Contestaţie la executare. Prescripţia executării pedepsei. Mandat european de arestare. Întreruperea termenului prescripţiei executării pedepsei. Condiţiile întreruperii termenului

Contestaţie la executare. Prescripţia executării pedepsei. Mandat european de arestare. Întreruperea termenului prescripţiei executării pedepsei. Condiţiile întreruperii termenului

-Cod procesual penal (1969):art. 461 alin. (1) lit. d)

-Cod penal (1968): art. 126 lit. b)

-Legea nr. 302/2004: art. 33 alin. (2)

-Deciziile Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii: nr. 2/2012, nr. XXXVI/2009

Potrivit art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. se poate face contestaţie la executare când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei. Conform art. 126 lit. b) Cod penal, executarea pedepsei închisorii se prescrie dacă a trecut un termen de 5 (cinci) ani plus durata pedepsei de executat, iar pedeapsa nu a fost pusă în executare. Potrivit art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 2/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, emiterea mandatului european de arestare, în vederea executării pedepsei, are efect întreruptiv al termenului de prescripţie a executării pedepsei numai dacă persoana solicitată este localizată şi statul de executare este cunoscut. Aceste condiţii ale efectului întreruptiv al mandatului european de arestare asupra termenului de prescripţie a executării pedepsei nu au fost îndeplinite, astfel că sunt îndeplinite cumulativ prevederile art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen. şi art. 126 lit. b) C. pen., executarea pedepsei închisorii fiind prescrisă, iar contestaţia la executare admisibilă.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia penală,

Decizia penală nr. 115/R din 27 ianuarie 2014, dr. M.B.

Prin sentinţa penală nr. 357 din 8 octombrie 2013, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 7203/108/2013, în baza art. 460, art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen., s-a admis contestaţia la executare formulată de condamnatul L.M.I., prin  avocat.

În baza art. 126 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a constatat prescrisă executarea pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 200 din 12 iunie 2000, pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2022/2000, definitivă prin decizia penală nr. 453 din 08 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Timişoara şi decizia penală nr. 4698 din 2 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie.

S-a anulat mandatul de executare a pedepsei nr. 377/2000 din 10 decembrie 2001, emis de Tribunalul Arad.

S-a revocat mandatul european de arestare în vederea extrădării şi mandatul de urmărire internaţională.

Analizând contestaţia la executare, în conformitate cu probatoriul administrat în cauză şi raportat la considerentele deciziei nr. 2/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a admis recursul în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanţele române, şi în conformitate cu care mandatul european de arestare prin difuzare nu produce efect întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei, tribunalul a constatat că, contestaţia la executare formulată de către petent  este fondată.

Astfel, prin sentinţa penală nr. 200/12.06.2000 a Tribunalului Arad, contestatorul a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru trafic de stupefiante. Sentinţa a rămas definitivă prin decizia penală nr. 453 din 8.11.2000 a Curţii de Apel Timişoara şi decizia penală nr. 4698 din 02.11.2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În cauză a fost emis mandatul de executare al pedepsei închisorii nr. 377/2000, a Tribunalului Arad, mandat ce nu a putut fi pus în executare deoarece condamnatul a părăsit România.

Prin încheierea nr. 28 din 06.06.2005 a Tribunalului Arad, în dosarul nr. 3146/20005, a fost admisă sesizarea Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Arad, pentru formularea cererii de arestare provizorie în vederea extrădării a condamnatului în baza art. 28 şi 681 din Legea nr. 302/2004.

La data de 13.09.2009, Tribunalul Arad, a emis mandatul european de arestare conform art. 81 şi 83 alin. (2), Titlul III, din Legea nr. 302/2004, în vederea difuzării prin canalele specifice ţărilor membre ale Uniunii Europene, drept urmare, mandatul european de arestare a fost difuzat prin intermediul INTERPOL, iar până în prezent condamnatul nu a putut fi localizat.

Reţinând că mandatul european de arestare, ca formă simplificată a extrădării produce efectele întreruptive prevăzute de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, numai dacă persoana solicitată este localizată şi, prin urmare statul de executare a cererii este cunoscut, în considerarea dispoziţiilor obligatorii a deciziei nr. 2/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar condamnatul nu a început executarea pedepsei şi nici nu a săvârşit o nouă infracţiune, precum şi faptul că în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (1) lit. b) Cod penal, termenul de prescripţie a executării pedepsei s-a împlinit la data de 02.05.2010, raportat la cele ce se vot arăta mai jos, instanţa a apreciat că cererea este fondată.

