Onorar expert

Onorar expert

Prin Decizia menţionată s-a admis recursul formulat împotriva Sentinţei Tribunalului Harghita.

Instanţa de control judiciar a reţinut că faţă de debitoare a fost deschisă procedura generală de insolvenţă, prin Sentinţa nr. 1242/6.04.2012, la solicitarea creditoarelor, dosarul fiind înregistrat pe rolul instanţei în 2011 iar contractul de vânzare-cumpărare fond de comerţ nr. 40 a fost încheiat de societatea debitoare cu societatea pârâtă F SRL la data de 30.08.2011.

Cererea de anulare a fost întemeiată pe prevederile art. 80 alin. 1 lit. b şi c din Legea nr. 85/2006, ulterior precizată de administratorul judiciar în sensul că înţelege să-şi întemeieze acţiunea şi pe prevederile art. 80 lit. a din Legea nr. 85/2006 pentru termenul de judecată din 21.02.2013, în încheierea nr. 6 de la acel termen fiind menţionată precizarea acţiunii în anulare.

Obiectul contractului îl constituie „fondul de comerţ„ constituit din cele trei autorizaţii de funcţionare, preţul stabilit fiind de 100.000 RON, preţ ce urma a fi achitat în maxim 30 de zile de la data înregistrării la ORC a contractului, plăţile urmând a fi efectuate în contul bancar. La Cap. 4 art. art. 4.1, „obligaţiile vânzătoarei” se menţionează că „vânzătoarea garantează că bunurile care constituie fondul de comerţ înstrăinat (autorizaţia de funcţionare şi stocul de marfă)…”, prin urmare, practic, obiectul vânzării l-a constituit nu doar autorizaţiile de funcţionare ci şi stocul de marfă, fără ca pentru acesta din urmă să fi fost stabilit un preţ, în condiţiile în care în Cap. 3 – art. 3.1, se precizează clar că „preţul vânzării pentru fondul de comerţ de la art. 2.1 este de 100.000 RON pentru autorizaţiile de funcţionare”.

Potrivit actului de dosar fond, au fost înregistrate la ORC de pe lângă Tribunalul Harghita menţiunile corespunzătoare Hotărârii AGA nr. 7/5.09.2011 şi actul constitutiv actualizat, fiind vorba despre Rezoluţia nr. 5991/23.09.2011, potrivit cărora în societatea debitoare a fost cooptat asociatul HN, acesta devenind şi administrator, de la data de 6.09.2011 fiind revocată din funcţia de administrator asociata AI, iar prin Hotărârea AGA nr. 8/26.09.2011, s-a retras din societate asociata AI devenind asociat unic HN.

Din actele aflate la dosar, rezultă că  în anul în care societatea debitoare avea pe rolul Tribunalului Harghita dosar de insolvenţă, la solicitarea mai multor creditoare deci în evident în cadrul perioadei de timp de 3 ani anteriori deschiderii procedurii reglementat de art. 80 alin. 1 lit. a, b şi c din Legea nr. 85/2006, a înstrăinat fondul de comerţ – autorizaţiile de funcţionare, ceea ce, practic echivalează cu imposibilitatea de a-şi mai desfăşura activitatea şi, evident de a-şi mai putea achita datoriile către furnizori, dovadă fiind faptul că aceştia au solicitat deschiderea procedurii insolvenţei, debitoarea necontestând starea de insolvenţă, aspecte ce rezultă din sentinţa de deschidere a procedurii. După vânzarea fondului de comerţ (30.08.2011), prin Hotărârea AGA nr. 7 din 5.09.2011 a fost cooptat un asociat căruia i-a fost conferită calitatea de administrator, urmând ca prin Hotărârea AGA nr. 8 din 26.09.2011 asociatul unic iniţial AI, cea care a semnat contractul nr. 40/2011 în calitate de asociat unic şi administrator al debitoarei, să-i cesioneze părţile sociale asociatului ulterior cooptat, acesta din urmă devenind asociat unic la o societate care practic nu mai deţinea în proprietate autorizaţiile de funcţionare înstrăinate înainte cu mai puţin de o lună.

