, la propunerea organului de cercetare penală, în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii de instanţa de judecată, dacă există probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei infracţiuni şi sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, atât ordonanţa procurorului cât şi încheierea instanţei de judecată fiind supuse căilor de atac şi controlului judiciar. Se susţine pentru aceste motive, că este greşită soluţia primei instanţe, care pornind de la faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus în recurs, achitarea inculpatei, a stabilit că la data dispunerii măsurilor preventive nu existau motive temeinice de a bănui că inculpata a săvârşit o infracţiune. Recurentul susţine că acordarea de daune morale nu este justificată şi solicită modificarea sentinţei în sensul respingerii în întregime a acestui petit. Se mai arată că daunele materiale de asemenea nu se justifică şi, pe de altă parte, reclamanta a făcut referire la o situaţie ipotetică, posibilă şi probabilă, fără a prezenta acte clare, certe şi temeinice.

Cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată în primă instanţă, recurentul pârât invocă prevederile art.233, art.236, art.261, art.262 şi art.300 din Codul de procedură penală şi susţine că persoanele chemate în garanţie sunt în măsură să justifice şi să susţină cu probe concludente, ordonanţa de reţinere şi cea de aplicare a măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea.

Recurentul chemat în garanţie Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie invocă prevederile art.304 ind.1 şi art. 304 pct.8 din Codul de procedură civilă. Susţine că instanţa de fond a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii şi a schimbat natura ori înţelesul lămuri şi vădit neîndoielnic al acestuia şi critică considerentele primei instanţe potrivit cărora pentru acordarea de daune morale s-a reţinut că la data dispunerii măsurilor preventive nu existau motive temeinice de a bănui că inculpata a săvârşit o infracţiune. Recurentul susţine că măsura reţinerii pe o perioadă de 24 de ore şi măsura obligării de a nu părăsi localitatea au fost conforme cu art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, că acestea au fost dispuse cu respectarea art.143-145 Cod procedură penală. Se mai arată că legalitatea măsurii preventive se apreciază în funcţie de probele existente la acel moment în dosarul de urmărire penală şi actele procesuale efectuate în dosar, având în vedere inclusiv complexitatea cauzei şi gravitatea faptei, iar în speţă organele de cercetare penală au avut probe şi indicii temeinice care au impus măsurile reţinerii pentru o perioadă de 24 de ore şi a obligării de a nu părăsi localitatea. Recurentul invocă jurisprudenţa C.E.D.O. în cauza Engel c. Olanda şi arată că dispoziţiile art.5 nu trebuie interpretate  în mod mecanic. Arată că raportat la dispoziţiile Convenţiei, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii pentru ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată licită: conformitatea măsurii cu dreptul intern şi obligativitatea ca măsura internă să se înscrie într-unul din cazurile prevăzute în Convenţie. Se arată că potrivit jurisprudenţei C.E.D.O., pentru ca o privare de libertate să corespundă exigenţelor Convenţiei, aceasta trebuie să fie dispusă cu respectarea dispoziţiilor substanţiale şi procedurale din dreptul intern şi să fie conformă cu scopul art.5 de a proteja orice persoană împotriva arbitrariului. Totodată, pentru ca o privare de libertate să fie compatibilă cu dispoziţiile Convenţiei, aceasta trebuie să aibă o bază legală pe toată durata existenţei ei. Se arată că ambele condiţii au fost îndeplinite, iar cu privire la cea de-a doua condiţie, măsura privativă de libertate este compatibilă cu obiectul şi scopul Convenţiei şi se încadrează în lista limitativă a excepţiilor de la art.5 paragraful 1, respectiv reţinerea preventivă s-a efectuat pe baza existenţei unei suspiciuni rezonabile cu privire la săvârşirea unei infracţiuni ( art.5 paragraful 1 lit.c). Se susţine că arestarea unei persoane este compatibilă cu prevederile Convenţiei chiar dacă, ulterior arestării, organele de anchetă au constatat nevinovăţia acesteia sau au intervenit anumite impedimente juridice precum prescripţia, amnistia ori dezincriminarea, care nu mai permit continuarea procesului penal. Se arată că la momentul arestării nu este încă necesar să se stabilească în mod clar natura şi existenţa unei infracţiuni, întrucât faptele care dau naştere bănuielilor nu au acelaşi nivel de certitudine cu cele care justifică condamnarea, iar preocuparea permanentă pe parcursul privării de libertate o reprezintă tocmai continuarea inV.tigaţiilor în scopul confirmării sau înlăturării temeiurilor de arestare. Pentru aceste motive recurentul susţine că măsurile luate de organele de cercetare penală au fost conforme exigenţelor art.5 din Convenţie.

