Cerere de despăgubiri pentru amplasarea unui post de transformare energie electrică pe teren proprietate privată. Respectarea dreptului de proprietate prin prisma art.1 din Protocolul 1 cedo.

Atât Constituţia României în art. 53, cât şi art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale prevăd posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general, deci prevăd limite ale exerciţiului dreptului de proprietate cu condiţia ca privarea să fie prevăzută de lege,  să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional.

Drepturile fundamentale, în special dreptul de proprietate, nu apar ca prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportare la funcţia lor în societate, astfel încât restricţiile ce răspund unor obiective de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenţie nemăsurată şi intolerabilă care ar aduce atingere însăşi substanţei dreptului garantat.

În contextul în care reclamantul a dobândit terenul afectat de servitutea legală gratuită şi suprafaţa ocupată de postul de transformare este relativ redusă, raportat la întregul teren, nu se poate reţine golirea de conţinut a dreptului de proprietate. Reclamantul are posibilitatea să utilizeze terenul, să îl vândă, să îl ipotecheze.

Blocarea accesului nu poate fi reţinută ca o limitare a dreptului de proprietate întrucât, aşa cum a reţinut şi instanţa de  apel, blocarea accesului  s-a realizat nu ca urmare a amplasării transformatorului, ci a edificării de către reclamant a unei construcţii P+3E,  după cumpărarea celor două suprafeţe de teren, deci prin fapta reclamantului  însuşi.

Prin decizia nr. 60 din data de 25.06.2014, Tribunalul Dolj –Secţia a II-a Civilă a respins apelul declarat de apelantul reclamant TTA împotriva deciziei nr. 20482/21.12.2011, pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. 36049/215/2010, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi SC CDSA,  CMB, DA şi S.C.DIS.R.L.

A obligat apelantul-reclamant la 3000 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SCC DS.A.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:

Prin sentinţa ce face obiectul căii de atac, nr. 20482/2011, Judecătoria Craiova a respins acţiunea aşa cum a fost precizată de reclamant, de obligare a pârâtei la plata sumelor de 42000 lei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului ocupat de punctul de transformare folosit de pârâtă anterior promovării acţiunii şi 400000 lei pentru perioada ulterioară, dar şi cererea reconvenţională formulată de pârâtă prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute parţiale a contractelor în baza cărora reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului.

Prima critică a apelantului – formularea cererii reconvenţionale în al doilea ciclu procesual şi judecarea alături de cererea principală – a fost apreciată de instanţa de apel ca lipsită de interes în condiţiile în care cererea reconvenţională a fost respinsă.

Referitor la soluţia dată asupra cererii reclamantului, s-a constatat că aceasta este corectă.

Starea de fapt reţinută de instanţa de fond nu a fost contestată de părţi, din probele administrate, inclusiv din susţinerile părţilor rezultând că pe terenul achiziţionat de reclamant prin contractul autentificat sub nr. 2776/15.11.2007 se află amplasat un transformator.

Acesta, potrivit expertizei efectuate în cauză, afectează o suprafaţă de teren de 61,60 mp din cel  achiziţionat de reclamant prin contractul nr. 2776 şi de 418,20 mp din terenul achiziţionat prin contractul nr. 615/26.03.2004, accesul în curte fiind blocat.

Instanţa a constatat că postul de transformare se afla pe teren la data la care reclamantul a devenit proprietar prin cele două contracte, blocarea accesului realizându-se nu ca urmare a existenţei acestuia, ci, conform schiţei raportului de expertiză, a edificării de către reclamant a unei construcţii P+3E în cursul anului 2008, fapt (realizarea construcţiei) constatat de expertul Pătru – Mic Ion.

S-a mai reţinut că existenţa amplasării pe teren a postului de transformare a fost menţionată şi în contractele de vânzare-cumpărare, putând fi observată şi de reclamant la data dobândirii dreptului de proprietate asupra terenului, iar din raportul de expertiză efectuat de exp. Viorel Niţipir rezultă că postul a fost pus în funcţiune din anul 1995.

