Procedura insolvenţei. Creanţă certă, lichidă şi exigibilă constatată prin acorduri contractuale succesive, recunoscute de debitoare. Lipsa emiterii facturii de încasare de către creditoare. Înlăturarea creditoarei din tabelul de creanţe. Netemeinicia

Procedura insolvenţei. Creanţă certă, lichidă şi exigibilă constatată prin acorduri contractuale succesive, recunoscute de debitoare. Lipsa emiterii facturii de încasare de către creditoare. Înlăturarea creditoarei din tabelul de creanţe. Netemeinicia forţei probante exclusive a facturii

-Legea nr. 85/2006: art. 3 pct. 6, art. 73

-Codul de procedură civilă din 1865: art. 379

-Codul civil din 1864: art. 969 şi urm.

Curtea statuează că, sub aspectul calificării creanţei ca fiind certă, lichidă şi exigibilă, prima instanţă a omis să observe dispoziţiile art. 379 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă din 1865 şi art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta [art. 379 alin. (3)].

Atributul certitudinii creanţei declarată de creditoarea recurentă este neechivoc şi rezultă cu prisosinţă din actul adiţional încheiat de părţi, la 26.05.2010, asupra actului adiţional încheiat la 01.04.2008, cu referire la contractul de prestări servicii încheiat la 25.03.2008.

Astfel, contractul de prestări servicii, cât şi actele adiţionale care i-au urmat, cu privire specială asupra ultimului act, îndeplinesc în temeiul legii condiţiile actului juridic neautentic emanat de la debitor şi ale creanţei recunoscute de acelaşi debitor.

Contractul şi actele adiţionale sunt convenţii bilaterale ale părţilor, fiind regizate juridic de dispoziţiile art. 969 şi urm. din Codul civil din 1864, constituind legea părţilor.

De altfel, aceste convenţii nu au fost contestate în prezenta procedură de cocontractantul debitor, ci de un creditor concurent. Or, efectele convenţiei se produc între părţile contractante şi sunt opozabile terţilor, cu excepţiile prevăzute de lege.

Invocarea faptului neemiterii unei/unor facturi nu prezintă relevanţă juridică, sub aspectul obligaţiilor pecuniare ale debitoarei, asumate contractual în termeni determinaţi. Factura este şi rămâne un document cu caracter financiar contabil şi fiscal, fără a îndeplini exclusiv rolul de a proba, potrivit  dreptului comun, izvorul juridic al obligaţiei de executat. Absenţa facturii nu înfrânge existenţa raportului obligaţional şi nu înlătură asumarea sau recunoaşterea unei obligaţii de plată.

Curtea relevă că creanţa creditorului recurent este certă, atât sub aspectul componentei principale, cât şi a accesoriilor sale, denumite de părţi penalităţi de întârziere şi daune compensatorii.

Libera negociere şi stabilire a obligaţiilor asumate  de părţile contractante nu este limitată decât de respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri.

Împrejurarea că părţile recurg la mijloace sancţionatorii legale, în caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale nu se situează în afara ordinii publice.

Curtea mai statuează că creanţa este lichidă atunci când câtimea este determinată prin însăşi actul de creanţă sau când este determinabilă [art.379 alin. (4)], în modalităţile prevăzute de lege.

În cauză, creanţa creditoarei recurente este pe deplin determinată de actul adiţional din urmă, atât sub aspectul creanţei principale, cât şi a accesoriilor sale. Însumarea penalităţilor de întârziere şi a daunelor compensatorii nu este decât o operaţiune aritmetică iar nu  de constatare, sub aspect juridic, a existenţei lor.

În fine, exigibilitatea creanţei se raportează la art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, în al cărui conţinut se prevede ca creanţa să nu fi fost  achitată după termenul de 90 de zile de la naşterea dreptului de creanţă.

Trecerea celor 90 de zile, din luna decembrie 2010 până la data depunerii declaraţiei de creanţă, după deschiderea procedurii insolvenţei (13.12.2012) este evidentă, astfel că creanţa are şi atributul exigibilităţii, scadenţa fiind depăşită.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 163 din 10 martie 2014, dr. M.B.