Recurentul invocă apoi prevederile art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă şi susţine că soluţia primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a legii. Se arată reclamanta inculpată a fost prinsă în flagrant la data de 25 noiembrie 2010 şi trimisă în judecată prin rechizitoriul nr.32/D/2010 din data de 19.01.2011 al DIICOT – Biroul Teritorial Harghita. În faza de urmărire penală aceasta a recunoscut săvârşirea infracţiunilor şi nu a depus nicio plângere cu privire la modul în care a fost tratată în perioada reţinerii şi a fost asistată de apărător în tot cursul urmăririi penale şi ulterior în instanţă. Se arată ca împrejurări de fapt, că discuţiile purtate în data de 25 noiembrie 2010 au pus în evidenţă înţelegerea dintre reclamantă şi fiul ei L. N. cu privire la întâlnirea lor pentru a comercializa cannabisul pe care îl avea H. T.. Recurentul face referire şi la declaraţiile date de reclamanta inculpată din care reiese că nu a avut nicio ocupaţie nici la data realizării flagrantului, nici înainte şi nici după, susţinând că acest aspect contrazice susţinerile reclamantei potrivit cărora din cauza măsurilor dispuse de organele de cercetare penală, aceasta nu a putut părăsi localitatea Miercurea Ciuc în scopul angajării în străinătate. Recurentul arată că reclamanta inculpată nu a contestat măsurile luate în cursul urmăririi penale şi nu a depus nicio plângere. Aceasta nu avea un domiciliu stabil, locuia în concubinaj cu H. T. la domiciliul acestuia, unde au fost găsite drogurile. Se mai susţine că nu au apărut articole nici în presa locală şi nici în presa centrală cu privire la persoana şi activitatea infracţională a reclamantei, cu excepţia unui comunicat în care s-a făcut referire la prinderea inculpaţilor în flagrant şi iniţialele acestora. Se precizează în recurs, că întrucât reclamanta inculpată nu avea un domiciliu stabil, un loc de muncă şi condiţii pentru creşterea copilului dat în grijă, acesta, înainte de realizarea flagrantului, a fost internat la casa de copii de către reclamantă. Recurentul mai arată că reclamanta inculpată B. E. a depus plângeri împotriva ofiţerilor din cadrul S.C.C.O. Harghita în cursul anului 2011, după aproximativ un an de zile, pentru săvârşirea infracţiunii de cercetare abuzivă, faptă prevăzută şi pedepsită de art.266 alin.2 Cod penal. Prin rezoluţia din data de 13 noiembrie 2012 în dosarul nr.210/P/2011 s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de ofiţerii din cadrul S.C.C.O. Harghita. Se arată în concluzie, că legitimitatea restrângerii de libertate în prezenta cauză s-a întemeiat în primul rând pe legislaţia internă, în condiţiile derulării urmăririi penale, era necesară pentru buna desfăşurare a procesului şi proporţională faţă de scopul urmărit.

