Circulaţie rutieră

Prin plângerea contravenţională înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de (…), declinată de (…) prin admiterea excepţiei necompetenţei teritoriale, cererea fiind  înregistrată la (…) la data de (…), sub nr. (…), contestatorul (…) a solicitat in contradictoriu cu intimatul (…), în principal anularea procesului verbal de contravenţie (…) anularea punctelor de amendă, înlăturarea sancţiunii complementare a suspendării dreptului de a conduce pe o perioadă de 90 de zile, precum şi restituirea sumei de (…) lei achitată cu titlu de amendă.

În motivare, contestatorul a arătat, în esenţă, că la data de (…) a fost sancţionat contravenţional, reţinându-se că s-a deplasat la volanul autoturismului marca (…), cu nr. de înmatriculare (…) pe (…) şi că ar fi circulat cu o viteză de 103 km/h în localitate.

A învederat că la rubrica menţiuni a cerut să se consemneze că nu a depăşit viteza regulamentară cu mai mult de 50 km/h, solicitând înregistrarea faptei pretinse.

De asemenea a precizat că se impune anularea procesului-verbal de contravenţie, întrucât, agentul constatator nu a realizat o descriere în concret a contravenţiei, astfel că procesul-verbal nu întruneşte condiţiile impuse de art. 16 şi 17 din O.G. nr. 2/2001. A specificat că nu s-a indicat dacă la momentul la care a fost surprins cu aparatul radar se afla sau nu pe raza unei localităţi şi pe raza cărei localităţi a fost comisă fapta. Petentul a adăugat că nu cunoaşte dacă agentul care a încheiat procesul-verbal este acelaşi cu agentul  operator al aparatului radar, acesta din urmă fiind singurul care putea încheia în condiţii de legalitate procesul-verbal atacat.

În privinţa constatării vitezei cu care a circulat petentul, acesta a susşinut că se impune dovedirea de către intimat a omologării şi verificării metrologice a aparatului radar.

Totodată, contestatorul a învederat că agentul constatator nu a luat în considerare marja de eroare a aparatului, conform pct. 3, subpunctul 3.1.1. din Ordinul 301/2005 al Biroului Român de Metrologie. Astfel, viteza cu care circula autovehiculul ar fi putut fi inferioară celei reţinute de agentul constatator în procesul-verbal, şi anume sub 100 km/h, deci o diferenţă mai mică de 50 km/h peste limita admisă pe acel sector de drum, astfel că ar fi neîntemeiată aplicarea măsurii suspendării permisului de conducere.

A mai învederat că, prin faptul că agentul constatator a refuzat să îi arate înregistrarea faptei, există un dubiu care profită persoanei acuzate, adică petentului, potrivit principiului in dubio pro reo.

Contestatorul a mai specificat că probele obţinute cu mijloace tehnice ar trebui să ateste două elemente de fapt: limitarea de viteză pe sectorul de drum pe care se deplasează autoturismul condus de contravenient, evidenţiată prin semne de circulaţie şi/sau marcaje rutiere, precum şi depăşirea vitezei maxime admise pe drumul respectiv, atestată de un cinemometru omologat şi verificat metrologic instalat pe autoturismul identificat în procesul-verbal, pentru care agentul constatator avea ordin de serviciu la data şi ora săvârşirii contravenţiei.

În drept, au fost invocate prevederile Ordinului 301/2015 al Biroului Român de Metodologie, art. 109 alin. 2 din OUG nr. 195/2002, art. 121 alin. 1 din H.G. nr. 1391/2006, art. 102 alin. 3 lit. e) din OUG nr. 195/2002, art. 16 şi 17, art. 21 alin. 3 din O.G. nr. 2/2001, art. 6 CEDO.

În dovedire, petentul a solicitat admiterea probei cu înscrisuri, anexând la dosarul cauzei, în copii certificate pentru conformitate cu originalul: proces-verbal de constatare a contravenţiei, dovada achitării a jumătate din cuantumul amenzii în termen de 48 de ore practică judiciară

Plângerea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 20 lei conform art. 19 din O.U.G. 80/2013.

La data de (…) intimatul  a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a (…) şi a solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiate, întrucât contestatorul se face vinovat de săvârşirea faptei reţinute, care a fost constatată cu ajutorul unor mijloace tehnice.

Totodată, a precizat că procesul-verbal îndeplineşte condiţiile de fond prevăzute de art. 16 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001 şi pe cele prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute conform art. 17 din acelaşi act normativ.

În drept, intimatul a invocat prevederile art. 31 alin. 1 şi 32 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, art. 109 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 , solicitând judecarea cauzei în lipsă.

În dovedire, a solicitat admiterea probei cu înscrisuri şi cu înregistrarea video a contravenţiei anexând la dosarul cauzei,în original, raportul agentului constatator precum şi în copii certificate pentru conformitate cu originalul: buletin de verificare metrologică atestat operator radar , fila registrului radar.

Sub aspectul probatoriului, la data de (…), instanţa a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisuri, în temeiul art. 255 alin. 1 şi art. 258 alin. 1 C.proc.civ., apreciind că această probă este admisibilă, potrivit legii, şi aptă să ducă la soluţionarea cauzei. Totodată, instanţa a încuviinţat şi proba cu înregistrarea video, pentru acelaşi considerente.

Analizând ansamblul materialului probatoriu administrat, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de (…) a fost sancţionat contravenţional, potrivit procesului verbal de contravenţie seria (…) nr. (…)  reţinându-se că s-a deplasat la volanul autoturismului marca (…), cu nr. de înmatriculare (…) pe (…) iar în localitatea (...) a fost depistat cu aparatul radar că a circulat cu o viteză de 103 km/h.

La cererea petentului, la rubrica menţiuni s-a consemnat că petentul a afirmat că nu a depăşit viteza regulamentară cu mai mult de 50 km/h. Astfel, petentul a fost sancţionat cu amendă contravenţională în cuantum de (..) lei, (…) puncte amendă. Totodată, i s-a aplicat şi sancţiunea complementară a suspendării dreptului de a conduce autovehicule pentru o perioadă de 90 de zile.

Fapta a fost încadrată pe dispoziţiile art. 102 alin. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002: „Constituie contravenţie şi se sancţionează cu amenda prevăzută în clasa a IV-a de sancţiuni şi cu aplicarea sancţiunii complementare a suspendării exercitării dreptului de a conduce pentru o perioada de 90 de zile săvârşirea de către conducătorul de autovehicul, tractor agricol sau forestier ori tramvai a următoarelor fapte: e) depăşirea cu mai mult de 50 km/h a vitezei maxime admise pe sectorul de drum respectiv şi pentru categoria din care face parte autovehiculul condus, constatată, potrivit legii, cu mijloace tehnice omologate şi verificate metrologic.”.

 Examinând în acest context legalitatea întocmirii procesului-verbal de contravenţie, instanţa constată că agentul constatator a respectat dispoziţiile art. 16 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, conform cărora procesul-verbal de constatare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite, indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia, indicarea posibilităţii achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ, a termenului de exercitare a căii de atac, precum şi organul la care se depune plângerea.

Totodată, sunt trecute şi menţiunile privind numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, a faptei săvârşite şi a datei comiterii acesteia, semnătura agentului constatator, a căror lipsă atrage nulitatea procesului-verbal, care se poate constata şi din oficiu, potrivit art. 17 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001.

 În cazul de faţă, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, iar fapta este descrisă în mod corespunzător. Instanţa reţine că nu este întemeiată susţinerea petentului contestator potrivit căreia nu s-a specificat dacă fapta a fost săvârşită în localitate, precum şi denumirea acestei localităţi, întrucât în procesul verbal seria (…) după rubrica privind ziua, luna şi anul, se specifică la următoarea rubrică locul săvârşirii contravenţiei: localitatea (...)

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate invocat de contestator, respectiv faptul că procesul-verbal ar fi fost întocmit de un alt agentul constatator decât cel care era îndreptăţit, instanţa reţine că şi acesta este neîntemeiat, întrucât din înscrisul depus la dosarul cauzei de intimat, constând în atestat operator Autovision nr.(…) reiese că agentul de poliţie (…) era îndreptăţit să constate săvârşirea faptei şi să încheie procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

De asemenea, procesul-verbal de contravenţie aparatul radar a fost verificat metrologic, la data de (…) şi (…), aşa cum rezultă din buletinul de verificare metrologică .

În ceea ce priveste temeinicia procesului-verbal seria (…) nr. (…) din data de (…), instanţa apreciază că, prin raportare la jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului trebuie analizat, în fiecare caz în parte, în ce masura fapta reţinută în sarcina petentului reprezinta o „acuzaţie în materie penala”, în sensul art.6 din CEDO.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând plângeri formulate de persoane care fiind sancţionate contravenţional au sesizat Curtea cu privire la încălcarea de către instanţele naţionale a art. 6 din Convenţie, prin nerespectarea garanţiilor prevăzute în acest text cu privire la „acuzaţiile în materie penală”, a statuat următoarele:

- distincţia între contravenţii şi infracţiuni existentă în legislaţia internă a unora dintre statele semnatare ale Convenţiei, nu poate avea ca efect scoaterea unei categorii de fapte din sfera de aplicare a art. 6 din Convenţie (Hotărârea pronunţată în cauza Öztürk contra Germaniei, 21 februarie 1984, paragr. 50);

- pentru a determina dacă o contravenţie poate fi calificată ca având un caracter „penal” în sensul prevederilor Convenţiei, prima chestiune care trebuie determinată este dacă textul normei de drept care defineşte fapta aparţine, în sistemul legal al statului reclamat, legii penale; apoi trebuie determinată natura faptei şi, în sfârşit, natura şi gradul de severitate al pedepsei care poate fi aplicată persoanei care se face vinovată de comiterea contravenţiei (Hotărârea pronunţată în cauza Ziliberberg împotriva Moldovei din 1 februarie 2005, paragraf 29);

- criteriile enunţate, de regulă, nu sunt analizate cumulativ, dar dacă analiza separată nu permite a se ajunge la o concluzie clară, atunci se impune abordarea cumulativă (Hotărârea pronunţată în cauza Garyfallou AEBE contra Greciei din 22 septembrie 1998, paragraf 56)

- scopul pur punitiv al amenzii aplicabile, caracterul general al normei de incriminare , adresate tuturor cetățenilor în calitatea lor de utilizatori ai drumurilor publice şi faptul că  norma legală incidentă prescrie un anumit comportament şi stabilește o sancțiune în cazul încălcării sale, determină ca, în materia contravenţiilor rutiere, să fie aplicabile garanțiile specifice materiei penale, prevăzute de art. 6 din Convenție (decizia de inadmisibilitate pronunţată în cauza Ioan Pop contra României din 28 iunie 2011, paragraf 25).

Consecinţele calificarii faptei drept „acuzaţie în materie penală” sunt următoarele:  petentul se bucură de prezumţia de nevinovăţie, iar sarcina probei incumbă autorităţilor statului. Însa, nici una dintre aceste garanţii procesuale nu are caracter absolut, deoarece limitele până la care funcţionează prezumţia de nevinovăţie şi conţinutul obligaţiei autorităţilor de a suporta sarcina probei se raportează la specificul fiecarui caz în parte.

În materia faptelor scoase din sfera dreptului penal şi incluse în sfera abaterilor contravenţionale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis faptul că limitele de apreciere sub aspectul respectării prezumţiei de nevinovăţie sunt mult mai largi. Prezumţia de nevinovăţie nu este una absolută, ca de altfel nici obligaţia acuzării de a suporta întreaga sarcină a probei. Dat fiind că analiza se plasează într-un domeniu în care numărul faptelor sancţionate este extrem de mare, Curtea europeană a reţinut că aplicarea cu cea mai mare rigoare a principiilor enunţate ar duce la lăsarea nepedepsite a multor contravenţii şi ar pune în sarcina autorităţilor ce aplică astfel de sancţiuni o povară excesivă şi nejustificată.

Jurisprudenţa Curţii Europene nu impune statelor contractante să confere o anumita forţă probantă, mai largă sau mai restrânsă, procesului-verbal de contraventie, şi cu atât mai mult să îl faca lipsit de orice efect util, ci doar statuează asupra faptului ca sarcina instanţelor naţionale este de a respecta principiul proportionalitatii între, pe de o parte, scopul urmărit de autorităţile statului de a sancţiona faptele antisociale, iar pe de alta parte, mijloacele utilizate în proces pentru aflarea adevarului judiciar, cu respectarea dreptului la aparare al persoanei sanctionate contraventional. Aceasta presupune prin esenta ca sistemul probator să nu ducă la impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit în materie de sarcină a probei (cauza Anghel c. României, hotărârea din 4 octombrie 2007, cauza Neaţă c. României, decizie de inadmisibilitate din 18 noiembrie 2008).

Hotarârea Anghel împotriva României nu constituie o critică a atribuirii unei valori probante procesului-verbal de contravenţie, ci doar a modului de administrare a probelor. Din aceasta perspectivă, procesul-verbal de contravenţie, în măsura în care cuprinde constatările personale ale agentului constatator, are forţă probantă prin el însuşi si poate constitui o dovadă suficientă a vinovăţiei contestatorului. A conferi forţă probantă unui înscris nu echivalează cu negarea prezumţiei de nevinovăţie, ci poate fi considerat o modalitate de „stabilire legala a vinovăţiei” în sensul art.6 din CEDO. Interpretarea contrară ar fi de natură sa perturbe în mod grav funcţionarea autorităţilor statului facând extrem de dificilă sanctionarea unor fapte antisociale, minore ca si gravitate, dar extrem de numeroase.

De asemenea, în aprecierea temeiniciei procesului-verbal instanţa va lua în considerare şi prezumţia de legalitate şi temeinicie de care se bucura acest înscris constator.

În acest sens, Curtea Europeana a constatat deja ca prezumțiile de fapt și de drept sunt comune tuturor sistemelor judiciare, Convenția neinterzicându-le în principiu. Ceea ce Convenția impune însă, din perspectiva paragrafului 2 al art. 6, este tocmai ca o anumită proporție între acestea și prezumția de nevinovăție instituită în favoarea acuzatului, să fie respectată, fiind necesar a se ține cont în analiza proporționalității, pe de o parte, de miza concretă a procesului pentru individ și, pe de altă parte, de dreptul său la apărare (a se vedea, Salabiaku c. Franţei, 7 octombrie 1988, par. 28; Anghel, par. 60). Forţa probantă a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanţa fiecărui mijloc de probă, însă instanţa are obligaţia de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează şi apreciază probatoriul (cauza Bosoni c. Franţei, hotărârea din 7 septembrie 1999).

Raportând aceste principii la legislaţia naţională, instanţa reţine că procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, în calitate de act administrativ, se bucură de prezumţiile de legalitate şi veridicitate. Totuşi, prezumţia că procesul verbal exprimă adevărul este una relativă (juris tantum), întrucât poate fi răsturnată prin alte mijloace de probă, nefiind necesară procedura înscrierii în fals.

Aşadar, cât priveşte puterea doveditoare, procesul-verbal de constatare este un mijloc de probă necesar şi suficient pentru constatarea şi sancţionarea contravenţiei, dar prezumţia de adevăr a procesului-verbal poate fi răsturnată prin proba contrară.

În ceea ce priveşte sarcina probei, instanţa apreciază că, în lumina jurisprudenţei CEDO mai sus arătate, se impune realizarea unei distincţii.

Astfel, în situaţia în care actul de constatare a fost încheiat ca urmare a percepţiilor proprii ale agentului constatator, există o prezumţie relativă în favoarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei în sensul că acesta reflectă adevărul. În consecinţă, procesul-verbal de contravenţie face dovada situaţiei de fapt menţionate în cuprinsul său până la proba contrară, probă ce incumbă contestatorului potrivit art. 249 Cod procedură civilă. În consecinţă, cel care pretinde că situaţia de fapt reţinută în actul constatator nu corespunde realităţii, trebuie să dovedească aceasta.

În schimb, în cazul în care actul constatator a fost încheiat de agentul constatator în situaţiile în care acesta nu a constatat personal săvârşirea contravenţiei, acesta trebuie să probeze cu alte mijloace de probă cele afirmate şi constatate în actul de constatare şi sancţionare, sarcina probei în acest caz revenind agentului constatator.

În speţă, analizând ansamblul materialului probator, inclusiv înregistrarea video depusă la dosarul cauzei la fila nr.(…), instanţa constată că este evident că petentul a depăşit viteza legală, astfel că nu se pune problema anulării procesului-verbal de contravenţie şi nici cea a obligării intimatului la întocmirea unui nou proces-verbal pentru o altă contravenţie, instanţa putând să procedeze la reindividualizarea sancţiunilor contravenţionale, în măsura în care se justifică acest lucru.

În acest sens, cu privire la marja de eroare a aparatului radar Autovision Rom(…) se reţine că potrivit art. 3.1.1. din Norma de metrologie legală nr. 301/2005, pentru măsurarea vitezei, simulată în condiţii de laborator, eroarea maximă tolerată este de: +/- 1 km/h pentru viteze până la 100 km/h, respectiv +/- 1% din valoarea măsurată pentru viteze egale sau mai mari de 100 km/h.

Pentru măsurarea vitezei, în condiţii normale de trafic, pentru cinemometrele care acţionează numai în regim staţionar, eroarea maximă tolerată este de : +/- 3 km/h pentru viteze până la 100 km/h, respectiv +/- 3% din valoarea măsurată pentru viteze egale sau mai mari de 100 km/h.

Pentru măsurarea vitezei, în condiţii normale de trafic, pentru cinemometrele care acţionează atât în regim staţionar, cât şi în regim de deplasare, eroarea maximă tolerată este de :

-în regim staţionar, pentru măsurarea vitezei autovehiculelor aflate în trafic, valoarea maximă tolerată este cea prevăzută la lit. b);

-în regim de deplasare, pentru măsurarea vitezei autovehiculelor aflate în trafic, valoarea maximă tolerată este cea prevăzută la lit. b).

În regim de deplasare, pentru măsurarea vitezei autovehiculelor aflate în trafic, valoarea maximă tolerată este de+/- 4 km/h pentru viteze până la 100 km/h, respectiv +/- 4% din valoarea măsurată pentru viteze egale sau mai mari de 100 km/h.

Petentul a înţeles să se prevaleze de eroarea acceptată de NML, solicitând să se aplice procentele de eroare prevăzute de lege, pentru a se reţine că a circulat cu o viteză de sub 100 km/h.

Din vizionarea înregistrării video a contravenţiei (…) reiese că petentul a intrat cu autoturismul său autoturismului marca (…), cu nr. de înmatriculare (…) pe (…), în localitatea (…), în raza de acţiune a camerei video, cu o viteză de 103 km/h, care a scăzut la 98  km/h,

Instanţa nu poate avea în vedere are în vedere şi marja de eroare prevăzută de lege, care îi profită contestatorului, întrucât că aparatul a fost verificat metrologic, indicând faptul că aparatul corespunde din punct de vedere metrologic, respectiv că nu înregistrează erori mai mari decât cele tolerate potrivit normei. 

 Instanţa nu poate recurge la aplicarea normei de metrologie legală nr. 301/2005, în lipsa unor indicii care să duc la concluzia că s-a înregistrat o eroare la măsurarea vitezei. Un astfel de dubiu ar fi generat în situaţia în care viteza indicată de aparatul radar fluctuează foarte mult în decurs de câteva secunde, ceea ce nu este cazul în speţă. Astfel, în înregistrarea video se observă faptul că petentul a intrat în raza de acţiune a camerei video, cu o viteză de 103 km/h, care a scăzut la 98  km/h, apoi a frânat până a ajuns la viteza legală.

Fără putinţă de tăgadă contestatorul a depăşit viteza legală cu 53 km/h, intrând în raza de acţiune a aparatului cu 103 km/h, iar apoi a frânat uşor, a ajuns la 98 km/h, 92 km/h, 86 km/h, 82 km/h, până a ajuns aproape de viteza regulamentară, la 59 km/h.

Fapta săvârşită de petent, respectiv conducerea unui autoturism cu o viteză ce depăşeşte cu 53 km/h viteza maximă admisă de lege pentru acel sector de drum constituie contravenţia prevăzută de dispoziţiile art. 121 alin. 1 din H.G. nr. 1391/2006 raportat la art. 102 alin. 3 lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002.

Aşadar, instanţa urmează a respinge ca neîntemeiată plângerea contravenţională formulată de contestatorul (…), în contradictoriu cu intimatul (…)

Domenii speta

Spete similare