Astfel, instanţa a apreciat că nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat întrucât la data soluţionării primei cereri formulate de condamnat pentru a se constata intervenţia prescripţiei executării pedepsei, decizia în interesul legii antemenţionată nu a fost pronunţată, şi nici inadmisibilitatea unei astfel de cereri, aşa cum a fost ea respinsă ulterior, reţinându-se incidenţa în speţă a prevederilor Deciziei nr. XXXVI/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată prin recurs în interesul legii, întrucât, la data formulării ulterioare a cererii de către petent, nu mai exista identitate de temei legal, tocmai datorită apariţiei Deciziei nr. 2/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin recurs în interesul legii, ori, în cauzele antemenţionate în care au fost soluţionate succesiv cererile petentului, toate cu acelaşi obiect, cererile au fost respinse ca inadmisibile.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei şi în rejudecare să se respingă ca inadmisibilă contestaţia la executare formulată de condamnatul L.M.I.

Prin decizia penală nr. 932/R/20.09.2010 a Curţii de Apel Timişoara, a fost admis recursul declarat de parchet împotriva sentinţei penale nr. 181/15.06.2010 a Tribunalului Arad, fiind respinsă contestaţia la executare, cu motivarea că emiterea mandatului european de arestare a întrerupt cursul prescripţiei executării pedepsei.

La data de 20.10.2010, condamnatul L.M.I. a formulat contestaţie la executare, solicitând să se constate prescripţia executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată de Tribunalul Arad prin sentinţa penală nr. 200/12.06.2000.

Instanţa, prin sentinţa penală nr. 344/23.11.2010, pronunţată în dosarul nr. 6976/108/2010 al Tribunalului Arad, a respins contestaţia la executare formulată de condamnat, apreciind că în cauză există autoritate de lucru judecat, respectiv că printr-o hotărâre judecătorească definitivă a fost respinsă contestaţia la executare privitoare la prescripţia executării pedepsei aplicate condamnatului L.M.I.

Această soluţie a fost menţinută de Curtea de Apel Timişoara prin decizia penală nr. 80 din 20.01.2011, fiind respins recursul condamnatului.

La data de 17.05.2012 a fost formulată a treia contestaţie la executare, fiind invocate acelaşi motive. Prin  sentinţa penală nr. 231/14.06.2012 pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 3492/108/2012  a fost admisă contestaţia la executare formulată de condamnat, constatându-se prescripţia executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului.

Prin decizia penală nr. 1104 din 08.08.2012 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 3492/108/2012 a fost admis recursul declarat de Parchet, iar în rejudecarea cauzei a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia la executare formulată de condamnat.

La data de 28.11.2012 condamnatul, prin apărător ales, a formulat o nouă contestaţie la executare, invocând aceleaşi motive, respectiv să se constate că a intervenit prescripţia executării pedepsei  de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa nr. 200/2000 a Tribunalului Arad.

Prin sentinţa nr. 3 din 15.01.2013 instanţa a admis contestaţia la executare formulată de condamnat. În motivarea hotărârii a reţinut că  mandatul european de arestare, ca formă simplificată a extrădării produce efectele întreruptive prevăzute de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004,  numai dacă persoana solicitată este localizată, şi prin urmare, statul de executare al cererii este cunoscut. În considerarea dispoziţiilor obligatorii ale deciziei nr. 2/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a apreciat că în cauză  condamnatul nu a început executarea pedepsei şi nici nu a săvârşit o nouă infracţiune, fiind îndeplinite dispoziţiile art. 126 alin. (1) lit. b) C. pen. privind împlinirea termenului de prescripţie.

Prin decizia penală nr. 306 din 07.03.2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. 8539/108/2012 a fost admis recursul declarat de Parchet, iar în rejudecarea cauzei a fost respinsă ca inadmisibilă contestaţia la executare formulată de condamnat, cu motivarea că aspectele invocate au fost analizate ulterior de instanţele de judecată  învestite cu soluţionarea cauzei având ca obiect prescripţia executării pedepsei,  astfel încât, o nouă contestaţie la executare bazată pe aceleaşi motive nu poate fi admisă.

