Apariţia legii de amnistie fiscală ulterior emiterii actului administrativ de impunere a unei sume faţă de funcţionarul public. Efecte asupra actului administrativ.

Prin sentinţa civilă nr. 6310/CA/10 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Braşov - secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal - în dosarul nr. 3155/62/2011 s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P.L. în contradictoriu cu pârâtul Primarul  Mun. C. şi, în consecinţă:

A fost anulată în parte Dispoziţia nr.180/08.02.2011, cu privire la cuantumul sumelor stabilite prin art. 1 şi 2.

S-au respins restul pretenţiilor.

S-a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta UAT Mun. C., în folosul pârâtului.

Fără cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:

1). Dispoziţia Primarului Mun. C. nr.180/08.02.2011 (f.43) a fost emisă în baza Deciziei Curţii de Conturi nr.36/2010 şi cuprinde reţinerea din salariul reclamantei a sumei de 164 lei reprezentând 15,5% din salariul mediu lunar acordat acestuia pentru luna noiembrie şi decembrie 2009, sumă actualizată cu dobânda BNR.

În urma unui control efectuat la UAT C., Camera de Conturi a emis Decizia nr. 36/2010 prin care, la pct. 2, s-a stabilit în sarcina ordonatorului principal de credite obligaţia de a lua măsuri pentru stabilirea, în condiţiile legii, a prejudiciului produs bugetului local, prin neaplicarea măsurilor de reducere a cheltuielilor de personal în medie cu 15,5% lunar, în perioada noiembrie şi decembrie 2009 şi pentru recuperarea acestuia.

UAT C. a contestat Decizia nr. 36/2010 iar Curtea de Conturi a României, prin Încheierea nr. VI 351/2010 a respins contestaţia.

UAT C. şi Primarul mun. C. au contestat, printr-o acţiune în contencios administrativ, Decizia nr. 36/2010 şi Încheierea nr. VI 351/2010, în cadrul dosarului nr. 15729/62/2010. Tribunalul Braşov, prin Sentinţa Civilă nr. 860/CA/2012, a admis în parte acţiunea. Sentinţa menţionată a fost modificată în parte de Curtea de Apel Braşov, prin Decizia nr. 5005/R/2012 (dosarul nr.15729/62/2010*) în sensul că s-a dispus anularea în parte a pct. 2 şi 5 din dispozitivul Deciziei nr. 36/2010, în sensul că reducerea cheltuielilor de personal pentru luna noiembrie 2009 este de 9,81%, în loc de 15,5%. În mod similar, a fost anulată în parte Încheierea nr. VI 351/2010. Măsura dispusă prin pct. 5 nu a fost avută în vedere la emiterea Dispoziţiei nr. 143/2011.

Deşi reclamanta nu a fost parte în dosarul nr.15729/62/2010, cele stabilite prin Decizia nr. 5005/R/2012 de Curtea de Apel Braşov nu pot fi ignorate. Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală, conform art. 1201 Cod Civil şi art. 166 Cod Procedură Civilă) şi aceea de prezumţie, de mijloc de probă, de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. 2 Cod Civil).

Dacă manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente, prevăzută de art. 1201 Cod Civil (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Aşadar, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

A rezultat, în aceste condiţii că aspectele stabilite prin Decizia nr. 5005/R/2012 de Curtea de Apel Braşov trebuie respectate şi trebuie să li se dea eficienţă. Raportat la acestea, Dispoziţia nr. 180/2011 se impune a fi anulată doar sub aspectul cuantumului sumelor stabilite de pârât. Astfel, pârâtul a avut în vedere o reducere a cheltuielilor de personal de 15,5% pentru lunile noiembrie, decembrie 2009, or Curtea de Apel Braşov a stabilit că această diminuare este de doar 9,81% pentru luna noiembrie 2009. Corespunzător, şi sumele stabilite prin Dispoziţia 180/2011 vor trebui diminuate.

Nu au existat motive pentru anularea integrală a Dispoziţiei nr. 180/2011, deoarece, în caz contrar, s-ar încălca efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat iar, în privinţa incidenţei Legii nr. 84/2012, apariţia acesteia nu conduce, automat, la anularea actelor emise de ordonatorii de credit, ci doar la neexecutarea lor şi doar în măsura în care nu au fost executate. Această concluzie este dovedită şi de dispoziţiile art. 2 al. 2 din Legea  nr. 84/2012 potrivit cărora dacă sumele reprezentând venituri de natură salarială vizate de actul normativ menţionat au fost achitate, acestea nu se restituie.

2). Dispoziţia Primarului Mun. C. nr. 90/01.02.2011 (f.42) a fost emisă în baza Deciziei Curţii de Conturi nr. 4/2011 şi cuprinde reţinerea din salariul reclamantei a sumei totale de 7.631 lei reprezentând adaosuri salariale acordate necuvenit ajutor de sărbători (Paşti şi Crăciun), o masă gratuită pe zi lucrătoare, contravaloarea unei ţinute pe an, indemnizaţie de concediu de odihnă personal contractual, ajutoare de naştere şi de deces în limita a trei salarii medii brute.

