Litigii cu profesionişti - Clauza abuzivă - contract de leasing

Litigii cu profesionişti -

Clauza abuzivă - contract de leasing

Contractul de leasing cu atât mai mult cel de leasing ce are ca obiect finanţarea achiziţionării unui autoturism antrenează o imposibilitate a finanţatorului de a verifica utilizarea bunului de locatar, ca un bun proprietar, obligaţie specifică contractului de închiriere, astfel că în lipsa acestei obligaţii în contractul de leasing este posibil ca în cazul rezilierii din vina utilizatorului, acesta să restituie un bun, în speţă autoturismul, cu un grad foarte mare de uzură prin raportare la o uzură normală.

Finanţatorul a încheiat contractul de leasing cu speranţa că va vinde autoturismul. Restituirea autoturismului din vina utilizatorului poate crea un dezechilibru în dauna finanţatorului, prin restituirea autoturismului cu un grad mare de uzură, care să facă imposibilă vânzarea ori aceasta să aibă loc la un preţ redus. Aceasta este raţiunea pentru care în abstract clauza prin care utilizatorul vinovat de încetarea contractului prin reziliere este obligat la plata restului valorii bunului.

În concluzie, clauza arătată nu este abuzivă, ci dimpotrivă, în regimul arătat al contractului de leasing tinde la păstrarea echilibrului prestaţiilor părţilor. Clauza  conţine de asemenea o penalitate care să constrângă pe debitor să nu încheie contractul doar cu scopul de a-l exploata la maxim şi apoi să-l restituie ca şi când ar fi încheiat doar un contract de închiriere.

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 415/R din 11.02.2014)

Constată că prin sentinţa nr.144/26.06.2013 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a Civilă a fost admis apelul formulat de apelanta reclamantă C E L în contradictoriu cu intimata pârâtă BCR L IFN SA, a fost schimbată sentinţa apelată şi a fost admisă în parte cererea, constatând caracterul abuziv al clauzei inclusă la art.8.12 din contractul de leasing financiar nr.50783/22.08.2007, respingând în rest cererea ca neîntemeiată.

Pentru a decide astfel tribunalul a constatat că prin sentinţa civilă nr.3262/05.03.2013 a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de C E L în contradictoriu cu pârâta BCR Leasing IFN SA; că pentru a pronunţa această soluţie judecătoria a reţinut că între părţi a fost încheiat contractul de leasing financiar nr.50783/22.08.2007 având ca obiect autoturismul Opel Astra Clasic; iar prin hotărârea nr.2426/18.05.2012 a intervenit rezilierea contractului de leasing, la 13.07.2010 reclamanta predând autoturismul conform procesului-verbal nr.1148; după care reclamanta  solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzută în art.8.12, art.16.4 lit.c) şi art.16.9 lit.c), invocând textul art.4 din Lega nr.193/2000, cererea făcând obiectul prezentului litigiu.

Tribunalul a constatat că judecătoria, verificând temeinicia cererii de chemare în judecată a reţinut că relativ la clauza prevăzută în art.8.12 din contract, aceasta nu este abuzivă deoarece penalităţile pe care le contestă reclamanta reprezintă contravaloarea prejudiciului creat prin neîndeplinirea la termen a obligaţiilor de plată asumate de utilizator şi că penalităţile convenite nu sunt disproporţionate; că relativ la caracterul abuziv al clauzei prevăzută în art.16.5 lit.c) a fost reţinut că pactul comisoriu de gradul IV stipulat în aceste dispoziţii nu poate fi considerat abuziv; că nici clauza din art.16.9 lit.c) nu este abuzivă, dispoziţiile arătate fiind în concordanţă cu textul art.15 din OG nr.51/1997, din înscrisurile depuse la dosar rezultând că pârâta a solicitat ca reclamanta să-i plătească doar valoarea de intrare a autoturismului, cheltuielile de închidere a contractului de leasing, taxele şi impozitele, scăzând sumele deja achitate în contul autovehiculului cu titlu de capital şi au fost calculate doar ratele restante datorate până la momentul rezilierii, adică doar cele până în luna mai 2010, deşi reclamanta a restituit autoturismul în iulie 2010, astfel că nu a putut fi reţinută teza reclamantei potrivit căreia i-au fost solicitate ratele până la sfârşitul contractului; că, de asemenea, reclamanta a recunoscut existenţa negocierilor dintre ea şi reprezentanţii pârâtei cu ocazia încheierii contractului, lipsind astfel dovezile din care să rezulte că negocierea a fost purtată doar asupra duratei contractului, avansul plătit şi mărimea ratei.