Pe de altă parte, recurentul susţine că suma acordată de instanţa de fond cu titlu de daune morale este excesivă şi încalcă raportul de proporţionalitate faţă de măsura luată, având un caracter nerezonabil şi constituind un izvor de îmbogăţire fără just temei. Susţine că instanţa de fond nu a arătat care au fost criteriile ce au determinat acest cuantum. Recurenta face referire la jurisprudenţa C.E.D.O. în cauzele Tolstoy Miloslovski vs. Regatul Unit, Tiron c. României, Mihuţă c. României, Tudorache c. României, Samoilă şi Cionca c. României şi arată că prin acordarea cu titlu de despăgubiri a unor sume exagerat de mari, nejustificat în raport cu întinderea prejudiciului real suferit şi dovedit, acestea sunt susceptibile să îşi piardă caracterul de reparaţie morală şi să se transforme într-o îmbogăţire fără just temei.

Intimatul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat în cauză prin DGRFP Braşov. Intimatul formulează apărări cu privire la criticile aduse modului de soluţionare de către prima instanţă a cererii de chemare în garanţie şi arată că potrivit art.505 alin.4 din Codul de procedură penală, reparaţia este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice. Se invocă şi atribuţiile Ministerului Finanţelor Publice stabilite prin art.2 alin.2 lit.c şi art.3 alin.1 pct.81din HG 34/2009. Intimatul  mai arată că Ministerul Justiţiei are atribuţiile stabilite prin HG 652/2009.

Analizând legalitatea sentinţei atacate prin raportare la motivele de recurs invocate şi în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac conform art.304 ind.1 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut următoarele:

În procedura art.504-506 din Codul de procedură penală, Statul are o răspundere limitată la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, iar prin raportare la art.52 alin.3 din Constituţia României, eroarea judiciară a fost definită sub două aspecte: condamnarea constatată a fi nelegală prin pronunţarea unei hotărâri ulterioare de achitare şi privarea de libertate ori restrângerea libertăţii unei persoane în mod nelegal, constatată astfel prin ordonanţă a procurorului sau prin hotărâre judecătorească.

1. Recursul declarat de pârât urmează a fi analizat la început, întrucât recurentul pârât invocă în esenţă lipsa condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa unei erori judiciare.

În analiza acestor susţineri Curtea a avut în vedere că prin sentinţa penală nr.171 din 30 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul penal nr.266/96/2011, s-a dispus în temeiul art. 2 alin.1 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art.14 lit.d din Legea nr.143/2000, condamnarea reclamantei din prezenta cauză la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a,b şi e din Codul penal; deducerea din pedeapsă a duratei reţinerii de 24 de ore din 25.11.2010 şi în baza art.88 alin.1 Cod penal, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani.

Această sentinţă a fost menţinută în apel, prin decizia penală nr.75/A din 03 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Tg.Mureş, secţia penală.

În recursul declarat în acea procedură de reclamanta din prezenta cauză B. E., prin decizia nr.1011 din 4 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a dispus casarea deciziei pronunţată în apel şi în parte, a sentinţei pronunţată de instanţa de fond şi, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea reclamantei B. E. sub aspectul infracţiunii de trafic de droguri de risc prevăzută de art.2 alin.1 din Legea 143/2000 cu aplicarea art.14 lit.d din aceeaşi lege.

Pe perioada procedurii judiciare penale, faţă de reclamanta din prezenta cauză s-a luat măsura preventivă a reţinerii pe o durată de 24 de ore din data de 25 noiembrie 2010, urmată de măsura de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile dispusă prin ordonanţa procurorului din data de 25 noiembrie 2010.

Reclamanta a fost achitată de instanţa de recurs.

 Nu suntem aşadar în situaţia prevăzută de art.504 alin.1 din Codul de procedură penală (respectiv existenţa unei condamnări prin hotărâre definitivă, urmată apoi de achitare în altă procedură judiciară), neputându-se reţine existenţa unei erori judiciare în înţelesul art.3 din Protocolul 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Iar pentru a fi în prezenţa situaţiei prevăzută în alin.2 al art.504 din Codul de procedură civilă, textul legal impune condiţia expresă a privării ori restrângerii „nelegale” de libertate, indiferent de modalitatea de finalizare a procedurii penale.

