Contestaţie împotriva unei decizii de restituire în baza Legii nr. 10/2001

Contestaţie împotriva unei decizii de restituire în baza Legii nr. 10/2001. Posibilitatea instanţei de judecată de a dispune direct prin hotărâre restituirea în natură a imobilului.

Prin sentinţa civilă nr. 52/S/2006 a Tribunalului Braşov  a fost admisă în parte contestaţia  formulată de contestatoarele M.A. şi H.E.  împotriva deciziei nr.427/2005 emisă  de SC RIAL SRL, care a fost obligat să emită o nouă decizie  în condiţiile Legii 10/2001, constatându-se  nevalabilitatea titlului statului cu privire la  imobilul situat în Braşov, înscris în CF nr.23959 Braşov sub nr.top 2190/1/1/1/1/1/7, 2190/1/1/1/1/1/4, 2190/1/1/1/1/1/3/1 şi 2190/1/1/1/1/1/3/2.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă  a reţinut că imobilul în litigiu a aparţinut primei  contestatoare şi antecesorului celei de-a doua  şi a trecut în proprietatea statului român în baza Decretului 223/1974 cu plata unei  despăgubiri în sumă de 9.446 lei. Contestatoarele au notificat intimata SC R SRL care, prin decizia nr.427/2005, a respins cererea de restituire în natură.

Cercetând valabilitatea titlului statului din perspectiva dispoziţiilor art.6 alin.1 din Legea nr. 213/1998 prima instanţă a reţinut că Decretul 223/1974  contravenea Constituţiei din 1965, prevederilor art.480 şi 481 Cod civil, neconstituind titlu valabil. Faţă de acest petit s-a considerat că Municipiul Braşov prin primar a fost chemat corect în judecată întrucât imobilul în litigiu se află pe  raza acestei unităţi administrativ teritoriale.

Instanţa de fond, ţinând cont de principiul ierarhiei actelor normative, a apreciat că în mod greşit s-a statuat, prin decizia contestată că reclamantele nu pot beneficia de prevederile  Legii 10/2001, ignorându-se astfel forţa juridică  superioară a acestei legi (art.1 şi art.2) faţă de HGR nr.498/2003.

Referitor la capătul de cerere prin care se solicită stabilirea de către instanţă a măsurilor reparatorii de care pot beneficia  contestatoarele, prima instanţă a reţinut că în cazul unei contestaţii ca cea de faţă  instanţele nu pot decât să analizeze  legalitatea deciziei atacate, neputând  dispune asupra unor aspecte ce nu au format obiect de analiză în cadrul procedurii prealabile.

În ceea ce priveşte obligarea intimatei  la plata de daune cominatorii s-a reţinut că pentru aplicarea  unei asemenea  pedepse civile trebuie să se constate  atitudinea  abuzivă a debitorului obligaţiei în refuzul de a proceda la executarea acesteia.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel contestatoarele şi intimatele:

Prin motivele de apel formulate de contestatoare este criticată hotărârea  atacată pentru că instanţa de fond nu a dispus asupra restituirii în natură  a imobilului în litigiu ceea ce  poate să ducă la un şir interminabil de procese.

Prin motivele de apel invocate de SC R SRL se arată că imobilul în litigiu a fost preluat cu titlu valabil deoarece decizia  de preluare a fost emisă cu respectarea prevederilor Decretului nr.223/1974 iar nerespectarea CEDO nu poate fi invocată întrucât a fost notificată  abia în anul 1994. Referitor la înlăturarea de către  instanţa de fond a dispoziţiilor HG nr.498/2003 cap.II art.1, 1.4 lit. b) această apelantă  a apreciat că soluţia este nelegală întrucât normele metodologice au scopul de a explica o lege, iar  aceste explicaţii sunt obligatorii pentru subiecţii  de drept.

De asemenea, se arată că suma de 9.446 lei primită de proprietari la data preluării imobilului de către stat nu constituie o despăgubire în sensul art.12 din Legea nr.10/2001 ci reprezintă preţul achitat de Statul  Român pentru imobilul în litigiu.

Prin motivele de apel formulate de  intimatul Municipiul Braşov prin primar se  aduc, în esenţă, aceleaşi critici ca cele invocate de SC R SRL Braşov.

Analizând cele trei apeluri curtea reţine  că apelul contestatoarelor este întemeiat în timp ce apelurile intimatelor sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Instanţa de judecată poate să dispună în mod direct restituirea în natură a imobilului atunci când se constată nelegalitate şi netemeinicia  dispoziţiei sau a deciziei atacate. Câtă vreme procedura administrativă obligatoriu s-a finalizat iar instanţa a fost învestită şi are puterea de a verifica legalitatea măsurilor  dispuse de instituţia abilitată cu soluţionarea notificării, ea poate să dispună în mod direct  restituirea în natură a imobilului, fără a mai  fi necesară reluarea întregului ciclu prin emiterea unei noi dispoziţii sau decizii.