La data de 09.09.2013 condamnatul, prin apărător ales, a formulat o nouă contestaţie la executare, invocând aceleaşi motive, respectiv să se constate că a intervenit prescripţia executării pedepsei  de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa nr. 200/2000 a Tribunalului Arad.

Prin sentinţa nr. 357 din 08.10. 2013 instanţa a admis contestaţia la executare formulată de condamnat, constatând în baza art. 460 şi art. 461  alin. (1) lit. d) C. pr. pen., prescrisă executarea pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa nr. 200/2000, dispunând anularea mandatului de executare a pedepsei nr. 377/2000 din 10.12.2001 emis de Tribunalul Arad şi revocarea mandatului european de arestare  în vederea extrădării şi a mandatului de urmărire internaţională.

Instanţa  a reţinut că  mandatul european de arestare, ca formă simplificată a extrădării produce efectele întreruptive prevăzute de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004,  numai dacă persoana solicitată este localizată, şi prin urmare, statul de executare al cererii este cunoscut. În considerarea dispoziţiilor obligatorii ale Deciziei nr. 2/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a apreciat că în cauză  condamnatul nu a început executarea pedepsei şi nici nu a săvârşit o nouă infracţiune,  precum şi faptul că în conformitate cu dispoziţiile art. 126 lit. b) C. pen.  termenul de prescripţie a executării pedepsei s-a împlinit la data de 02.05.2010. A mai reţinut tribunalul că nu există autoritate de lucru judecat.

Se arată în continuare că pentru a exista autoritate de lucru judecat în materie penală, este necesar a fi îndeplinite cumulativ mai multe condiţii, respectiv existenţa unei hotărâri definitive, existenţa unui nou proces penal declanşat împotriva aceleiaşi persoane şi să fie vorba despre acelaşi fapt material.

Astfel, dosarele nr. 2303/108/2010, nr. 6976/108/2010, nr. 3492/108/2012 şi nr. 8539/108/2012  ale Tribunalului Arad, cât şi cauza de faţă, îl privesc pe L.M.I., acesta având aceeaşi calitate, de persoană condamnată.

Toate cele cinci contestaţii la executare privesc aceeaşi situaţie, respectiv chestiunea prescripţiei executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare, aplicată condamnatului L.M.I. prin sentinţa penală nr. 200/12.06.2000 a Tribunalului Arad.

Motivele invocate de condamnat au fost analizate anterior de către instanţele de judecată învestite cu soluţionarea cauzei având ca obiect prescripţia executării pedepsei, şi care au apreciat că emiterea unui mandat european de arestare are drept efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, astfel încât, o nouă contestaţie la executare, bazată pe acelaşi motive, nu poate fi admisă. Instanţele învestite iniţial cu solicitarea condamnatului de a se da curs cererii sale privind constatarea prescripţiei executării pedepsei, au făcut o analiză amănunţită a consecinţelor Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, hotărâri care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Se mai arată că Decizia nr. 2/02.03.2012 pronunţată de Înalta Curtea de Apel Timişoara în soluţionarea recursului în interesul legii – la care face referire instanţa în considerentele sentinţei recurate – este ulterioară hotărârii definitive prin care s-a soluţionat contestaţia la executare menţionată mai sus.

Dispoziţiile art. 4145 alin. (4) C. pr. pen. referitoare la recursul în interesul legii, prevăd următoarele: „dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial al României Partea I”, fiind exclusă posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri.

Mai mult, prin Decizia nr. 36/2009 (Monitorul Oficial nr. 414 din 22.06.2010), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a stabilit că „cererile repetate de revizuire, şi respectiv contestaţiile la executare sunt inadmisibile, dacă există identitate de persoane, de temei legal, de motive şi apărări invocate în soluţionarea acestora”.

Soluţia a fost consacrată legislativ prin Legea nr. 202/2010, fiind introdus aliniatul 3 al art. 462 C. pr. pen. prin care s-a prevăzut că, după rămânerea definitivă a unei hotărâri pronunţate cu privire la o contestaţie la executare, cererile ulterioare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări, operând autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Analizând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate şi în raport cu actele şi lucrările din dosar, în limitele prevăzute de art. 3856 alin. (1) şi (3) C. pr. pen,  Curtea, cu opinie majoritară, constată următoarele:

Prin contestaţia la executare ce face obiectul prezentului dosar condamnatul recurent L.M.I. a solicitat să se constate că a intervenit prescripţia  executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 200/12.06.2000  pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2022/2000, rămasă definitivă prin decizia nr. 4692 din data de 02.11.2001 a Curţii Supreme de Justiţie.