Astfel, potrivit prevederilor art.504 alin.2 şi 3 „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).”.

Verificând existenţa acestei condiţii prin raportare la art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată de România prin Legea nr.30/1994 instanţa are în vedere următoarele:

În jurisprudenţa CEDO s-a afirmat în mod constant, că scopul esenţial al art.5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale şi că în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală.

Din cuprinsul dosarului de urmărire penală, ataşat la dosarul penal nr.266/96/2011 al Tribunalului Harghita, reiese că prin Ordonanţa procurorului de reţinere nr.32/D/P/26.11.2010 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT - Biroul Teritorial Harghita, s-a dispus reţinerea pe o durată de 24 de ore, a reclamantei (învinuită). Măsura reţinerii a durat din data de 25.11.2010 ora 14,35 până la 26.11.2010, ora 14,35 (filele 63-64 dosar de urmărire penală).

Această măsură era prevăzută de art.136, art.143 şi art.144 din Codul de procedură penală.

După expirarea măsurii reţinerii, prin ordonanţă a fost luată măsura de a nu părăsi localitatea de o perioadă de 30 de zile, această măsură fiind prevăzută de art.136 şi 145 din Codul de procedură penală.

 Pe cale de consecinţă, măsurile preventive luate faţă de reclamanta din prezenta cauză au avut o bază legală.

Reclamanta nu a contestat aceste măsuri; a fost în continuare cercetată şi apoi judecată în stare de libertate.

Pe de altă parte, pentru motivele ce vor fi prezentate în continuare, în speţă nu se poate reţine că aceste măsuri ar fi avut un caracter arbitral, neconform cu scopul art.5 din Convenţie.

În ordonanţa de reţinere s-a arătat că la data de 25 noiembrie 2010,  în jurul orelor 14,30 învinuiţii H. T. şi B. E. au fost prinşi în flagrant în barul H. F. F. situat pe peronul gării din Miercurea Ciuc, deţinând 15 grame de substanţe stupefiante în vederea comercializării. Acestea au fost găsite cu ocazia percheziţiei corporale în buzunarul paltonului de pe piciorul stâng al învinuitului H. T.. S-a mai consemnat în ordonanţă că existau indicii  potrivit cărora la domiciliul lor, cei doi deţin cantităţi importante de substanţe stupefiante, iar în urma percheziţiei efectuată la domiciliul învinuitului H. a rezultat că acesta a cultivat cannabis pe care l-a uscat şi la comercializat ulterior. S-a mai reţinut existenţa unor probe, indicii cu privire la rolul avut de reclamanta din prezenta cauză în derularea activităţii infracţionale, aceasta fiind învinuită de săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc, prevăzute şi pedepsite de art.2 alin.1 şi 2 din legea 143/2000 modificată şi completată de OUG 6/2010 şi deţinere de droguri de risc în vederea consumului propriu, prevăzute şi pedepsite de art.4 alin.1 şi 2 din legea 143/2000 modificată şi completată de OUG 6/2010, cu aplicarea art.33 lit.a şi art.14 lit.d din legea 143/2000.

Prin urmare, măsura preventivă s-a bazat pe existenţa unor probe, indicii, cu luarea în considerare a elementelor prevăzute de art.136 alin.1 şi alin. ultim din Cod procedură penală – „În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite…cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una dintre următoarele măsuri preventive: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea;… Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura”.

La data 19 ianuarie 2011 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a întocmit rechizitoriul prin care a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a reclamantei pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc, alături de inculpatul H. T.

Considerentele redate mai sus, conduc la următoarele concluzii: nu se poate reţine că faţă de reclamantă s-ar fi luat o măsură de privare de liberate sau de restrângere a libertăţii fără bază legală; măsura preventivă nu este contrară dispoziţiilor art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată prin Legea nr.30/1994 întrucât se înscrie în situaţia de excepţie prevăzută de art.5 paragraful 1 lit.c.

