Reparare prejudicii din erori judiciare

Reparare prejudicii din erori judiciare

 Prin Decizia menţionată s-a admis recursul formulat împotriva Sentinţei Tribunalului Harghita.

Instanţa de control judiciar a reţinut că, în procedura art.504-506 din Codul de procedură penală, Statul are o răspundere limitată la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, iar prin raportare la art.52 alin.3 din Constituţia României, eroarea judiciară a fost definită sub două aspecte: condamnarea constatată a fi nelegală prin pronunţarea unei hotărâri ulterioare de achitare şi privarea de libertate ori restrângerea libertăţii unei persoane în mod nelegal, constatată astfel prin ordonanţă a procurorului sau prin hotărâre judecătorească.

1. Recursul declarat de pârât urmează a fi analizat la început, întrucât recurentul pârât invocă în esenţă lipsa condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa unei erori judiciare.

În analiza acestor susţineri Curtea are în vedere că prin sentinţa penală nr.171 din 30 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Harghita în dosarul penal nr.266/96/2011, s-a dispus în temeiul art. 2 alin.1 din Legea nr.143/2000 cu aplicarea art.14 lit.d din Legea nr.143/2000, condamnarea reclamantei din prezenta cauză la o pedeapsă de 3 ani închisoare şi interzicerea drepturilor prevăzute de art.64 lit. a,b şi e din Codul penal; deducerea din pedeapsă a duratei reţinerii de 24 de ore din 25.11.2010 şi în baza art.88 alin.1 Cod penal, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani.

Această sentinţă a fost menţinută în apel, prin decizia penală nr.75/A din 03 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Tg.Mureş, secţia penală.

În recursul declarat în acea procedură de reclamanta din prezenta cauză, prin decizia nr.1011 din 4 aprilie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a dispus casarea deciziei pronunţată în apel şi în parte, a sentinţei pronunţată de instanţa de fond şi, în baza art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 lit.a din Codul de procedură penală s-a dispus achitarea reclamantei sub aspectul infracţiunii de trafic de droguri de risc prevăzută de art.2 alin.1 din Legea 143/2000 cu aplicarea art.14 lit.d din aceeaşi lege.

Pe perioada procedurii judiciare penale, faţă de reclamanta din prezenta cauză s-a luat măsura preventivă a reţinerii pe o durată de 24 de ore din data de 25 noiembrie 2010, urmată de măsura de a nu părăsi localitatea pe o perioadă de 30 de zile dispusă prin ordonanţa procurorului din data de 25 noiembrie 2010.

Reclamanta a fost achitată de instanţa de recurs.

 Nu suntem aşadar în situaţia prevăzută de art.504 alin.1 din Codul de procedură penală (respectiv existenţa unei condamnări prin hotărâre definitivă, urmată apoi de achitare în altă procedură judiciară), neputându-se reţine existenţa unei erori judiciare în înţelesul art.3 din Protocolul 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Iar pentru a fi în prezenţa situaţiei prevăzută în alin.2 al art.504 din Codul de procedură civilă, textul legal impune condiţia expresă a privării ori restrângerii „nelegale” de libertate, indiferent de modalitatea de finalizare a procedurii penale.

Astfel, potrivit prevederilor art.504 alin.2 şi 3 „Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).”.

Verificând existenţa acestei condiţii prin raportare la art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată de România prin Legea nr.30/1994 instanţa are în vedere următoarele:

În jurisprudenţa CEDO s-a afirmat în mod constant, că scopul esenţial al art.5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale şi că în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală.

Din cuprinsul dosarului de urmărire penală, ataşat la dosarul penal nr.266/96/2011 al Tribunalului Harghita, reiese că prin Ordonanţa procurorului de reţinere nr.32/D/P/26.11.2010 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, DIICOT - Biroul Teritorial Harghita, s-a dispus reţinerea pe o durată de 24 de ore, a reclamantei (învinuită). Măsura reţinerii a durat din data de 25.11.2010 ora 14,35 până la 26.11.2010, ora 14,35 (filele 63-64 dosar de urmărire penală).

Această măsură era prevăzută de art.136, art.143 şi art.144 din Codul de procedură penală.

După expirarea măsurii reţinerii, prin ordonanţă a fost luată măsura de a nu părăsi localitatea de o perioadă de 30 de zile, această măsură fiind prevăzută de art.136 şi 145 din Codul de procedură penală.

 Pe cale de consecinţă, măsurile preventive luate faţă de reclamanta din prezenta cauză au avut o bază legală.

Reclamanta nu a contestat aceste măsuri; a fost în continuare cercetată şi apoi judecată în stare de libertate.

Pe de altă parte, pentru motivele ce vor fi prezentate în continuare, în speţă nu se poate reţine că aceste măsuri ar fi avut un caracter arbitral, neconform cu scopul art.5 din Convenţie.

În ordonanţa de reţinere s-a arătat că la data de 25 noiembrie 2010,  în jurul orelor 14,30 învinuiţii au fost prinşi în flagrant într-un bar situat pe peronul gării din Miercurea Ciuc, deţinând 15 grame de substanţe stupefiante în vederea comercializării. Acestea au fost găsite cu ocazia percheziţiei corporale în buzunarul paltonului de pe piciorul stâng al învinuitului HT. S-a mai consemnat în ordonanţă că existau indicii  potrivit cărora la domiciliul lor, cei doi deţin cantităţi importante de substanţe stupefiante, iar în urma percheziţiei efectuată la domiciliul învinuitului HT a rezultat că acesta a cultivat cannabis pe care l-a uscat şi la comercializat ulterior. S-a mai reţinut existenţa unor probe, indicii cu privire la rolul avut de reclamanta din prezenta cauză în derularea activităţii infracţionale, aceasta fiind învinuită de săvârşirea infracţiunilor de trafic de droguri de risc, prevăzute şi pedepsite de art.2 alin.1 şi 2 din legea 143/2000 modificată şi completată de OUG 6/2010 şi deţinere de droguri de risc în vederea consumului propriu, prevăzute şi pedepsite de art.4 alin.1 şi 2 din legea 143/2000 modificată şi completată de OUG 6/2010, cu aplicarea art.33 lit.a şi art.14 lit.d din legea 143/2000.

Prin urmare, măsura preventivă s-a bazat pe existenţa unor probe, indicii, cu luarea în considerare a elementelor prevăzute de art.136 alin.1 şi alin. ultim din Cod procedură penală – „În cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite…cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una dintre următoarele măsuri preventive: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea;… Alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura”.

La data 19 ianuarie 2011 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a întocmit rechizitoriul prin care a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a reclamantei pentru infracţiunea de trafic de droguri de risc, alături de inculpatul HT.

Considerentele redate mai sus, conduc la următoarele concluzii: nu se poate reţine că faţă de reclamantă s-ar fi luat o măsură de privare de liberate sau de restrângere a libertăţii fără bază legală; măsura preventivă nu este contrară dispoziţiilor art.5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ratificată prin Legea nr.30/1994 întrucât se înscrie în situaţia de excepţie prevăzută de art.5 paragraful 1 lit.c.

Sunt eronate argumentele în fapt reţinute de instanţa de fond în sprijinul soluţiei de admitere a cererii de acordare a daunelor morale, întrucât soluţia de achitare nu constituie ea însăşi un motiv pentru reţinerea caracterului nelegal al unei măsuri preventive, luată în cursul urmăririi penale şi care s-a apreciat în raport de probele existente la momentul luării acesteia.

Pentru considerentele prezentate mai sus instanţa reţine că nu sunt aplicabile art.5 pct.5 din Convenţie coroborat cu art.504 al. 2 Cod procedură penală.

Pentru toate aceste considerente instanţa apreciază întemeiate criticile aduse de recurentul pârât sentinţei pronunţată de prima instanţă. Soluţia primei instanţe de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, cu consecinţa obligării pârâtului la plata de daune morale este dată aşadar cu aplicarea greşită a legii, fiind incident cazul de modificare prevăzut de art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă.

Sunt neîntemeiate criticile aduse de recurentul pârât soluţiei pronunţată de instanţa de fond asupra cererii de chemare în garanţie formulată împotriva Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a Ministerului Justiţiei.

 Instanţa are în vedere prevederile art.60 din Codul de procedură civilă,  din care reiese faptul că o asemenea formă de atragere a terţilor la un proces deja început, este admisibilă ori de câte ori partea care ar cădea în pretenţii ar putea să se îndrepte împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubire.

Ori potrivit art.506 alin. 3 Cod procedură penală „(3) Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice”.

De asemenea, potrivit art.505 alin.4 din Codul de procedură penală „Reparaţia este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice”.

Prevederile legale invocate de recurentul pârât, respectiv art.233, art.236, art.261, art.262 şi art. 300 din Codul de procedură penală marchează momente din anumite etape ale procesului penal, respectiv desfăşurarea urmăririi penale, trimiterea în judecată şi judecata.

Aceste dispoziţii legale nu pot constitui fundamentul juridic al chemării în garanţie, întrucât nu stabilesc o obligaţie de garanţie în sarcina instituţiilor chemate în judecată cu această calitate procesuală: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita; Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Ministerul Justiţiei.

În acest context sunt întemeiate apărările aduse de intimatul chemat în garanţie Ministerul Justiţiei, fondate pe dispoziţiile art. 505 alin.4 din Codul de procedură penală, amintite mai sus.

2 În ce priveşte recursul declarat de reclamantă, argumentele prezentate mai sus în analiza soluţiei pronunţată asupra cererii de acordare a daunelor morale, nu justifică nici acordarea reparaţiilor materiale solicitate de reclamantă.

Nefiind în prezenţa cazurilor prevăzute de art.504 Cod procedură penală, nu se mai impune analiza existenţei sau nu a probelor în susţinerea acestor pretenţii materiale, în sensul invocat de recurenta reclamantă.

Pentru aceste considerente, soluţia primei instanţe de respingere a daunelor materiale urmează a fi menţinută.

3 Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a declarat recurs în calitate de chemat în garanţie.

Pentru considerentele prezentate mai sus, instanţa reţine ca legală soluţia primei instanţe de respingere a cererii de chemare în garanţie formulată de pârât, neputându-se reţine în prezenta cauză existenţa unei obligaţii de garanţie a acestei instituţii faţă de Statul Român.

Iar raportat la soluţia de admitere a recursului declarat de pârât cu consecinţa modificării sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, nu se mai  impune analiza criticilor  recurentului chemat în garanţie legate de soluţia pronunţată asupra pretenţiilor reclamantei.

Pentru considerentele prezentate mai sus, în temeiul art.312 alin.1 din Codul de procedură civilă recursurile declarate de reclamantă şi de chematul în garanţie Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a fi respinse.

În temeiul art.312 alin.1,2,3, art.304 ind.1 şi art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă, instanţa va admite recursul declarat de pârât în limitele prezentate mai sus şi anume sub aspectul modificării în parte a sentinţei atacate şi respingerii integrale a cererii de chemare în judecată. Se menţine aşadar soluţia primei instanţe de respingere a daunelor materiale, pentru considerentele expuse în prezenta decizie, precum şi soluţia de respingere a cererilor de chemare în garanţie formulate de pârât.

Domenii speta

Spete similare