Tribunalul a mai constatat că reclamanta declarat apel, criticând soluţia judecătoriei ca nelegală şi netemeinică.

În motivarea apelului s-a arătat că sentinţa pronunţată de Judecătorie este netemeinică deoarece, clauza de la art. 8.12 din contract (penalităţi de 0,5% pe zi) este abuzivă fiind calificată astfel prin normă specială care a stabilit că este abuzivă acea clauză care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari, comparativ cu pagubele suferite de profesionist. In consecinţă, pentru a stabili dacă o asemenea clauză este abuzivă sau nu, instanţa trebuie să cerceteze dacă cuantumul penalităţilor contractuale sunt în concordanţă cu pagubele efectiv suferite de profesionist prin neîndeplinirea la termen a obligaţiilor de plată a ratelor de leasing. In speţă, finanţatorul suferă ca şi pagubă imposibilitatea de a plăti sumele ce trebuia să le primească cu titlu de rată de leasing. Ceea ce pierde finanţatorul este folosul pe care ar putea să-l culeagă prin utilizarea acestor sume, iar în cazul plasamentelor financiare, folosul se concretizează în dobândă.

Cu privire la clauza instituirii unui pact comisoriu de gradul IV în favoarea locatorului, s-a arătat că instanţa nu a analizat din perspectiva normei speciale clauza contractuală respectivă. Norma privind protecţia consumatorului arată că este abuziv pactul comisoriu stipulat numai în favoarea profesionistului şi care exclude dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita un alt remediu legal. Prevederea din contract este abuzivă deoarece la adăpostul ei finanţatorul a putut dispune unilateral rezilierea contractului. Referitor la clauza de la art. 16.9 lit.c), instanţa a dat o interpretare greşită normelor legale aplicabile în speţă şi a făcut o greşită apreciere a probelor administrate în cauză. De esenţa contractului de leasing este faptul că locatorul-finanţator rămâne proprietarul bunului, iar utilizatorul are doar dreptul de folosinţă a acestuia. Cu respectarea acestei reguli, art. 15 din OG nr. 51/1997 prevede că în cazul rezilierii contractului şi restituirii bunului către locator, utilizatorul este obligat să plătească sumele datorate până la data restituirii, nu şi ratele ulterioare datei acestei restituiri.

Analizând apelul tribunalul a constatat că potrivit clauzei inserate la art.8.12 din Contractul de leasing financiar nr. 50783/22.08.2007, încheiat între părţi, în caz de întârziere a oricărei plăţi, locatorul are dreptul să aplice utilizatorului penalităţi de întârziere în cuantum de 0,5% din suma neachitată la scadenţă pentru fiecare zi de întârziere; că această clauză este abuzivă deoarece în cuprinsul Anexei la Legea nr.193/2000 se prevede că este abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant; că prin perceperea unor penalităţi de 0,5% pe zi din suma neachitată la scadenţă, se creează un asemenea dezechilibru, intimata ajungând să poată încasa o penalitate de peste 180% pe an; deosebit de rata de dobândă, prevăzută a se actualiza în funcţie de evoluţia valorii EURIBOR 3 luni; şi că, în consecinţă, tribunalul a constatat caracterul abuziv al clauzei stipulate de părţi la art. 8.12 din contractul de leasing financiar.

Motivele de apel formulate în legătură cu celelalte prevederi contractuale, respectiv art. 16.5 lit.c) şi art. 16.9 lit.c) tribunalul le-a considerat nefondate.

În ceea ce priveşte pactul comisoriu de gradul IV inserat în contract, tribunalul a reţinut că simpla prevedere în convenţie a unui asemenea pact nu poate conduce ut singuli la concluzia potrivit căreia au fost încălcate dispoziţiile legii speciale, prin stipularea clauzei arătate nu a fost exclus dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a exercita un remediu legal deoarece, potrivit dreptului comun, apelanta putea oricând să formuleze o cerere de chemare în judecată împotriva intimatei, în măsura în care aceasta nu şi-ar fi îndeplinit propriile obligaţii contractuale.