Intenţia tuturor părţilor implicate în încheierea actului a cărui anulare s-a solicitat este dovedită şi prin modalitatea în care au fost concepute clauzele contractului şi anume: stabilirea unui preţ pentru cele trei autorizaţii de funcţionare, nu şi pentru stocul de marfă, deşi din clauzele de la Cap. „4” rezultă că şi acesta a fost vândut, clauzele penalizatoare stipulate doar în sarcina vânzătorului, ba chiar cu menţiunea că „valoarea penalităţilor de întârziere putând să depăşească valoarea debitului restant”, în plus, vânzătorul obligându-se „să lase la dispoziţia cumpărătorului cu titlu gratuit mobilierul şi celelalte facilităţi existente pentru o perioadă de 90 de zile de la data depunerii la Ministerul Sănătăţii a documentaţiei necesare schimbării titularului autorizaţiilor de funcţionare”. Părţile contractante au mai convenit că, nu se vor transmite cumpărătorului creanţele şi debitele vânzătorului, chiar dacă ar fi conexe fondului de comerţ, cu excepţia celor izvorând din contractele de muncă, „vânzătorul menţinându-şi existenţa ca persoană juridică aptă să-şi exercite drepturile şi să-şi îndeplinească obligaţiile în nume propriu, fără ca Cumpărătorul să-şi angajeze răspunderea patrimonială proprie pentru acestea” (Cap. 6). La Cap. 9, părţile au mai prevăzut rezoluţiunea de plin drept a contractului în situaţia în care, oricare din părţi, nu îşi exercită obligaţiile asumate prin contract sau este declarat, înainte de aducerea la îndeplinire a obligaţiilor contractuale, în stare de insolvenţă/faliment.

Judecătorul sindic a reţinut în mod corect şi faptul că, potrivit ştampilei aplicate pe contract, înregistrarea acestuia la ORC Harghita, s-a făcut la data de 17.10.2011 iar din extrasele de cont de la dosar, emise de bancă pentru perioada 25.08.2011 – 7.09.2012, pentru contul indicat în contract, nu rezultă achitarea preţului conform clauzelor contractuale. De asemenea, a reţinut o stare de fapt conform actelor de la dosar, constatând că, ordinele de plată din perioada 7.09.2011 – 30.09.2011 se referă la alte conturi decât cel indicat în contract, la anumite facturi menţionate în ordine de plată, nu la contractul nr. 40/2011 şi că practic nu s-a dovedit intrarea respectivelor sume în contul societăţii debitoare (a beneficiarului) extrasele de cont de la dosar referindu-se la banca pârâtei nu a debitoarei.

Relevante sunt şi informaţiile comunicate la solicitarea instanţei, de la Băncile Transilvania şi Raiffeisen din care rezultă că debitoarea a încasat anumite sume de la F SRL, instanţa constatând că nu rezultă clar că acestea ar reprezenta preţul contractului nr. 40/2011 sau că ar fi intrat în posesia persoanei legal împuternicite să reprezinte societatea la data plăţii, deoarece, din extrasul de cont de la Banca Transilvania, rezultă că la 30.09.2011 s-a încasat în cont de la F SRL suma de 28.000 lei iar suma de 24.796 lei a fost ridicată de AD, reprezentând „salarii unităţi private”. Nu este lipsit de relevanţă nici faptul că, contul de la Raiffeisen a fost deschis doar la 6.09.2011 având-o ca titular SC V SRL fiind activ doar în luna septembrie 2011 iar la deschiderea contului, AI, la o zi după ce a semnat Hotărârea AGA nr. 7 în baza căruia a fost revocată din funcţia de administrator, a depus suma de 84,91 lei, virându-se apoi mai multe sume, retrase de aceeaşi persoană.

În contextul celor arătate, judecătorul sindic în mod corect a constatat că nu s-a făcut dovada plăţii preţului convenit prin contract, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 80 alin. 1 lit. „a” din legea nr. 85/2006, reţinând că obiectul contractului l-a constituit fondul de comerţ – cele trei autorizaţii de funcţionare, la preţul convenit de 100.000 lei, preţ ce trebuia achitat în contul indicat în mod expres în contract şi la banca menţionată.

Contrar susţinerilor recurentei, toate aspectele legate de modul de încheiere a contractului, de clauzele convenite, de modificările actului constitutiv, de operaţiunile bancare, de datele furnizate de unităţile bancare menţionate, sunt relevante în constatarea stării de fapt avute în vedere la verificarea condiţiilor necesare pentru anularea contractului nr. 40/2011, act încheiat în cele din urmă cu scopul sustragerii bunurilor de la urmărirea creditorilor şi lezarea intereselor acestora. De altfel, chiar şi în cazul în care s-ar fi dovedit faptul că ar fi intrat efectiv în contul debitoarei, în condiţiile stipulate în contract, suma de 100.000 lei, în raport cu ceea ce a format obiectul real al transmiterii proprietăţii, prestaţia debitorului ar fi depăşit-o pe cea a cumpărătorului,  esenţial fiind faptul că, în speţă este dovedită intenţia tuturor părţilor implicate de a sustrage bunuri de la urmărirea creditorilor pentru considerentele deja menţionate, aspecte ce se circumscriu şi textului art. 80 alin.1 pct. „c” din Legea nr. 85/2006.

Din moment ce judecătorul sindic a reţinut incidenţa textului art. 80 alin. 1 lit. „a” din Legea nr. 85/2006, chiar şi Curtea Constituţională a statuat (Decizia nr. 40/2013; Decizia nr. 713/2011; Decizia nr. 361/2010, etc.), în sensul că prin soluţia legislativă reglementată de art. 79, 80, 81 din Legea nr. 85/2006, care reprezintă practic o aplicare a acţiunii pauliene în cadrul procedurii falimentului, este sancţionată reaua credinţă în exercitarea de către debitori a drepturilor lor prin acte juridice încheiate în dauna creditorilor şi că, dacă scopul părţilor contractante sau cel puţin al debitorului la încheierea actului juridic respectiv l-a constituit fraudarea creditorilor, atunci actul are o cauză ilicită şi nu poate avea nici un efect.

Esenţial de reţinut este faptul că pârâta apelantă susţine că în perioada 7.09. – 30.09.2011 a efectuat 5 plăţi conform contractului încheiat cu debitoarea în sumă totală de 101.000 lei, indicând OP-urile  din 7.09.2011, 9.09.2011, 30.09.2011, 30.09.2011 şi 12.09.2010 la Banca Transilvania, Raiffeisen şi BCR, în cuantum de 10.000 lei, 15.000 lei, 28.000 lei, 28.000 lei şi respectiv 20.000 lei, însă cu aceste OP-uri aflate la dosar fond, nu se face dovada că plăţile au fost făcute nici în contul indicat, nici la Banca şi Sucursala indicată în contract, dar nici în baza contractului nr. 40/2011, pe unele OP-uri fiind indicată „FC 1412/3.09.2011”, pe altele „contravaloare fond comerţ”. În plus, fără a se putea da vreo explicaţie de ce nu s-a făcut plata în conformitate cu clauzele exprese din contract, nu este lipsit de relevanţă faptul că la Raiffeisen a fost deschis un cont doar în 6.09.2011 având-o ca titulară pe SC V SRL, cont deschis doar luna septembrie 2011, din care, după depunerea mai multor sume, a făcut retrageri AI iar în contul de la Banca Transilvania, a fost încasată o sumă de 28.000 lei la 30.09.2011 şi ridicată de AD suma de 24.796 lei.

În contextul întregului material probator menţionat, în mod corect, judecătorul sindic a constatat lipsa dovezilor privind virarea în contul debitoarei a preţului convenit în contractul nr. 40/2011 şi a dispus anularea acesteia, prin urmare, recursul pârâtei va fi respins ca nefondat.

Recursul practicianului în insolvenţă prin care a solicitat reţinerea şi a prevederilor art. 80 alin. 1 lit. „b” şi „c” din Legea nr. 85/2006, a fost trimis prin poştă la 31.03.2015 iar sentinţa i-a fost comunicată la 20.03.2015, astfel că termenul de recurs de 7 zile de la comunicare nu a fost respectat, situaţie în care, văzând prevederile art. 301 Cod procedură civilă (1865) coroborat cu art. 8 din Legea nr. 85/2006 şi cu art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă (1865), instanţa va respinge ca tardiv acest recurs. În situaţia dată, nu mai pot fi analizate aspectele de fond invocate de acest  recurent.

În ceea ce priveşte recursul formulat de expertul judiciar prin care s-a solicitat modificarea Sentinţei nr. 375/5.03.2015 în sensul admiterii cererii sale de acordare a onorariului de 4500 lei şi obligarea pârâtei care a căzut în pretenţii să plătească onorariul restant de 3500 lei, ţinând cont că s-a achitat avansul de 1000 lei, instanţa constată că acesta este fondat.

Astfel, se confirmă faptul că recurentul a fost desemnat de judecătorul sindic să efectueze expertiză în cauză, aşa cum a motivat acest recurent, fiind vorba despre Încheierea nr. 11/24 octombrie 2013. Potrivit  actului depus la dosar fond, recurentul - expert desemnat în cauză, a depus la dosar raportul de evaluare cu precizarea că procesul de evaluare a depăşit bugetul de timp acoperit prin onorariul provizoriu aprobat de instanţă în sumă de 1000 lei, şi prin urmare solicită un onorariu de 4000 lei (fără TVA), anexând decontul de cheltuieli.

Decontul de cheltuieli se află la dosar fond, instanţa omiţând să se pronunţe prin încheiere asupra onorariului de expert solicitat, rezumându-se la a-i respinge cererea prin hotărârea recurată, cu motivarea că, „referitor la cererea expertului, privind majorarea onorariului, se respinge cererea majorarea solicitată nefiind justificată prin indicarea unor aspecte concrete, faţă de suma achitată”.

În mod evident, pentru onorariul de 4000 lei, ce include şi onorariul provizoriu, contrar celor reţinute de judecătorul sindic, expertul recurent a indicat în decontul de cheltuieli activitatea defalcată pe ore şi onorariul pentru perioadele de timp menţionate, nefiind înregistrată vreo obiecţie în legătură cu cuantumul onorariului.

Este adevărat că expertului i s-a solicitat să răspundă şi la obiecţiunile formulate de SC F SRL, dar aceasta nu a presupus o completare a raportului care să justifice majorarea onorariului iniţial solicitat de expert cu încă 500 lei, deoarece expertul a formulat  doar  răspunsuri la respectivele obiecţiuni, aşa cum rezultă din actele de la dosar fond. Practic, răspunsul la obiecţiuni, prin maniera în care a fost formulat, ţine în cea mai mare măsură de explicarea modului de întocmire a expertizei în raport de obiectivele stabilite  iniţial, prin urmare nu este  justificată o  majorare cu 500 lei, aşa cum a fost ea solicitată potrivit actului de la dosar fond. Instanţa de recurs constată că este justificat doar onorariul de 4000 lei, astfel că, văzând şi prevederile art. 312 alin. 2 Cod procedură civilă (1865), va admite recursul expertului şi va modifica în parte sentinţa atacată în sensul că va obliga pârâta SC F SRL să plătească recurentului suma de 3000 lei reprezentând onorariu expert parţial, ţinând cont că în cauză a fost achitat avansul de 1000 lei.

 Vor fi menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Domenii speta

Spete similare