Sunt eronate argumentele în fapt reţinute de instanţa de fond în sprijinul soluţiei de admitere a cererii de acordare a daunelor morale, întrucât soluţia de achitare nu constituie ea însăşi un motiv pentru reţinerea caracterului nelegal al unei măsuri preventive, luată în cursul urmăririi penale şi care s-a apreciat în raport de probele existente la momentul luării acesteia.

Pentru considerentele prezentate mai sus instanţa a reţinut că nu sunt aplicabile art.5 pct.5 din Convenţie coroborat cu art.504 al. 2 Cod procedură penală.

Pentru toate aceste considerente Instanţa a apreciat întemeiate criticile aduse de recurentul pârât sentinţei pronunţată de prima instanţă. Soluţia primei instanţe de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa obligării pârâtului la plata de daune morale este dată aşadar cu aplicarea greşită a legii, fiind incident cazul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.

Sunt neîntemeiate criticile aduse de recurentul pârât soluţiei pronunţată de instanţa de fond asupra cererii de chemare în garanţie formulată împotriva Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Ministerului Justiţiei.

 Instanţa are în vedere prevederile art.60 din Codul de procedură civilă,  din care reiese faptul că o asemenea formă de atragere a terţilor la un proces deja început, este admisibilă ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii ar putea să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubire.

Ori potrivit art.506 alin. 3 Cod procedură penală „(3) Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice”.

De asemenea, potrivit art.505 alin.4 din Codul de procedură penală „Reparaţia este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice”.

Prevederile legale invocate de recurentul pârât, respectiv art.233, art.236, art.261, art.262 şi art. 300 din Codul de procedură penală marchează momente din anumite etape ale procesului penal, respectiv desfăşurarea urmăririi penale, trimiterea în judecată şi judecata.

Aceste dispoziţii legale nu pot constitui fundamentul juridic al chemării în garanţie, întrucât nu stabilesc o obligaţie de garanţie în sarcina instituţiilor chemate în judecată cu această calitate procesuală: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita; Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Ministerul Justiţiei.

În acest context sunt întemeiate apărările aduse de intimatul chemat în garanţie Ministerul Justiţiei, fondate pe dispoziţiile art. 505 alin.4 din Codul de procedură penală, amintite mai sus.

2 În ce priveşte recursul declarat de reclamantă, argumentele prezentate mai sus în analiza soluţiei pronunţată asupra cererii de acordare a daunelor morale, nu justifică nici acordarea reparaţiilor materiale solicitate de reclamantă.

Nefiind în prezenţa cazurilor prevăzute de art.504 Cod procedură penală, nu se mai impune analiza existenţei sau nu a probelor în susţinerea acestor pretenţii materiale, în sensul invocat de recurenta reclamantă.

Pentru aceste considerente, soluţia primei instanţe de respingere a daunelor materiale urmează a fi menţinută.

3 Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a declarat recurs în calitate de chemat în garanţie.

Pentru considerentele prezentate mai sus, instanţa a reţinut ca legală soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în garanţie formulată de pârât, neputându-se reţine în prezenta cauză existenţa unei obligaţii de garanţie a acestei instituţii faţă de Statul Român.

Iar raportat la soluţia de admitere a recursului declarat de pârât cu consecinţa modificării sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, nu se mai  impune analiza criticilor  recurentului chemat în garanţie legate de soluţia pronunţată asupra pretenţiilor reclamantei.

Pentru considerentele prezentate mai sus, în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă recursurile declarate de reclamantă şi de chematul în garanţie Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a fi respinse.

În temeiul art.312 alin.1,2,3, art.304 ind.1 şi art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, instanţa a admis recursul declarat de pârât în limitele prezentate mai sus şi anume sub aspectul modificării în parte a sentinţei atacate şi respingerii integrale a cererii de chemare în judecată. Se menţine aşadar soluţia primei instanţe de respingere a daunelor materiale, pentru considerentele expuse în prezenta decizie, precum şi soluţia de respingere a cererilor de chemare în garanţie formulate de pârât.

Domenii speta

Spete similare