În favoarea acestei soluţii, pe lângă  argumentele de logică şi de eficienţă a actului juridic, există şi argumente legale. Astfel prin art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 se prevede că „persoanele ale căror imobile au fost preluate  fără titlu valabil, îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi”.

Aceeaşi noţiune de „hotărâre judecătorească de restituire” apare şi în art.14 din Legea 10/2001 care foloseşte  atât noţiunea de „imobil restituit prin procedurile administrative”, cât şi pe aceea de  „imobil restituit prin hotărâre judecătorească”.

Prin urmare, însăşi legea specială a avut în vedere posibilitatea instanţei de judecată de a soluţiona pe fond cererea persoanei îndreptăţite la restituirea în natură a imobilului atunci când  constată nelegalitatea dispoziţiei emisă de instituţia notificată.

În plus, reluarea întregului ciclu procesual, inclusiv al procedurii  administrative ar prejudicia persoana îndreptăţită  în condiţiile Legii 10/2001.

Pe cale de consecinţă, apelul contestatoarelor va fi admis iar soluţia primei instanţe va fi schimbată în parte în sensul că intimata SC R SRL Braşov va fi obligată  să emită decizie de restituire în natură  a imobilului construcţie şi de dare în folosinţă a terenului de 3096 mp, ţinând cont de cetăţenia contestatoarelor. În ceea ce priveşte petitul privind plata daunelor  cominatorii curtea va păstra soluţia  de respingere a acestuia întrucât această  soluţie nu a făcut obiectul criticilor prin motivele de apel.

Referitor la apelurile intimatelor curtea a reţinut că în mod corect instanţa  de fond a apreciat că titlul statului de preluare a imobilului în litigiu este nevalabil. Într-adevăr, categoria imobilelor preluate de Statul Român în perioada  comunistă în baza Decretului 223/1974 a generat unele controverse în literatura juridică şi practica judiciară iar, în final, prin cap.2 pct.1.4 lit. B din HG nr.498/2001 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii 10/2001 s-a făcut distincţie între cazul preluării imobilului fără plată în proprietatea statului ca sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară şi cazul în care persoana a făcut  cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa către stat. În cel de-al doilea caz  s-a considerat că „stabilirea conduitei persoanei, era atributul exclusiv al acesteia urmând  a se considera că preluarea nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin preţul primit”.

Aceste prevederi din normele metodologice intră însă în contradicţie cu dispoziţiile art.1 alin.1. art.7 alin.1 şi cele ale art.12 alin.1 din Legea 10/2001 astfel cum legal a stabilit instanţa de fond.

Contradicţia este neechivocă deoarece normele propun - pentru cazul dat - respingerea cererii  de restituire iar dispoziţiile legii vizează cu prioritate, restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv  de către stat, adică admiterea cererii de restituire.

Or, potrivit art.74 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, ordinele, instrucţiunile şi altele  asemenea acte trebuie să se limiteze strict  la cadrul stabilit de actele pe caza şi în exercitarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină  prevederilor acestora.

Cum normele metodologice invocate de  intimate conţin – pentru ipoteza incidentă în cauză – o soluţie ce contravine legii, urmează că aceste norme  nu pot fi avute în vedere de către cel care interpretează legea în cadrul procedurii de verificare a respectării ei de către părţile din proces.

Nici criticile intimatelor care vizează natura juridică a actului de trecere în proprietatea statului a imobilului nu pot fi avute în vedere deoarece decizia  de preluare nu constituie  un contract de  vânzare-cumpărare, ci este un act administrativ emis de un subiect calificat supraordonat în scopul executării, în concret a legii. Apoi, suma de 9.446 lei achitată de stat pentru imobil nu reprezintă preţul acestuia ci o despăgubire stabilită potrivit  unor norme speciale şi care prevedeau o plafonare a cuantumului.

Aşadar, lipsind egalitatea părţilor în acest raport juridic, lipsind negocierea  preţului şi chiar un preţ care să  reprezinte valoarea de circulaţie reală a imobilului, actul examinat nu întruneşte  trăsăturile unui contract civil de vânzare-cumpărare, ci este, aşa cum s-a arătat, un act administrativ.

Faţă de aceste considerente, curtea a reţinut că preluarea imobilului în litigiu a fost realizată fără titlu valabil  astfel cum a stabilit şi instanţa de fond şi întrucât acest imobil nu a fost vândut către chiriaşi  şi nici nu există alte impedimente legale  se impune restituirea în natură către  adevăraţii proprietari astfel încât, în baza art. 296 Cod procedură civilă.

(Decizia civilă nr. 186/R din 26 septembrie 2006 – C.Ş.)

Domenii speta

Spete similare