Prin sentinţa comercială nr. 2784/12.12.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 12405/30/2012/a1  s-a admis contestaţia  formulata de creditoarea  SC IMP R.I. CO SA împotriva creanţelor declarate de către  SC A.S. SRL şi SC A.P.S. SRL înscrise în  tabelul preliminar  de creanţe întocmit în procedura de insolvenţă a debitoarei SC M. SRL şi în consecinţa s-a dispus înlăturarea din tabelul de creanţe al debitoarei SC M. SA  a  creanţelor creditorilor SC A.S. SRL si  SC A.P.S. SRL (fosta C.& W. R. SRL).

Examinând  contestaţia formulată, judecătorul sindic a reţinut că între debitoarea SC M. SRL şi SC A.S. SRL la data de 25.03.2008 s-a încheiat contractul de prestări servicii nr. 333 prin care SC A.S. SRL în calitate de prestator s-a obligat să execute la obiectivul specificat lucrări de furnizare, transport şi montaj instalaţii mecanice complete pentru tipurile de construcţii A1 si A4 la obiectivul Complex rezidenţial Moşniţa Noua.

În temeiul aceluiaşi contract, prestatorul a avut obligaţia de a furniza şi monta toate accesoriile şi materialele necesare pentru a preda fiecare construcţie cu instalaţiile mecanice funcţionale şi complete.

Valoarea totala contratului a fost de 1.024.000 euro+TVA, iar plăţile trebuiau efectuate în lei, reprezentând echivalentul facturii emise, calculat la cursul BNR din ziua emiterii facturii.

La data de 01.04.2009 între părţi s-a încheiat  actul adiţional la contractul de prestări servicii prin care  s-a convenit de comun acord rezilierea contractului de prestări servicii, după finalizarea lucrărilor eferente etapei 1, prestatorul angajându-se sa execute lucrările aferente celor 6 imobile conform graficului.

Beneficiarul SC M. SRL s-a angajat să achite prestatorului de servicii lucrările efectuate, iar sumele datorate de către beneficiar în baza facturilor emise şi a lucrărilor contractate, facturate sau nefacturate până la data întocmirii actului adiţional să fie achitate în doua tranşe.

În ceea ce priveşte contravaloarea materialelor achiziţionate de către prestator pentru punerea în operă a lucrării, în valoare de 420.000 euro+TVA, părţile au convenit să fie achitate după cum urmează: suma de 110.000euro până cel târziu la 30.09.2009, suma de 110.000 euro pană cel târziu la 31.12.2009, iar pentru diferenţa de 200.000 euro părţile au convenit ca debitoarea să o achite în contul furnizorului, acesta din urmă urmând să achite  contravaloarea unui imobil de tip locuinţa A1 în momentul încasării integrale a sumei menţionate.

La data de 26.05.2010 între părţi s-a încheiat  actul adiţional nr.2 la contractul de prestări servicii  prin care părţile au convenit  modificarea sumelor  şi a termenelor stabilite anterior, astfel: materialele achiziţionate de către prestator sunt în sumă de 420.000 euro+TVA, iar din această sumă a fost achitată suma de 50.000 euro+TVA şi restituite materiale în valoare de 20.000 euro+TVA.

În consecinţă, beneficiarul va chita prestatorului diferenţa de preţ în sumă de 350.000 euro+TVA, astfel : suma de 150.000 euro+TVA cu penalităţi de 6 % pe an din soldul rămas neachitat, începând cu  01.01.2010 şi până la data stingerii efective a debitului, suma de 150.000 euro+TVA  va fi achitat în perioada iulie – decembrie 2010, iar restul de 200.000 euro prin emiterea unui bilet la ordin.

La art.2 al actului adiţional se arată că beneficiarul este de acord să plătească lunar prestatorului 600 euro reprezentând daune compensatorii pentru nerespectarea obligaţiei de predare a imobilului la termenul convenit de părţi.

În baza acestor acte bilaterale, SC A.S. SRL a notificat debitoarea la plata sumei de 374.702,96 euro, sumă cu care a şi solicitat înscrierea în tabelul de creanţe.

Iniţial administratorul judiciar a înscris în tabelul de creanţe această sumă, însa ulterior a achiesat la contestaţia  formulată de SC IMP R.I. CO SA solicitând înlăturarea acestui creditor din tabel.

Din concluziile  administratorului judiciar şi din actele depuse de către părţi rezultă că, potrivit contractelor încheiate şi a actelor adiţionale, debitoarea  era obligată să achite sumele respective după întocmirea,  primirea şi confirmarea facturilor de către aceasta.

SC A.S. SRL  a întocmit  o singură factură  pentru debitoare, şi anume factura în sumă de 80.644,86 euro+tva, factură pe care debitoarea  a şi achitat-o.

Nici pentru celelalte sume  pretinse de către SC A.S. SRL nu au fost emise facturi, însă aceste sume se arata ca  au fost calculate in baza actelor adiţionale.

Actele adiţionale prevăd două tipuri de plăţi  şi anume daune compensatorii şi penalităţi de întârziere.

Cu privire la daunele compensatorii, această solicitare este lipsită de suport contractual întrucât nu puteau fi stabilite a fi calculate la o data anterioară încheierii  actului adiţional.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, acestea urmau să fie calculate începând cu data la care trebuia făcut transferul de proprietate a imobilului în contul sumei de 200.000 euro, însă SC A.S. SRL a renunţat la aceasta opţiune.

Având în vedere că transferul de proprietate asupra imobilului nu s-a realizat, însă culpa nu aparţine debitoarei, aceste penalităţi de întârziere nu pot fi calculate.

Împotriva sentinţei civile nr. 2784/12.12.2013  pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 12405/30/2012/a1 a declarat recurs creditoarea S.C. A.S: S.R.L. solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate în temeiul art. 312 alin. 2 raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 C. pr. civ.; respingerea contestaţiei formulată de către contestatoarea-intimată S.C. IMP R.I. CO SA. ca fiind nefondată şi neîntemeiată; menţinerea pe tabel creanţelor debitoarei S.C. M. S.R.L a creanţei societăţii A.S. SRL, în suma de 1.709.892, 67 lei (374.702,96 Euro), creanţă certa, lichidă şi exigibilă, datorată şi recunoscută de debitoarea în insolvenţă, în temeiul contractului de prestări servicii nr. 333125.03.2008 modificat prin actele adiţionale nr. 1/01.04.2009 şi nr. 2/26.05.2010, acte însuşite de debitoare prin semnătură şi stampila reprezentantului său legal; modificarea tabelului creanţelor debitoarei prin înscrierea creanţei deţinute de societatea A.S. SRL; obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor ocazionate de desfăşurarea procesului, în temeiul art. 274 C. pr. civ.

Analizând recursul astfel declarat, prin prisma  motivelor invocate în fapt şi în drept, a întâmpinării formulate de administratorului judiciar şi concluziilor scrise depuse de contestatoarea intimată, precum şi a probei cu înscrisuri conţinând contractul de prestări servicii nr. 333/25.03.2008 şi actele adiţionale la acest contract, din 01.04.2008 şi din 26.05.2010, procesele-verbal de recepţie calitativă a lucrărilor executate, act de apartamentare din 05.12.2009, certificat de atestare a construcţiei din 22.10.2009, proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. 477/08.10.2009, extras de C.F. nr. 40…– c1, fişa de cont corespondent a S.C. M. S.R.L., Curtea constată că recursul este fondat, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză sunt incidente motivele de recurs  de modificare a sentinţei atacate, prevăzute de art. 304 pct. 9 C. pr. civ. din 1865, în sensul că prima instanță a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a legii, în condiţiile în care a constatat că creditoarea  recurentă nu deţine nici o creanţă certă, lichidă şi exigibilă împotriva debitoarei, reţinând eronat că numai factura constituie titlu de creanţă, iar sancţiunile constând în penalităţi de întârziere şi daune compensatorii nu au suport contractual.

Curtea statuează că, sub aspectul calificării creanţei ca fiind certă, lichidă şi exigibilă, prima instanţă a omis să observe dispoziţiile art. 379 alin. (3) şi (4) C. pr. civ. din 1865 şi art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006.

Astfel, creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de acesta [art.379 alin. (3)].

Atributul certitudinii creanţei declarată de creditoarea recurentă este neechivoc şi rezultă cu prisosinţă din actul adiţional încheiat de părţi, la 26.05.2010, asupra actului adiţional încheiat la 01.04.2008, cu referire la contractul de prestări servicii încheiat la 25.03.2008.

Prin actul adiţional din 26.05.2010 creditoarea şi debitoarea convin expres asupra obligaţiilor de plată a debitoarei, în sume de bani determinate astfel: 350.000 euro + TVA, reprezentând materiale achiziţionate de creditoarea prestatoare în vederea punerii în operă a lucrărilor contractate cu debitoarea beneficiară; eşalonarea acestor obligaţii şi sancţionarea neexecutării lor de la data la care trebuia să fie îndeplinite  potrivit actului adiţional anterior din 01.04.2008.

În temeiul actului adiţional ultim părţile au convenit ca suma de 350.000 euro + TVA să fie achitată de debitoare (de comun acord) astfel:150.000 euro + TVA în perioada iulie – decembrie 2010, aplicându-se  penalităţi de întârziere de 6% pe an, din soldul rămas neachitat de la 01.01.2010 şi până la  achitarea efectivă a debitului; suma de 200.000 euro+TVA prin emiterea unui B.O. de către debitoare către creditoare, operaţiune urmată de girul (transmiterea) aceluiaşi B.O., de data aceasta de la creditoare către  debitoare, în condiţiile în care debitoarea va vinde, prin contract autentic, creditoarei un imobil dintre  cele convenite prin actul adiţional din 01.04.2008, cu finalitatea compensării şi stingerii datoriei de 200.000 euro + TVA a debitoarei în această modalitate.

Executarea acestei părţi din obligaţiile de plată ale debitoarei a fost sancţionată, prin acordul părţilor, cu plata unor daune compensatorii de 600 euro începând cu luna  ianuarie 2010, până la data predării efective, a imobilului, şi tot prin acordul lor, părţile au prevăzut, prin acelaşi act adiţional, că termenul limită pentru predarea imobilului este 31 decembrie 2010, după care, în caz de neexecutare a obligaţiei, din culpa debitoarei, se produc două efecte şi anume, creditoarea este liberă de obligaţia de a cumpăra imobilul în contul creanţei sale, iar pentru suma de 200.000 euro+TVA  rămasă neachitată, debitoarea va plăti penalităţi de întârziere de 6% pe an, începând cu 01.01.2011 şi până la stingerea efectivă a acestui debit.

Astfel, contractul de prestări servicii, cât şi actele adiţionale care i-au urmat, cu privire specială asupra ultimului act, îndeplinesc în temeiul legii condiţiile actului juridic neautentic emanat de la debitor şi ale creanţei recunoscute de acelaşi debitor.

Contractul şi actele adiţionale sunt convenţii bilaterale ale părţilor, fiind regizate juridic de dispoziţiile art.969 şi urm. Cod civil din 1864, constituind legea părţilor.

De altfel, aceste convenţii nu au fost contestate  în prezenta procedură de cocontractantul debitor, ci de un creditor concurent. Or, efectele convenţiei se produc între părţile contractante şi sunt opozabile terţilor, cu excepţiile prevăzute de lege.

Invocarea faptului neemiterii unei/unor facturi nu prezintă relevanţă juridică, sub aspectul obligaţiilor pecuniare ale debitoarei, asumate contractual în termeni determinanţi. Factura este şi rămâne un document cu caracter financiar contabil şi fiscal, fără a îndeplini exclusiv rolul de a proba, potrivit  dreptului comun, izvorul juridic al obligaţiei de executat. Absenţa facturii nu înfrânge existenţa raportului obligaţional şi nu înlătură asumarea sau recunoaşterea unei obligaţii de plată.

Curtea relevă că creanţa creditorului recurent este certă, atât sub aspectul componentei principale, cât şi a accesoriilor sale, denumite de părţi penalităţi de întârziere şi daune compensatorii.

Astfel, debitul principal în valoare de 350.000 euro + TVA, reprezintă contravaloarea materialelor achiziţionate de creditoarea prestatoare pentru a le pune în operă, în cadrul contractului de prestări  servicii, în scopul edificării lucrărilor convenite cu debitoarea. Valoarea acestor materiale  şi restituirea  acestei valori este asumată de debitoare prin ambele acte adiţionale.

Accesoriile sunt, de asemenea, asumate prin acordul comun al părţilor, atestat de cel de-al doilea  act adiţional, însă, ca urmare a neconformării  debitoarei la clauzele convenite prin cel dintâi act adiţional. Penalităţi de întârziere sunt fixate  asupra sumei de 150.000 euro + TVA. Curgerea acestor penalităţi este stabilită de părţi astfel: de la data 01.01.2010, având în vedere că debitoarea, deşi s-a obligat să plătească, potrivit actului adiţional din 01.04.2008, suma de 220.000 euro +TVA, până la 30.09.2009 (110.000 euro), respectiv până la 31.12.2009 (altă sumă de 110.00 euro) nu s-a achitat de aceste obligaţii.

Daunele compensatorii, de asemenea, au fost  convenite de părţi prin al doilea act adiţional, ca urmare  a neexecutării celei de-a doua obligaţii convenită prin întâiul act adiţional, şi anume de stingere  a datoriei de 200.000 euro + TVA, prin compensarea cu vânzarea de către debitoare a unei locuinţe de un anumit tip, către creditoare, prin act autentic.

Şi aceste daune au ca punct de pornire 01.01.2010 ca urmare a neexecutării obligaţiei de vânzare şi predare a imobilului până la data de 31.12.2009.

În fine, debitoarei i s-a acordat un nou termen  pentru a-şi onora această obligaţie, până la data de 31.12.2010, cu plata daunelor compensatorii până la această dată, după care, în cazul neexecutării culpabile se aplică, în continuare de la data de 01.01.2011 penalităţi de întârziere, expres  convenite de părţi.

Aşadar, penalităţile şi daunele compensatorii nu au caracter alternativ, potrivit convenției părţilor, ci autonom pentru suma de 150.000 euro, şi  autonom şi succesiv, pentru sancţiunile ce însoţesc neexecutarea debitului de 200.000 de euro.

Libera negociere şi stabilire a obligaţiilor asumate  de părţile contractante nu este limitată decât de respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri.

Împrejurarea că părţile recurg la mijloace sancţionatorii legale, în caz de neexecutare a obligaţiilor contractuale nu se situează în afara ordinii publice.

Curtea mai statuează că creanţa este lichidă atunci când câtimea este determinată prin însăşi actul de creanţă sau când este determinabilă [art.379 alin. (4)], în modalităţile prevăzute de lege.

În cauză, creanţa creditoarei recurente este pe deplin determinată de actul adiţional din urmă, atât sub aspectul creanţei principale, cât şi a accesoriilor sale. Însumarea penalităţilor de întârziere şi a daunelor compensatorii nu este decât o operaţiune aritmetică iar nu  de constatare, sub aspect juridic, a existenţei lor.

În fine, exigibilitatea creanţei se raportează la art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, în al cărui conţinut se prevede ca creanţa să nu fi fost  achitată după termenul de 90 de zile de la naşterea dreptului de creanţă.

Dreptul de creanţă al creditoarei s-a născut, potrivit celui de-al doilea act adiţional, în  modul eşalonării şi acordării unui nou termen de  graţie debitoarei, cel mai târziu la finalul  lunii decembrie 2010, pentru ambele sume datorate.

Trecerea celor 90 de zile, din luna decembrie 2010 până la data depunerii declaraţiei de creanţă, după deschiderea procedurii insolvenţei (13.12.2012) este evidentă, astfel că creanţa are şi atributul exigibilităţii, scadenţa fiind depăşită.

Astfel fiind, Curtea constată că în mod greşit, prin neobservarea dispoziţiilor legale  mai sus arătate, prima instanță admiţând contestaţia a înlăturat creditoarea recurentă din tabelul preliminar de creanţe al debitoarei.

Prin urmare, Curtea a admis recursul creditoarei S.C. A.S. S.R.L. împotriva sentinţei comerciale nr. 2784/12.12.2013 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 12405/30/2012/a1, se va modifica în parte sentinţa atacată în sensul că se va respinge contestaţia formulată de contestatoarea S.C. IMP R.I. CO S.A. împotriva creanţelor creditoarei intimate S.C. A.S. S.R.L. înscrise în tabelul de creanţe al debitoarei S.C. M. S.R.L; şi menţinute în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

Domenii speta

Spete similare