De asemenea, tribunalul a reţinut că nici clauza prevăzută la art.16.9 lit.c) din contract, de asemenea, nu poate fi considerată abuzivă, deoarece, potrivit art.15 din O.G. 51/2000 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing (forma în vigoare la data încheierii contractului), numai dacă în contractul părţilor nu se prevede altfel, în cazul în care utilizatorul nu-şi execută obligaţia de plată a ratei de leasing două luni consecutive, locatorul/finanţatorul  are dreptul de a rezilia contractul şi de a solicita sumele datorate până la data restituirii bunului; şi că, reţinându-se doar ratele restante până la rezilierea contractului (înainte de restituirea bunului) nu a fost creat nici un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

I. La 30.10.2010 BCR L. IFN SA a declarat recurs, criticând soluţia instanţei de fond ca nelegală.

1. Hotărârea instanţei de fond este nelegală deoarece nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau motivele sunt contradictorii, ori străine de natura pricinii.

Se arată că tribunalul a motivat hotărârea neconvingător atunci când a reţinut că penalitatea de 0,5% pe zi de întârziere este mare, fără să ia în discuţie şi caracterul negociat al acestei clauze; că, de asemenea, nu a argumentat în ce constă dezechilibrul rezultat din aplicarea clauzei privind penalitatea arătată, simpla referire la procentul de 180% pe an al penalităţii nu demonstrează dezechilibrul deoarece penalitatea trebuie raportată la prejudiciu, iar tribunalul nu a făcut această verificare.

2. Sentinţa tribunalului este nelegală deoarece a interpretat greşit actul dedus judecăţii, schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit al acestuia.

Se arată că tribunalul pentru a justifica disproporţionalitatea penalităţii a comparat penalitatea cu rata dobânzii, iar o astfel de comparaţie constituie o deviere a înţelesului contractului şi a naturii juridice a penalităţii, motivarea instanţei dovedind o schimbare evidentă a înţelesului lămurit al prevederilor convenţiei părţilor, tribunalul interpretând astfel greşit actul dedus judecăţii.

3. Hotărârea tribunalului este lipsită de temei legal ori a fost dată cu aplicarea ori încălcarea greşită a legii.

Se arată că tribunalul a decis că dispoziţiile clauzei art.8.12 din contract sunt abuzive, întemeindu-şi concluzia pe un singur criteriu, respectiv, lista clauzelor abuzive din anexele 1 şi 2 ale legii, fără să verifice existenţa celorlalte condiţii ale clauzei abuzive, prevăzute de art.4 alin.1 din Legea nr.193/2000.

Se arată că simpla invocare a listei clauzelor abuzive din anexa Legii nr.193/2000 este insuficientă pentru a reţine caracterul abuziv al clauzei.

În concluzie, recurenta susţine că instanţa de fond nu a arătat în ce constă dezechilibrul pe care l-a constatat, simpla trimitere la anexa Legii nr.193/2000 fiind irelevantă şi asta cu atât mai mult cu cât judecătoria a reţinut că dispoziţiile din art.8.12 ale contractului nu sunt abuzive.

II. La 30.10.2013 C E L a declarat recurs criticând soluţia instanţei de fond ca nelegală, invocându-se dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă şi invocând faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii.

Se arată că potrivit art.1 lit.i) din anexa Legii nr.193/2000 este abuzivă clauza care obligă consumatorul la plat unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.

Se arată că prin clauza prevăzută în art.16.9 lit.c) din contractul de leasing se prevede obligaţia locatarei de restituire a autoturismului şi, în plus, să plătească finanţatorului valoarea de intrare a maşinii plus cheltuielile de închidere a contractului minus sumele achitate în contul autovehiculului cu titlu de capital. În consecinţă, susţine recurenta, ea este obligată să plătească diferenţa dintre valoarea de intrare a maşinii minus sumele achitate deja din această valoare; deci este ţinută să plătească maşina în întregime, cu toate că finanţatorul a vândut maşina cu 4.610 Euro.

C E L a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de BCR L IFN SA.

Cu privire la prima critică se susţine că aceasta nu este fondată deoarece hotărârea instanţei de apel este motivată, instanţa reţinând că penalitatea de 0,5% pe zi de întârziere din suma neachitată aduce băncii un beneficiu de peste 180% pe an.

Că, de asemenea, nici a doua critică nu este fondată, instanţa de apel reţinând corect că pentru a stabili dacă o clauză este abuzivă sau nu este suficient să cerceteze dacă cuantumul penalităţilor contractuale sunt în concordanţă cu pagubele efectiv suferite de profesionist.

În fine, se solicită respingerea şi a celei de-a treia critici, instanţa de apel reţinând corect caracterul abuziv al clauzei raportat la faptul că recurenta-intimată nu a avut opţiunea de a negocia condiţiile contractuale, ci a trebuit să accepte în bloc condiţiile prestabilite de societatea de leasing.

