Excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului. Ordinea soluţionării lor

Excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului. Ordinea soluţionării lor

Noul Cod de procedură civilă: art. 248 alin. (1) şi alin. (2), art. 483, art. 486 şi art. 1041 alin. (5)

Potrivit art. 248 alin. (1) din Noul Cod de procedură civilă „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei”, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol „În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc”.

Deşi textul legal citat anterior nu face o precizare expresă în ceea ce priveşte ordinea soluţionării excepţiilor de procedură şi de fond, mai întâi trebuie soluţionate excepţiile de procedură, astfel că excepţia nulităţii recursului primează faţă de excepţia inadmisibilităţii recursului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia I civilă,

Decizia civilă nr. 569  din 11 iunie 2014, G.O.

Prin Decizia civilă nr. 569  din 11 iunie 2014, pronunţată în dosarul nr. 10135/325/2013, Curtea de Apel Timişoara, cu majoritate de voturi, a constatat nul recursul declarat de pârâţii C.I., C.F. şi C.I.A. împotriva Deciziei civile nr. 47/22.01.2014, pronunţată de Tribunalul Timiş.

Pentru a pronunţa această soluţie, în motivarea opiniei majoritare, s-au reţinut următoarele:

În şedinţa publică din 11.06.2014, instanţa, în raport cu dispoziţiile art. 245-247 C. pr. civ., a pus în discuţie excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii recursului pârâţilor, invocate de reclamanta intimată prin întâmpinare.

Reclamanta intimată a invocat în susţinerea excepţiei nulităţii recursului art. 486 C. pr. civ., care prevede, sub sancţiunea nulităţii, cerinţa întocmirii recursului prin avocat sau consilier juridic.

În susţinerea inadmisibilităţii recursului a invocat art. 483 şi art. 1041 alin. (5) C. pr. civ., din care rezultă că hotărârea primei instanţe în materie de evacuare poate fi atacată numai cu apel.

Întrucât au fost invocate simultan două excepţii în privinţa recursului reclamanţilor, o excepţie de procedură (nulitatea recursului pentru nedeclararea prin avocat), şi o excepţie de fond (inadmisibilitatea recursului), este necesară stabilirea ordinii în care acestea vor fi soluţionate, pentru că nu pot fi soluţionate concomitent, întrucât admiterea uneia dintre excepţii poate determina inutilitatea cercetării celeilalte.

În privinţa procedurii de soluţionare a excepţiilor, art. 248 alin. (1) şi (2) din noul Cod de procedură civilă prevede:

„Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc”.

Deşi textul legal citat anterior menţionează mai întâi excepţiile de procedură şi apoi pe cele de fond [alin. (1)], nu face totuşi o precizare expresă în ceea ce priveşte ordinea soluţionării atunci când sunt invocate simultan mai multe excepţii, stabilind doar că „instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc” [alin. (2)].

Nu există în doctrină şi jurisprudenţă un punct de vedere unitar în această privinţă; totuşi, opinia majoritară este că trebuie soluţionate mai întâi excepţiile de procedură.

În contextul noului Cod de procedură civilă această opinie se impune, având în vedere faptul că sunt reglementate expres nulităţi ale actelor de procedură, nulităţi (unele dintre acestea) care în acelaşi timp sunt incluse în categoria nulităţilor necondiţionate de existenţa/dovada unei vătămări.

În consecinţă, instanţa va analiza în primul rând excepţia nulităţii recursului pârâţilor, invocată de reclamanta intimată în baza art. 486 C. pr. civ., excepţie pe care a şi reţinut-o.

Art. 486 alin. (1) şi (2) C. pr. civ. stabileşte menţiunile pe care în mod obligatoriu trebuie să le cuprindă cererea de recurs; la alin. (1) lit. a) sunt prevăzute „numele, prenumele şi domiciliul profesional al avocatului care formulează cererea; în alin. (2) se prevede că la cererea de recurs se va ataşa împuternicirea avocaţială.

Pentru neîndeplinirea acestor cerinţe legale, art. 486 alin. (3) C. pr. civ. prevede sancţiunea nulităţii.

Aceeaşi sancţiune a nulităţii este prevăzută expres şi de art. 83 alin. (3) C. pr. civ., care prevede:

„La redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către avocat …”

Nulitatea prevăzută în privinţa reprezentării procesuale este inclusă prin art. 176 pct. 2 C. pr. civ. în categoria nulităţilor necondiţionate, pentru care nu se cere existenţa unei vătămări.

În cauza de faţă, deşi pârâţilor recurenţi li s-a pus în vedere în procedura de regularizare a recursului să facă dovada reprezentării prin avocat la redactarea recursului, aceştia nu au făcut dovada în acest sens.

În această situaţie, fiind în prezenţa unei neregularităţi procedurale a cererii de recurs, prin neîndeplinirea unei cerinţe prevăzute sub sancţiunea nulităţii, recursul declarat de pârâţi este nul, iar examinarea excepţiei de fond a inadmisibilităţii recursului devine inutilă.