Amplasarea acestuia pe terenul deţinut acum de reclamant a avut ca efect însă naşterea unui drept de servitute, cu titlu gratuit în beneficiul pârâtei, reclamantul neavând dreptul la despăgubiri (art.16 alin.1-4 din Legea energiei electrice, nr.13/2007). Asupra constituţionalităţii acestui text de lege Curtea Constituţională s-a pronunţat prin decizia nr. 878/2008, stabilind că exercitarea dreptului de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice, cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, nu reprezintă o expropriere de fapt, proprietarii acestor bunuri putând să dispună de ele, îngrădirea în exercitarea dreptului de proprietate fiind necesară pentru a asigura valorificarea unui bun public, de interes naţional.

Cum la momentul dobândirii dreptului de proprietate pe teren era amplasat postul de transformare, cererea reclamantului a fost apreciată ca neîntemeiată. Eventuala scădere a valorii bunului sau imposibilitatea folosirii lui cu o anumită destinaţie nu poate justifica acordarea de despăgubiri. Pe lângă faptul că textul de lege este clar, la achiziţionarea bunului s-a avut în vedere valoarea de circulaţie a terenurilor, afectate de această sarcină, reclamantul având cunoştinţă de situaţia de fapt.

Fără a analiza modalitatea achiziţionării bunului, nefiind învestită cu o astfel de cerere ca urmare a respingerii reconvenţionalei şi a nepromovării de către pârâtă a căii de atac, instanţa a reţinut că asupra terenurilor aflate în proprietatea terţilor, cuprinse în zonele de protecţie şi de siguranţă, Legea nr.13/2007 stabileşte prin art. 20 alin.3 un drept de servitute legală, dreptul de proprietate privată putând să fie limitat potrivit art. 44 alin.7 din Constituţia României. Ca atare, restrângerea dreptului reclamantului este una legală, dictată de interese publice şi nu contravine Constituţiei.

Instanţa de apel nu a  reţinut teza reclamantului conform căreia ÎCCJ a stabilit irevocabil dreptul său la despăgubiri. Prin decizia pronunţată această instanţă a dispus administrarea tuturor probelor necesare stabilirii afectării folosinţei terenului reclamantului prin amplasarea bunului administrat de pârâtă: proporţie, consecinţe legale, însă în urma administrării probelor s-a constatat că afectarea unei suprafeţe atât de mari se datorează reclamantului, care, prin amplasarea construcţiei sale, şi-a blocat practic accesul la partea din spate a terenului. Acesta nu îşi poate invoca propria culpă pentru a obţine despăgubiri de la pârâtă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul TTA, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

În motivele de recurs, recurentul a arătat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, interpretând eronat considerentele deciziei de casare pronunţate de ÎCCJ care a dispus administrarea probatoriului necesar în vederea stabilirii afectării folosinţei terenului prin amplasarea bunului administrat de pârâtă.

În opinia recurentului afectarea dreptului său de proprietate nu este proporţională cu interesele legitime ale intimatei pârâte, punctul de transformare îngrădind folosinţa liberă a unei suprafeţe totale de 479,80 mp din terenul dobândit conform contractelor nr. 2776 şi 615 din data de 26.03.2004.

A precizat că susţinerea potrivit căreia restrângerea dreptului de proprietate este legală şi dictată de interese publice apare ca greşită, atât din perspectiva situaţiei de fapt, cât şi prin prisma aplicării art. 44 din Constituţia României.

A arătat recurentul că instanţa de apel a apreciat existenţa culpei sale în afectarea suprafeţei de teren, ignorând faptul că proprietarul trebuie să se bucure de dreptul său fără nici o îngrădire, cu posibilitatea afectării proprietăţii după nevoile sale.

A invocat inaplicabilitatea dispoziţiile Legii nr. 13/2007,  întrucât la momentul dobândirii proprietăţii asupra terenului – 26.03.2004, acest act normativ nu apăruse.

