Obiectul camerei preliminare. Limite

În camera preliminară, competenţele judecătorului de cameră preliminară se limitează, potrivit art. 54 C. pr. pen., la verificarea legalităţii trimiterii în judecată dispuse de procuror, a administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală. În virtutea acestor prerogative, judecătorul de cameră preliminară cercetează, pe de o parte, regularitatea rechizitoriului, mai precis conformitatea acestuia cu prevederile art. 328 C. pr. pen. (art. 263-264 C. pr. pen. din 1969), iar, pe de altă parte, valabilitatea probelor şi a actelor procesuale specifice urmăririi penale, respectiv conformitatea acestora cu principiile şi normele de procedură care le tratează.

Atribuţiile judecătorului de cameră preliminară nu se întind asupra cercetării temeiniciei trimiterii în judecată şi a efectuării urmăririi penale, problemele legate de temeinicia urmăririi penale şi a sesizării instanţei urmând să fie dezbătute şi dezlegate de către instanţa de judecată pe parcursul fazei ulterioare –a judecăţii.

C. pr. pen., art. 342

Prin încheierea penală pronunţată la data de 7 martie 2014 de către judecătorul de cameră preliminară de la tribunalul Mureş în dosarul nr. 4946/102/2013, judecătorul de cameră preliminară de la Tribunalul Mureş:

-a respins ca nefondate excepţiile invocate de inculpaţii E. (C.) A. şi C. S. R..

-în baza art. 346 alin. (2) Cod procedură penală a constatat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul emis în dosarul nr. 409/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş privind pe inculpaţii C. S. R., trimis în judecată în stare de libertate pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, prevăzută de art.215 alin.1,2,3,5 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, spălare de bani prevăzută de art. 29 alin.1 lit. a,c din Legea nr.656/2002 cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art.25 Cod penal raportat la art.290 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal şi uz de fals prevăzută de art.291 Cod penal, cu aplicarea art.33 lit. Cod penal şi E. (C.) A. trimisă în judecată pentru comiterea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevîzută de art.290 alin.1 Cod penal cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.

-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii C. S. R.  şi E. (C.) A..

În motivarea acestei hotărâri, judecătorul a reţinut că rechizitoriul întocmit în cauză de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş cuprinde datele referitoare la faptă, încadrarea juridică, la profilul moral şi de personalitate al inculpaţilor, la actele de urmărire penală efectuate, la trimiterea în judecată şi cheltuielile judiciare.

Referitor la excepţiile invocate de inculpata E. (C.) A., le-a respins ca nefondate, având în vedere faptul că aceasta invocă chestiuni care ţin de fondul cauzei, de nevinovăţia sa raportat la una din faptele reţinute în sarcina ei, iar aceste aspecte nu au legătură cu legalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală, nefiind vorba despre vreo nulitate absolută sau relativă a vreunuia dintre aceste probe, de natură să impună restituirea cauzei la Parchet. Conform art.103 Cod procedură penală, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare cu ocazia cercetării judecătoreşti, instanţa putând interpreta diferit materialul probator, în urma readministrării sau reanalizării acestuia, însă aceste aspecte nu ţin, după cum am mai precizat, de legalitatea sau nelegalitatea administrării probelor în faza de urmărire penală.

Raportat la excepţia neregularităţii rechizitoriului, invocată de inculpatul C. S. R. şi aceasta a fost respinsă ca nefondată, întrucât în speţă nu se poate discuta despre necompetenţa materială a organului de urmărire penală cât timp prin Legea nr.202/2010, respectiv art.XVIII pct.3, s-a introdus lit.e1 la art.27 Cod procedură penală care include în sfera de competenţă materială a tribunalului şi infracţiunea de spălare a banilor, iar art.209 alin.3 Cod procedura penală vechi nu mai prevede obligativitatea efectuării  urmăririi penale şi în acest caz de către procuror. Raportat la momentul începerii urmăririi penale faţă de inculpat, pentru această infracţiune, apreciem că procurorul putea să supravegheze actele de urmărire penală efectuate de lucrătorii poliţiei judiciare, fără a le efectua personal.

Împotriva acestei încheieri au formulat contestaţie inculpaţii E.(C.) A. şi C.S.R.

În motivarea contestaţiei, inculpata E.(C.) A.  critică temeinicia încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care i-au fost respinse ca nefondate excepţiile ridicate şi s-a dispus începerea judecăţii în cauză. Menţionează că în mod greşit procurorul a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea sa în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 322 C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. 1 C. pen., soluţia corectă care trebuia dată în cauză fiind aceea de neîncepere a urmăririi penale, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestei infracţiuni. Totodată, organele de urmărire penală nu au administrat în mod corect şi complet toate probele necesare justei lămuriri a cauzei, având în vedere că nu au analizat situaţia din speţă în ansamblul ei. În consecinţă, actul de sesizare este neregulat întocmit, iar procurorul nu a luat în considerare şi nu a administrat toate probele în prezenta cauză penală.

În motivarea contestaţiei, inculpatul C.S.R. critică legalitatea şi temeinicia încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care i-au fost respinse ca nefondate excepţiile ridicate şi s-a dispus începerea judecăţii în cauză. Subliniază că urmărirea penală a fost efectuată de către un organ de urmărire penală necompetent material, ceea ce duce la nulitatea actelor efectuate cu nerespectarea competenţei după materie şi atrage nelegalitatea probelor obţinute în cauză de către organul de urmărire penală necompetent.

Analizând contestaţiile pendinte, prin prisma materialului dosarului nr. 4946/102/2013 al Tribunalului Mureş, a motivelor invocate, a cererilor şi excepţiilor formulate de către inculpaţi, precum şi din oficiu, în limitele efectelor devolutiv şi neagravării situaţiei în propria cale de atac, s-au reţinut următoarele:

Dispoziţiile judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Mureş, de respingere a excepţiilor invocate de către inculpaţii E. (C.) A. şi C. S. R., de constatare a legalităţii sesizării instanţei , a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi de începere a judecăţii cauzei privind pe cei doi inculpaţi, precum şi argumentele aduse în sprijinul acestor dispoziţii sunt juste şi au fost emise cu respectarea strictă a legalităţii, astfel încât, în lipsa vreunui motiv de desfiinţare a încheierii atacate, pe care să-l reţinem din oficiu, contestaţiile promovate de inculpaţii E. (C.) A. şi C. S. R. împotriva încheierii penale din 7 martie 2014 sunt nefondate, urmând să fie respinse ca atare, în baza art. 4251 alin. 7 pct. 1  lit. b cu referire la art. 347 C. pr. pen.

Asupra motivelor de contestaţie invocate de inculpaţi, acestea nu au fost primite, pentru următoarele considerente:

a) Reamintim că, în camera preliminară, competenţele judecătorului de cameră preliminară se limitează, potrivit art. 54 C. pr. pen., la verificarea legalităţii trimiterii în judecată dispuse de procuror, a administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală. În virtutea acestor prerogative, judecătorul de cameră preliminară cercetează, pe de o parte, regularitatea rechizitoriului, mai precis conformitatea acestuia cu prevederile art. 328 C. pr. pen. (art. 263-264 C. pr. pen. din 1968), iar, pe de altă parte, valabilitatea probelor şi a actelor procesuale specifice urmăririi penale, respectiv conformitatea acestora cu principiile şi normele de procedură care le tratează.

Atribuţiile judecătorului de cameră preliminară nu se întind asupra cercetării temeiniciei trimiterii în judecată şi a efectuării urmăririi penale, problemele legate de temeinicia urmăririi penale şi a sesizării instanţei urmând să fie dezbătute şi dezlegate de către instanţa de judecată pe parcursul fazei ulterioare –a judecăţii.

Inculpata E. (C.) A. îşi susţine cererea sa de restituire a cauzei la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş pe de o parte pe faptul că urmărirea penală nu este completă, întrucât procurorul nu a administrat toate probele necesare aflării adevărului, iar pe de altă parte pe împrejurarea că titularul rechizitoriului nu a interpretat corect dovezile instrumentate în cursul urmăririi penale, dovezi care ar fi justificat mai degrabă o dispoziţie de neurmărire decât cea de trimitere în judecată. Toate aceste chestiuni ţin de temeinicia acuzaţiei şi a dispoziţiei de trimitere în judecată. Nici inculpata şi nici judecătorul din oficiu nu a identificat vreun viciu care să afecteze regularitatea actului de sesizare, legalitatea sau valabilitatea probelor instrumentate în faza de urmărire penală ori a actelor specifice acesteia. În acest context, în mod corect judecătorul de cameră preliminară de la tribunal a respins excepţiile invocate de către inculpata E. (C.) A..

b) Urmărirea penală a început în cauză faţă de cei doi inculpaţi la data de 28 iunie 2011 şi s-a finalizat la 25 septembrie 2013. În această perioadă, pentru infracţiunile care formează obiectul acuzei legea procesual penală (Codul de procedură penală din 1969 sau vreo lege specială care să conţină şi dispoziţii procesual penale) nu prevedea urmărirea penală proprie a procurorului. Art. 209 alin. 3 C. pr. pen. din 1968 făcea referire, între altele, la cazurile prevăzute de art. 27 pct. 1 lit. b-e C. pr. pen. din 1968. Infracţiunea de spălare de bani era enumerată la art. 27 pct. 1 lit. e1 C. pr. pen. din 1968 (introdus prin Legea nr. 202/2010), or art. 209 C. pr. pen. din 1968 nu conţinea o dispoziţie de trimitere şi la art. 27 pct. 1 lit. e1 din acelaşi cod.

În plus, chiar dacă la momentul efectuării urmăririi penale, vreuna din infracţiuni ar fi fost de competenţa procurorului, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010, privind Codul de procedură penală, necompetenţa materială a organelor de urmărire penală este abandonată din rândul nulităţilor absolute şi devine o nulitate relativă, pentru constatarea căreia partea care o invocă trebuie să indice şi să demonstreze vătămarea procesuală cauzată de actul anulabil. În cauză, d-l C. S. R. nu a arătat care este vătămarea procesuală pe care ar fi încercat-o în cauză prin îndeplinirea de către organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare a actelor procesuale şi procedurale enumerate de inculpat.

În aceste circumstanţe, este justă dispoziţia judecătorului de cameră preliminară de la tribunal, de respingere şi a excepţiilor invocate de către inculpatul C. S. R..

Domenii speta

Spete similare