Opinie separată:

În speţă, intimata a invocat, prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii în raport de art. 483 N. C. pr. civ., care prevede că nu sunt supuse recursului hotărârile instanţelor de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile primei instanţe sunt supuse numai apelului, precum şi în raport de art. 1041 pct. 5 N. C. pr. civ., care stipulează că hotărârea de evacuare poate fi atacată numai cu apel.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii, a invocat art. 486, potrivit căruia, sub sancţiunea nulităţii, recursul trebuie să fie formulat de un avocat.

În speţă, consider că primează excepţia inadmisibilităţii recursului, pentru argumentele ce succed.

Potrivit art. 248 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă „Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea pe fond a cauzei, iar conform aliniatului 2 al aceluiaşi articol „În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc”.

Din cele de mai sus, reiese în mod evident că legea nu face o precizare expresă cu privire la ordinea de soluţionare a celor două categorii de excepţii menţionate, astfel încât instanţa trebuie să ţină seama de o ordine raţională de soluţionare, începând cu cele care în mod logic au prioritate, pornind de la premisa că dreptul (prin normele sale) tinde spre raţionalitate (a se vedea Dicţionar de drept privat, Ediţia a II-a, Ed. Mondan, 202, p.561).

În doctrină, se susţine teza că, fără a-şi păstra semnificaţia lor de origine, pentru trebuinţele practicii judiciare, „finele de neprimire” sau „finele de nonvaloare” sunt utilizate pentru a desemna excepţiile care se referă la inadmisibilitatea acţiunii, adică la indicarea motivelor pentru care anumite acţiuni (cereri) nu pot fi primite.

De asemenea, se afirmă că inadmisibilităţile au o natură juridică mixtă: diferă de apărările de fond şi se apropie de excepţiile de procedură prin obiectul lor (i se contestă reclamantului dreptul de a sesiza instanţa); diferă de excepţiile de procedură şi se apropie de apărările de fond prin rezultatul lor, astfel că, dacă sunt primite, duc la respingerea acţiunii (cererii).

Regulile ce guvernează excepţia de inadmisibilitate sunt reliefate de analiza obiectului, regimului procedural şi efectelor (rezultatele) inadmisibilităţilor.

Obiectul excepţiei de inadmisibilitate îl reprezintă contestarea (nerecunoaşterea de către lege) a dreptului de a sesiza instanţa. Din acest punct de vedere inadmisibilităţile diferă de apărările de fond (care vizează conţinutul raportului juridic de drept material dedus judecăţii) şi se apropie de excepţiile de procedură (care nici ele nu privesc fondul pricinii, ci doar acţiunea ca atare).

Din punct de vedere al regimului procedural excepţiile de inadmisibilitate pot fi invocate şi în căile de atac.

Cât priveşte efectele inadmisibilităţii, este de observat că acestea sunt mai puternice decât cele ale excepţiilor, apropiindu-se de consecinţele rezultate în urma admiterii unei apărări de fond, excepţiile având un efect provizoriu în timp ce inadmisibilităţile sting acţiunea într-un mod definitiv şi irevocabil.

Astfel, efectele inadmisibilităţii au un alt temei decât cele ale apărărilor de fond, ele duc la respingerea acţiunii nu pentru că dreptul invocat nu există, ci pentru că respectivul drept ipotetic nu poate fi protejat în justiţie pe calea aleasă de reclamant (a se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 256-257, RRD nr. 9/1987, p. 44-52).

Trecând peste aceste consideraţii de ordin teoretic asupra naturii juridice a inadmisibilităţii şi excepţiilor, se reţine, aşa cum s-a arătat anterior, că logica reprezintă singurul instrument (organon) care poate stabili care din cele două excepţii (inadmisibilitatea sau nulitatea) are prioritate.

Or, din punct de vedere logic inadmisibilitatea vizează inexistenţa (ceea ce este imposibil, ceea ce este de neprimit) acţiunii (căii de atac), în timp ce nulitatea vizează modul (condiţiile procedurale) în care trebuie să se manifeste (exercite) acea acţiune sau cale de atac.

În acest sens, art. 457 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă consacră principiul legalităţii căii de atac, potrivit căruia „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege”.

Prin urmare, din punctul de vedere al ontologiei şi teoriei logicii despre ceea ce nu este (nu există, nu fiinţează, pentru că nu este prevăzut şi recunoscut  de lege), nu se poate face vreo predicaţie în sensul că este într-un sens sau altul (nici chiar că recursul este nul), pentru că s-ar încălca principiul noncontradicţiei, potrivit căruia nu se poate spune, în acelaşi timp, că un lucru este şi nu este.

Opinia majoritară poate fi considerată, astfel, ca un sofism (şi nu o inferenţă) care duce la concluzia că recursul ar fi admisibil.

Pe de altă parte, considerarea excepţiei nulităţii ca fiind prioritară în raport cu excepţia inadmisibilităţii creează o confuzie pentru părţi, în sensul că, dacă ar fi fost respectat normele de procedură (redactarea recursului de către avocat, invocarea motivelor prevăzute de art. 488 N. C. pr. civ.) ar fi putut să obţină câştig de cauză.

Domenii speta

Spete similare