Prin Decizia nr. 4/2011, Camera de Conturi a Jud. B. a stabilit ca ordonatorul principal de credite să ia măsuri pentru stabilirea, în condiţiile legii, a prejudiciului produs bugetului local prin plata unor adaosuri salariale care exced prevederilor legale în vigoare, pentru recuperarea acestuia şi pentru determinarea impozitului pe venit, a contribuţiilor de asigurări sociale, pentru depunerea declaraţiilor rectificative şi pentru efectuarea regularizărilor cu bugetul general consolidat.

Şi acest act al Camerei de Conturi a fost contestat de UAT C. şi de Primarul mun. C., contestaţia făcând obiectul dosarului nr. 8818/62/2011. Prin Sentinţa Civilă nr. 5458/CA/2012, Tribunalul Braşov a admis acţiunea. Prin Decizia nr. 469/R/2013, Curtea de Apel Braşov a admis recursul, a modificat sentinţa menţionat şi a respins acţiunea. În aceste condiţii, Decizia nr. 4/2011 a fost menţinută.

Faţă de cele reţinute la pct. 1) cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, instanţa a constatat că petitul 1 din cererea reclamantei, de anulare a Dispoziţiei nr. 90/2011 a fost nefondat şi a fost respins. Aceleaşi argumente cu privire la efectele Legii nr.84/2012, prezentate cu ocazia analizei Dispoziţiei nr. 180/2011 îşi păstrează valabilitatea.

Raportat considerentelor expuse, cererea reclamantei a fost admisă în parte, în sensul că a fost anulată în parte doar Dispoziţia nr. 180/2011 cu privire la cuantumul sumelor stabilite prin art. 1 şi 2, care trebuie diminuate prin luarea în considerare a unei reduceri de 9,81% pentru luna noiembrie 2009 şi nu de 15,5%.

Au fost respinse celelalte pretenţii ale reclamantei.

Având în vedere soluţia ce a fost pronunţată cu privire la cererea principală, cererea de intervenţie accesorie formulată de UAT C.  în folosul pârâtului a fost admisă, în temeiul art. 49 alin. 3 şi următoarele Cod procedură civilă.

Pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta P.L. care a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea în tot a sentinţei civile în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Criticile aduse au constat în următoarele:

Prima instanţă motivează soluţia reţinând efectul pozitiv al lucrului judecat. Faţă de acest aspect, recurenta a arătat că se impunea punerea în discuţia părţilor a excepţiei autorităţii lucrului judecat, însă, deşi face trimitere la dispoziţiile art. 1201 Cod civil, instanţa de fond le nesocoteşte.

De asemenea, cererea ce face obiectul acestei cauze nu are acelaşi obiect cu cel al dosarului în care s-a pronunţat decizia civilă nr. 5005/R/2012 a Curţii de Apel Braşov. În prezentul dosar se contestă o decizie de impunere, iar în al doilea dosar s-a contestat o decizie a Camerei de Conturi Braşov.

Totodată, în primul dosar părţile sunt primarul Municipiului C. (pârât) şi funcţionari publici (reclamanţi), iar în al doilea dosar Camera de Conturi B. (pârât) şi entitatea verificată Municipiul C. (reclamant). În opinia recurentei, prin prisma dispoziţiilor art. 1201 Cod civil, nu există autoritate de lucru judecat câtă vreme cele două cauze nu au acelaşi obiect şi aceleaşi părţi.

S-a invocat şi aplicarea greşită a legii sub aspectul incidenţei Legii nr. 84/2012.

În acest sens, s-a arătat că instanţa de fond a fost învestită cu o astfel de cerere, de a avea în vedere dispoziţiile Legii nr. 84/2012, dispoziţia de imputare nefiind executată din moment ce formează obiectul prezentei cauze. Sarcina probei în litigiile de muncă revine angajatorului, iar în soluţiile cu privire la cererea de anulare a actelor Camerei de Conturi, s-a apreciat că Legea nr. 84/2012 este incidentă doar în faza de executare a respectivelor acte.

S-a concluzionat în sensul că în situaţia în care, în această fază de executare, nu sunt anulate deciziile de imputare, subzistă efectele acestora contrar prevederilor legale ce exonerează de la plată.

În recurs nu s-a formulat întâmpinare intimaţii depunând notă de şedinţă în care şi-au precizat poziţia procesuală în sensul că nu se opun admiterii recursului.

Analizând actele şi lucrările dosarului, prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 3041 Cod procedură civilă, Curtea constată următoarele:

Prima critică invocată de recurentă privind aplicarea art. 1201 Cod civil, nu poate fi primită întrucât în cauză instanţa de fond nu a analizat autoritatea de lucru judecat sub forma unei excepţii în sensul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de dispoziţiile legale mai sus menţionate, ci, relativ la drepturile de natură salarială ce fac obiectul dispoziţiei de imputare nr. 90/2011 emisă de Primarul Municipiului C., a analizat pe fond apărările formulate prin cererea de chemare în judecată prin prisma existenţei unor hotărâri judecătoreşti irevocabile prin care s-a stabilit că drepturile de natură salarială acordate şi apoi imputate de Curtea de Conturi, au fost acordate în mod nelegal, respectiv că nu s-a procedat la aplicarea măsurilor de reducere a cheltuielilor de personal.

Dispoziţiile a căror anulare se solicită, au fost emise în urma controlului exercitat de Curtea de Conturi, actele acestei entităţii fiind supuse controlului instanţelor de judecată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei.

În cauză este vorba despre o modalitate de punere în executare a unor decizii ale Camerei de Conturi verificate în procedurile prevăzute de lege, inclusiv prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care au statuat cu putere de lucru judecat asupra nelegalităţii acordării drepturilor de natură salarială, respectiv neaplicării măsurilor de reducere a drepturilor de personal,ulterior imputate prin dispoziţia ce face obiectul prezentei cauze.

Ca urmare, prima instanţă nu avea obligaţia realizării unei analize a excepţiei autorităţii lucrului judecat şi nicio comparare a celor două cauze, critica adusă fiind lipsită de fundament juridic.

Referitor la cea de-a doua critică adusă în recurs, se constată că la fila 82 dosar fond, odată cu cererea de repunere pe rol, s-a precizat că se solicită anularea dispoziţiilor ca urmare a incidenţei Legii nr. 84/2012 în sensul exonerării de la restituirea sumelor reprezentând drepturi salariale.

Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 84/2012 (publicată în Monitorul Oficial din data de15.06.2012), „se aprobă exonerarea de la plata pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite în condiţiile art. 1 pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie ca urmare a deciziilor de impunere emise de angajatori, drept consecinţă a constatării de către Camera de Conturi  a unor prejudicii”.

Sumele imputate prin Dispoziţia nr. 90/2011 se circumscriu celor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 84/2012, fiind venituri de natură salarială stabilite până la intrarea în vigoare a Legii – cadru nr. 284/2010, în baza contractelor sau acordurilor colective de muncă. Fiind vorba despre o dispoziţie atacată în termen, nu este cazul incidenţei art. 2 alin. 2 din Legea nr.84/2012 întrucât nu a existat posibilitatea recuperării sumelor.

Chiar dacă Legea nr. 84/2012 este ulterioară emiterii dispoziţiilor atacate şi formulării acţiunii introductive, aceasta este pe deplin aplicabilă în cauză, astfel cum s-a arătat mai sus. Reclamanta a solicitat în cursul judecării cauzei în primă instanţă, aplicarea acestui act normativ în sensul exonerării de la plata sumelor imputate.

Reclamanta a contestat actul administrativ de executare în termenul prevăzut de lege împrejurarea că, ulterior acestui moment, a intervenit o lege care o exonerează de la plata sumelor stabilite prin dispoziţia nr.90/2011 neputând fi imputată acesteia, iar cererea sa, formulată în cursul judecării cauzei, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 84/2012, urmând a fi admisă cu consecinţa exonerării de la plata sumelor stabilite de dispoziţia anterior menţionată.

Fiind un fapt ulterior emiterii dispoziţiei ce face obiectul analizei, apariţia Legii nr. 84/2012 nu poate constitui un motiv de nulitate sau de anulare a actului administrativ de executare, lipsind doar de efecte respectivul act administrativ.

Sub acest aspect, recursul este în parte fondat, urmând ca hotărârea atacată să fie modificată în sensul constatării faptului că sumele stabilite prin Dispoziţia nr. 90/2011 emisă de Primarul Municipiului C. nu mai pot fi recuperate.

În privinţa Dispoziţiei nr. 180/2011 emisă de aceeaşi autoritate şi constatată de prima instanţa a fi nelegală doar sub aspectul cuantumului sumelor (potrivit deciziei civile nr. 469/R/2013 a Curţii de Apel Braşov), Curtea constată că sumele stabilite de aceasta nu intră sub incidenţa art.1 din Legea nr. 84/2012 în sensul că acestea rezultă din nerespectarea unor măsuri de reducere a cheltuielilor de personal şi nu din situaţiile prevăzute de literele a-c ale textului de lege menţionat.

În consecinţă, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 84/2012 privind exonerarea de la plata acestora.

Pentru toate aceste motive, Curtea va admite în parte recursul formulat de reclamantă şi va modifica în parte hotărârea atacată astfel cum s-a menţionat mai sus.

Va menţine restul dispoziţiilor sentinţei civile atacate.

Fără cheltuieli de judecată în recurs.

Decizia nr. 489/R/18.02.2014, dosar nr. 3155/62/2011  redactat-judecător LB

Domenii speta

Spete similare