I. Este fondat recursul formulat de BCR L IFN SA.

1. Nu este fondată prima critică a recurentei, încadrată de aceasta în motivul prevăzut de art.304 pct.7 Cod procedură civilă.

În esenţă, recurenta critică soluţia instanţei de apel pe motiv că hotărârea nu ar fi motivată sau ar fi insuficient motivată.

Curtea observă că hotărârea este motivată, instanţa de apel argumentându-şi soluţia decisă.

Tribunalul a invocat ca argument principal al caracterului abuziv al dispoziţiilor art.8.12 din contract faptul că penalităţile sunt disproporţionate, ajungând la un procent de 180% pe an.

2. Nu este fondată nici cea de-a doua critică, încadrată de recurentă în motivul prevăzut de art.304 pct.8 Cod procedură civilă

Curtea observă că tribunalul nu şi-a motivat soluţia de anulare a clauzei prevăzute în art.8.12 din contract prin interpretarea greşită a contractului în sensul că ea ar fi comparat penalitatea cu rata dobânzii, aşa cum susţine recurenta. În realitate, tribunalul a făcut o trimitere la rata dobânzii ca fiind o altă sumă încasată de bancă în afară de penalitate. Aceasta nu este o comparaţie, cum susţine recurenta.

Este adevărat că tribunalul a făcut referire la dobânzile încasate de finanţator şi a creat astfel posibilitatea unei confuzii, întrucât  nu a precizat care este motivul pentru care a reţinut încasarea de finanţator a dobânzilor.

3. Este fondată a treia critică din recurs, încadrată în motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Curtea constată că în art.8.24 din contract este scris cu caractere mari şi boldat (îngroşat) că părţile confirmă faptul că au purtat negocieri înainte de semnarea contractului. În aceste condiţii Curtea constată că nu este întrunită condiţia esenţială a anulării unei clauze ca abuzive, prevăzută de art.4 din Legea nr.193/2000, deoarece părţile au negociat contractul. De fapt, chiar reclamanta a recunoscut că a negociat contractul. Împotriva semnăturii sale, prin care confirmă că a negociat contractul, teza susţinută în cererea de chemare în judecată, prin care arată că ar fi negociat cu privire la unele clauze, nu şi la cea prevăzută în art.8.12, trebuie dovedită cu un mijloc de probă cu forţă juridică egală, adică un înscris semnat de ambele părţi. Până la dovedirea acestei din urmă teze, la dosar există dovada negocierii întregului contract.

Deşi nu mai este necesară analiza celorlalte condiţii, în speţă caracterul abuziv al art.8.12 din contract, Curtea va trece la analiza dezechilibrului invocat de reclamantă şi contestat de pârâta-recurentă relativ la penalitatea de 0,5% din textul arătat.

Curtea reţine că penalitatea de 0,5% reprezintă daunele moratorii prevăzute în contract pentru întârzierea plăţii ratelor contractului de leasing.

În opoziţie, dobânda este preţul finanţării cu suma de 8.337 Euro. Curtea reaminteşte că operaţia de leasing este un contract complex: finanţare, locaţie, vânzare. Penalitatea de întârziere nu are nicio legătură cu dobânda.

Curtea observă că tribunalul nu a făcut nicio referire la prejudiciul real pe care l-ar suferi banca prin întârzierea plăţii ratelor de către locatar. Nu se poate reţine existenţa dezechilibrului invocat de reclamantă în cererea de chemare în judecată fără a se face o comparaţie între procentul de 180% pe an rezultat din aplicarea penalităţilor de 0,5% pe zi şi prejudiciul real suferit de recurentă.

În cererea de chemare în judecată reclamanta nu demonstrează caracterul abuziv al clauzei arătate, ci doar îl afirmă.

În lipsa unor argumente convingătoare din partea reclamantei, Curtea reţine că nu este abuzivă clauza arătată, având în vedere că banca este un profesionist al cărui obiect de activitate este activitatea de investire în cumpărarea unor bunuri în vederea încheierii contractelor de leasing. În aceste condiţii procentul de 180% pe an rezultat din aplicarea penalităţii arătate nu constituie un dezechilibru major prin raportare la prejudiciul real suferit de bancă. În lipsa plăţii ratelor banca trebuie să se împrumute cu alte sume de bani pentru a-şi desfăşura activitatea.

În plus, penalitatea este definită prin severitatea sancţiunii neexecutării clauzelor. Este deci natural ca procentul ei să fie constrângător pentru a înfrânge rezistenţa debitorului refractar. În aceste condiţii procentul arătat nu este abuziv. În concluzie, critica recurentei BCR L IFN SA este fondată.