Recurentul a susţinut, totodată, că instanţa de apel a considerat greşit că situaţia juridică a terenului se circumscrie dispoziţiilor Legii nr.13/2007, încălcând astfel principiul neretroactivităţii legii civile.

La data de 28.10.2014, intimata pârâtă SCCDSA a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În cuprinsul întâmpinării intimata a arătat că din înscrisurile depuse la dosar şi expertiza efectuată în cauză rezultă clar că postul electric de transformare exista la data când reclamantul a cumpărat terenul, precum şi că blocarea folosinţei şi accesului cu privire la terenul recurentului reclamant s-a produs chiar prin fapta acestuia constând în amplasarea construcţiei proprietatea sa.

Tot în întâmpinare, intimata a precizat că nu a comunicat niciodată recurentului reclamant reamplasarea postului pe cheltuiala SCCDSA.

Intimata a invocat dispoziţiile Legii nr. 213/1998 şi dispoziţiile art. 136 din Constituţie, precizând că instalaţia electrică ce se solicită a fi reamplasată sau mutată are natura juridică de bun din domeniul public, fiind inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.

Analizând recursul prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor incidente în speţă, Curtea a reţinut că acesta este nefondat.

În materia dreptului civil este consacrat principiul tempus regit actum: potrivit căruia actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Succesiunea în timp a normele legale speciale referitoare la energia electrică a fost următoarea: Decretul nr.76/1950, privind producerea, transportul, distribuţia şi vânzarea energiei electrice, OUG nr. 63/1998 privind energia electrica si termica, Legea nr.318/2003 a energiei electrice şi Legea nr.213/2007 a energiei electrice.

Deşi postul de transformare a fost amplasat pe teren în anul 1995, sub imperiul Decretului nr.76/1950, reclamantul se raportează în criticile din recurs la dispoziţiile legale în vigoare la momentul la care a devenit proprietar - 26 martie 2004 (Legea nr.318/2003 ).

Potrivit art.37 alin.4 şi 7 din Legea nr.318/2003 terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie la data intrării în vigoare a legii sunt şi rămân proprietate publică, iar cheltuielile pentru modificarea instalaţiilor de distribuţie ca urmare a racordării de noi utilizatori sau a schimbării caracteristicilor energetice de utilizatorii existenţi, inclusiv pentru eliberarea unor amplasamente, se suportă de cel ce le-a generat.

 Prevederile legale ce au intrat în vigoare ulterior Legii nr.318/2003, anume cele ale Legii nr.213/2007, la care se raportează instanţa de apel, consacră dreptul de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul energiei electrice cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora şi posibilitatea acordării de despăgubiri numai în situaţia în care cu ocazia intervenţiilor pentru retehnologizări, reparaţii, revizii, avarii, se produc pagube proprietarilor din vecinătatea capacităţilor.

În consecinţă, atât legea invocată de recurent, cât şi dispoziţiile legale considerate incidente de instanţa de apel nu constituie temei legal pentru acordarea de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului afectat de amplasarea postului de transformare, în contextul din speţă.

Niciuna din reglementările care s-au succedat în timp nu conferă proprietarului terenului pe care se află amplasate capacităţi din domeniul energiei electrice posibilitatea acordării despăgubirilor în situaţii precum în cauza de faţă.

Susţinerile recurentului privind afectarea dreptului său de proprietate, lipsa de proporţionalitate în raport cu interesele legitime ale intimatei  şi posibilitatea proprietarului de a se bucura de dreptul său fără nici o îngrădire sunt neîntemeiate.

Prin decizia nr. 878/10.07.2008, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate, în accepţiunea conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea dreptului de proprietate ca drept subiectiv garantat.

Ca urmare, dispoziţiile legale pot aduce limitări în exercitarea dreptului de proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice, consacrat şi garantat de Codul civil,  art. 136 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul 1 la CEDO.

Atât Constituţia României în art. 53, cât şi art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale prevăd posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general, deci prevăd limite ale exerciţiului dreptului de proprietate cu condiţia ca privarea să fie prevăzută de lege,  să fie impusă de o cauză de utilitate publică şi să fie conformă cu principiile generale ale dreptului internaţional.

Condiţia privind limitarea adusă prin lege este îndeplinită,  limitarea fiind prevăzută de legile care s-au succedat în timp.

Şi condiţia privind limitarea pentru o cauză de utilitate publică este întrunită în contextul în care transformatorul amplasat pe terenul proprietatea reclamantului deserveşte o comunitate locală asigurând alimentarea cu energie electrică în zona respectivă.

În speţă se pune problema dacă imposibilitatea utilizării de către reclamant a suprafeţei ocupate de postul de transformare la care se adaugă suprafaţa ce constituie zona de protecţie reprezintă o limitare a dreptului de proprietate care rupe justul echilibru între interesul general şi apărarea dreptului de proprietate al reclamantului şi conduce la golirea de conţinut a dreptului, afectând dreptul în însăşi substanţa sa.

Într-o jurisprudenţă constantă CEDO a statuat că proprietarul nu este privat de dreptul său dacă prin limitarea exerciţiului atributelor proprietăţii pentru asigurarea realizării unui interes general nu se ajunge la golirea de conţinut a dreptului de proprietate.

Curtea a reţinut că drepturile fundamentale, în special dreptul de proprietate, nu apar ca prerogative absolute, ci trebuie luate în considerare prin raportare la funcţia lor în societate, astfel încât restricţiile ce răspund unor obiective de interes general nu constituie, în raport cu scopul urmărit, o intervenţie nemăsurată şi intolerabilă care ar aduce atingere însăşi substanţei dreptului garantat.

În speţă, potrivit expertizei efectuate în cauză, postul de transformare afectează o suprafaţă de teren de 61,60 mp din terenul achiziţionat de reclamant prin contractul nr. 2776/26.03.2004 şi de 418,20 mp din terenul achiziţionat prin contractul nr. 615/26.03.2004, accesul în curte fiind blocat prin fapta reclamantului constând în amplasarea construcţiei proprietatea sa.

Postul de transformare se afla pe teren la data la care reclamantul a devenit proprietar prin cele două contracte, în cuprinsul contractelor fiind menţionată existenţa pe teren a postului de transformare.

În acest context, în care reclamantul a dobândit terenul afectat de servitutea legală gratuită şi suprafaţa ocupată de postul de transformare este relativ redusă raportat la întregul teren, nu se poate reţine golirea de conţinut a dreptului de proprietate. Reclamantul are posibilitatea să utilizeze terenul, să îl vândă, să îl ipotecheze.

Blocarea accesului nu poate fi reţinută ca o limitare a dreptului de proprietate întrucât, aşa cum a reţinut şi instanţa de  apel, blocarea accesului s-a realizat nu ca urmare a amplasării transformatorului, ci a edificării de către reclamant a unei construcţii P+3E în cursul anului 2008, după cumpărarea celor două suprafeţe de teren, deci prin fapta reclamantului recurent însuşi.

Cât priveşte susţinerea potrivit căreia nu a fost respectată decizia de casare pronunţată de ÎCCJ care a dispus administrarea probatoriului necesar în vederea stabilirii afectării folosinţei terenului prin amplasarea bunului administrat de pârâtă, Curtea apreciază că decizia a fost respectată, aşa cum rezultă din considerentele expuse mai sus.

În concluzie, Curtea a  constatat că soluţia instanţei de apel, care a menţinut  hotărârea instanţei de fond de respingere a acţiunii precizate privind obligarea pârâtei la plata sumelor de 42.000 lei despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului ocupat de punctul de transformare folosit de pârâtă anterior promovării acţiunii şi 400.000 lei pentru perioada ulterioară, este temeinică şi legală.

Ca urmare, având în vedere dispoziţiile art.304 şi 312 Cod procedură civilă 1865, Curtea a respins recursul ca nefundat.

Domenii speta

Spete similare