A susţinut că după ce a fost condamnat a părăsit ţara, astfel încât mandatul naţional de executare a pedepsei închisorii nu a fost pus în executare, iar termenul de prescripţie s-a împlinit la data de 02.05.2010. A arătat că deşi pe numele său s-a emis un mandat european de arestare, emiterea acestui mandat şi transmiterea lui prin difuzare (operaţiuni care au avut loc înainte de împlinirea termenului de prescripţie) nu au întrerupt termenul de prescripţie.

În susţinerea acestui punct de vedere condamnatul a invocat decizia nr. 2/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care s-a statuat că mandatul european de arestare prin difuzare nu produce efect întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei, precum şi  dreptul de acces la o instanţă prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De asemenea, a mai  arătat  condamnatul  că  la data de 19.08.2013 a fost pus în executare mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 377/2000, acesta fiind încarcerat ca urmare  a prezentării sale în faţa autorităţilor.

În continuare, din probele dosarului  Curtea reţine că prin sentinţa penală nr. 181 din 15 iunie 2010  pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2303/108/2010, s-a admis contestaţia la executare exercitată  din oficiu în baza sesizării judecătorului delegat, s-a constatat prescrisă executarea pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată condamnatului L.M.I. prin sentinţa penală nr. 200/12.06.2000  pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2022/2000 şi s-a anulat mandatul de executare a pedepsei închisorii nr. 377/2000.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad, iar prin decizia penală nr. 932 din 20.09.2010 pronunţată în dosarul nr. 2303/108/2010  de Curtea de Apel Timişoara  s-a admis recursul, s-a casat sentinţa recurată şi, în baza art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen., s-a respins contestaţia la executare formulată de Tribunalul Arad – Compartimentul executări penale ca nefondată, instanţa de recurs reţinând că termenul de prescripţie a executării pedepsei a fost întrerupt prin emiterea  mandatului european de arestare.

Ulterior, după pronunţarea  deciziei nr. 2/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, condamnatul a formulat alte trei contestaţii la executare  susţinând că a intervenit prescripţia executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 200/12.06.2000  pronunţată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 2022/2000,  invocând decizia nr. 2/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că mandatul european de arestare prin difuzare nu produce efect întreruptiv de prescripţie a executării pedepsei.

Aceste contestaţii au fost admise în primă instanţă de Tribunalul Arad,  care a constatat că pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată condamnatului  s-a prescris,  iar în recurs s-au respins contestaţiile la executare ca inadmisibile, avându-se în vedere decizia nr. 36/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii şi dispoziţiile art. 462  alin. (3) C. pr. pen.

Analizând motivele invocate de condamnat în cauza de faţă, Curtea constată că acesta a invocat, pe lângă  motivul de fapt şi de drept,  privind prescripţia executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare şi dispoziţiile articolul 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, respectiv garanţiile pe care le oferă acest articol, cu precădere dreptul de acces la o instanţă, precum şi faptul că este prima contestaţie la executare formulată după ce acesta a fost încarcerat.

Conform art. 20 din Constituţie, legile interne vor fi interpretate  în conformitate cu tratatele privind drepturile omului  la care România este parte. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului are o aplicare directă în dreptul intern, Curtea Constituţională reţinând că „interpretarea instanţei de contencios european, în virtutea principiului subsidiarităţii, se impune şi faţă de instanţa de contencios naţional”. Cele reţinute de Curtea Constituţională se aplică tuturor instanţelor române şi nu numai  instanţei de contencios constituţional. 

Prin urmare, faţă de dispoziţiile constituţionale, Curtea va da eficienţă Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, astfel că va analiza recursul formulat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad  şi în raport de motivele şi apărările invocate de condamnat, respectiv dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi starea de privare  de libertate în care se află condamnatul.

Articolul 6 din Convenţie garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, acest drept fiind însă limitat la câmpul de aplicare al dreptului la un proces echitabil, adică la contestaţiile ce poartă asupra drepturilor  şi obligaţiilor cu caracter civil  şi la acuzaţiile în materie penală.

Din jurisprudenţa organelor de la Strasbourg rezultă că dreptul de acces la o instanţă trebuie să fie un drept efectiv. Imposibilitatea constatării unei anumite situaţii poate să lase fără conţinut dreptul de acces la o instanţă.

În speţă, se constată că prin respingerea ca inadmisibile a contestaţiilor la executare formulate de condamnat, nu s-a putut analiza pe fond problema intervenirii prescripţiei executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare, fiindu-i limitat contestatorului dreptul de acces la o instanţă prevăzut de art. 6 din Convenţie.

De asemenea, se constată că nu există identitate de  temei legal, motive şi apărări  între contestaţia  ce face obiectul  prezentei cauze şi contestaţiile anterioare, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 462 alin. (3) C. pr. civ. şi decizia nr. 36/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin cerea de faţă condamnatul a invocat pe lângă motivul privind prescripţia executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare şi Decizia nr. 2/2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, noi dispoziţii legale şi apărări, respectiv  art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi starea sa de privare  de libertate în care se află  din data de 19.08.2013. Aceste noi dispoziţii legale şi apărări nu au  fost analizate de instanţe prin hotărârile anterioare.

Întrucât nu există identitate de temei legal, motive şi apărări, nu se poate reţine nici  autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior, astfel cum se susţine prin motivele de recurs.

Analizând sentinţa recurată, în raport  de dispoziţiile art. 3856 alin. (1) şi (3) C. pr. pen.,  Curtea constată că este legală şi temeinică şi în deplină concordanţă cu ansamblul probator administrat în cauză.

În mod judicios prima instanţă a analizat şi interpretat probele dosarului, reţinând că prin sentinţa penală nr. 200/12.06.2000 a Tribunalului Arad, definitivă decizia penală nr. 4698 din 02.11.2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestatorul a fost condamnat la 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru trafic de stupefiante. În cauză a fost emis mandatul de executare al pedepsei închisorii nr. 377/2000, a Tribunalului Arad, mandat ce nu a putut fi pus în executare deoarece condamnatul a părăsit România.

Prin încheierea nr. 28 din 06.06.2005 a Tribunalului Arad, în dosarul nr. 3146/20005, a fost admisă sesizarea Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Arad, pentru formularea cererii de arestare provizorie în vederea extrădării a condamnatului în baza art. 28 şi 681 din Legea 302/2004.

La data de 13.09.2009, Tribunalul Arad, a emis mandatul european de arestare conform art. 81 şi 83 alin. (2), Titlul III, din Legea nr. 302/2004, în vederea difuzării prin canalele specifice ţărilor membre ale Uniunii Europene, drept urmare, mandatul european de arestare a fost difuzat prin intermediul INTERPOL. Condamnatul nu a putut fi localizat.

Prin decizia nr. 2/2012  pronunţată de Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii, s-a statuat că mandatul european de arestare, ca formă simplificată a extrădării produce efectele întreruptive prevăzute de art. 33 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, numai dacă persoana solicitată este localizată şi, prin urmare statul de executare a cererii este cunoscut.

Cum condamnatul nu a putut fi localizat şi nici statul de executare cunoscut, mandatul european de arestare  emis de Tribunalul Arad nu a întrerupt termenul de prescripţie a executării pedepsei de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată contestatorului.

Potrivit art. 126 alin. (1) lit. b) C. pen., termenul de prescripţie este de 5 ani plus durata pedepsei  ( 3 ani şi 6 luni) ce urmează a fi executată. Acest termen a început să curgă la data de 02.11.2001 şi s-a împlinit la data de 02.05.2010, cursul acestuia nefiind întrerupt.

Potrivit art. 461 alin. (1) lit. d) C. pr. pen., se poate face contestaţie  la executare când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.

Aşa cum s-a arătat mai sus, şi cum corect a reţinut instanţa de fond,  motivul invocat de condamnat este prevăzut lege [art. 461 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.], pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată acestuia este prescrisă, astfel că cererea de contestaţie la executare formulată de condamnat este fondată.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. pr. pen., Curtea, cu opinie majoritară, a respins ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Arad împotriva sentinţei penale nr. 357/08.10.2013 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. 7203/108/2013.

Domenii speta

Spete similare