II. Nu este fondată critica reclamantei C E L, încadrată corect de aceasta în motivul prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

Mai întâi Curtea reţine, cum a fost arătat şi la pct.I.3 din prezentul recurs, că părţile au negociat contractul şi că, în consecinţă, nu este îndeplinită una din condiţiile esenţiale, prevăzută de art.4 din Legea nr.193/2000, pentru a considera nescrisă clauza care ar crea un dezechilibru între prestaţiile părţilor.

Curtea va trece însă şi la verificarea dezechilibrului prestaţiilor stipulate în clauza din art.16.9 lit.c) din contractul de leasing, invocat de reclamantă.

Mai întâi Curtea observă că reclamanta şi-a schimbat cauza pretenţiei cu privire la nulitatea acestei clauze. În cererea de chemare în judecată a fost invocată nulitatea clauzei pe temeiul faptului că ar fi fost obligată la plata restului ratelor prevăzute în contract după restituirea bunului şi până la executarea integrală a contractului, precum şi la valoarea reziduală. Deşi reclamanta insistă cu privire la existenţa obligaţiei acesteia de a plăti restul ratelor, după restituirea bunului, Curtea observă că nu există în contract o astfel de obligaţie. Nici obligaţia plăţii valorii reziduale nu este prevăzută în contract. Textul art.2 alin.1 lit.c) din OG nr.51/1997 defineşte valoarea reziduală ca fiind valoarea stabilită de părţi. Potrivit contractului părţile au stabilit că valoarea reziduală este de 106,7 Euro.

În apel reclamanta susţine aceeaşi teză a obligaţiei acesteia, prevăzută în clauza arătată, de a plăti restul ratelor după rezilierea contractului.

Verificând clauza arătată, atât judecătoria cât şi tribunalul au constatat că reclamanta interpretează greşit contractul deoarece clauza arătată nu o obligă la plata restului ratelor după rezilierea contractului.

În recurs reclamanta a schimbat cauza pretenţiei sale de anulare a clauzei art.16.9 lit.c) din contract, arătând că în temeiul ei este obligată la restituirea autoturismului şi la plata valorii de intrare a maşinii din care se scade suma achitată cu titlu de capital. Această critică este diferită de cea invocată la primele două instanţe. Textul art.294 Cod procedură civilă interzice schimbarea cauzei pretenţiei în apel şi prin aplicarea art.316 Cod procedură civilă este interzisă cu atât mai mult în recurs.

În fine, Curtea constată că un contract de leasing nu are un regim juridic similar cu cel al contractului de închiriere, unde se poate compara valoarea prestaţiilor reciproce într-un mod liniar.

Contractul de leasing cu atât mai mult cel de leasing ce are ca obiect finanţarea achiziţionării unui autoturism antrenează o imposibilitate a finanţatorului de a verifica utilizarea bunului de locatar, ca un bun proprietar, obligaţie specifică contractului de închiriere, astfel că în lipsa acestei obligaţii în contractul de leasing este posibil ca în cazul rezilierii din vina utilizatorului, acesta să restituie un bun, în speţă autoturismul, cu un grad foarte mare de uzură prin raportare la o uzură normală.

Finanţatorul a încheiat contractul de leasing cu speranţa că va vinde autoturismul. Restituirea autoturismului din vina utilizatorului poate crea un dezechilibru în dauna finanţatorului, prin restituirea autoturismului cu un grad mare de uzură, care să facă imposibilă vânzarea ori aceasta să aibă loc la un preţ redus. Aceasta este raţiunea pentru care în abstract clauza prin care utilizatorul vinovat de încetarea contractului prin reziliere este obligat la plata restului valorii bunului.

În concluzie, clauza arătată nu este abuzivă, ci dimpotrivă, în regimul arătat al contractului de leasing tinde la păstrarea echilibrului prestaţiilor părţilor. Clauza art.16.9 lit.c) conţine de asemenea o penalitate care să constrângă pe debitor să nu încheie contractul doar cu scopul de a-l exploata la maxim şi apoi să-l restituie ca şi când ar fi încheiat doar un contract de închiriere.

Văzând şi dispoziţiile art.312 alin.3 Cod procedură civilă se va admite recursul formulat de pârâta BCR L IFN SA şi se va modifica decizia tribunalului în sensul că se va respinge apelul ca nefondat.

Văzând şi dispoziţiile art.312 alin.1 Cod procedură civilă se va respinge recursul declarat de reclamanta C E L ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare