Contencios administrativ-fiscal. Contestarea deciziei prin care s-a suspendat soluţionarea contestaţiei administrative

Rezumat:

Împrejurarea că actul administrativ a fost emis cu mai mult de 1 an în urmă, că nu ar fi fost aduse dovezi privind stadiul cercetărilor penale şi împrejurarea că nu s-a învederat care e înrâurirea hotărâtoare a constatării infracţiunilor ce au făcut obiectul plângerii penale asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă, impun anularea deciziei prin care s-a suspendat soluționarea contestației administrative.

(Sentinţa nr. 9/12 ianuarie 2017, dosar nr.646/39/2016)

Hotărârea:

Prin cererea adresată acestei instanţe şi înregistrată sub nr. 6../39/2016 din 8 iulie 2016, reclamanta SC A. SRL, prin administrator judiciar B, reprezentată convenţional de avocat C., a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice D., solicitând anularea Deciziei nr. 6068/30.12.2015 emisă de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice D. prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale depuse de SC A. SRL în temeiul disp. art. 214 alin. 1 Cod procedură fiscală;obligarea pârâtei să soluţioneze pe fond contestaţia fiscală împotriva Raportului de inspecţie fiscală nr. F-SV 871/24.10.2014 şi a Deciziei de impunere F-SV 1063/24.10.2014.

În motivarea cererii reclamanta arată următoarele:

În fapt, prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare nr. F-SV 1063/24.10.2014 emisă în baza Raportului de Inspecţie Fiscală nr. F-SV 871/24.10.2014 încheiate de D.G.R.F.P. D. - A.J.F.P. E. în sarcina societăţii  au fost stabilite următoarele sume de plată:

- suma de 540.646 lei cu titlu de impozit pe profit;

- suma de 116.978 lei cu titlu de dobânzi/majorări impozit pe profit;

- suma de 64.498 lei cu titlu de penalităţi de întârziere;

- suma de 723349 lei cu titlu de TVA;

- suma de 141.881 lei cu titlu de dobânzi/majorări de întârziere TVA;

- suma de 86,319 lei cu titlu de penalităţi de întârziere TVA.

Prin contestaţia înregistrată sub nr. 79696/2.12.2014 la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice E., SC A. SRL a înţeles să invoce nelegalitatea actului de control precum şi a deciziei de impunere susţinând că în cauză acestea au fost încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor care reglementează modul de stabilire a impozitului pe profit precum şi cel de deducere TVA.

În contestaţia depusă a arătat faptul că realitatea operaţiunilor comerciale derulate de societate este susţinută de faptul că pentru toate achiziţiile de material lemnos există facturi fiscale înregistrate în evidenţa contabilă, plata făcându-se prin instrumente bancare cu ordine de plata. De asemenea a arătat că, în contra celor susţinute de organele fiscale toate avizele sunt declarate în registrul SUMAL, în condiţiile în care actul de control nu identifică, în nici un mod care sunt cele neînregistrate şi pentru care perioadă.

De asemenea a criticat modalitatea în care organul fiscal a înţeles să recalifice tranzacţiile prin aplicarea eronată a disp. art. 11 alin. 1 Cod Fiscal, în vigoare la data efectuării controlului.

A arătat faptul că toate facturile nerecunoscute ca document justificativ sunt de asemenea înregistrate în evidenţa contabilă a partenerilor şi că plata acestora a fost făcută exclusiv prin instrumente bancare, astfel încât nu se poate susţine că în cauză ar fi avut loc tranzacţii fictive neconforme scopului economic al societăţii.

Contestaţia a fost înaintată spre competentă soluţionare, în raport de disp. art. 209 alin. 1 lit. c Direcţiei Regionale de Administrare Fiscală D. Procedând la examinarea sa aceasta dispune prin Decizia nr. 6068/30.12.2015 suspendarea soluţionării sale în temeiul disp. art. 214 alin. I Cod procedură fiscală.

Mai mult decât atât având clarificată maniera în care instanţa fiscală înţelege să procedeze la analiza acestor reconsiderări a tranzacţiilor prin prisma aplicării deciziilor CJUE în materie, organul fiscal învestit cu soluţionarea contestaţiilor este obligat să-şi reconsidere şi el poziţia în raport de practica instanţei naţionale. În acest sens el nu poate proceda nemotivat la suspendarea sine die a unei proceduri fiscale cu consecinţe nepermise asupra dreptului  de a beneficia de o procedură judiciară.

Astfel, potrivit disp. art. 214 alin. 1 Cod procedură fiscală organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privite la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Practica judiciară în materie (din care evidenţiază Decizia nr. 1892/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) a reţinut în mod constant faptul că instanţa de contencios administrativ investită cu controlul de legalitate asupra deciziei emisă în temeiul disp. art. 214 alin. 1 lit. a Cod procedură fiscală poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin definiţia excesului de putere cuprinse în art. 2 alin. 1 lit. n din Legea nr. 554/2004 a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar s-ar accepta incidente art. 214 alin. 1 lit. a Cod procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

Nu se poate în nici un caz aprecia că această măsură a suspendării este obligatorie pentru instanţele fiscale şi că posibilitatea acestora de a cenzura această măsură este limitată fără o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a înrâuririi hotărâtoare pe care ar putea-o avea soluţia penală în litigiul dedus judecăţii.

Or în cauză este evident faptul că acea plângere penală este una formală, că cel puţin faţă de tranzacţiile pe care SC A. SRL le-a făcut cu SC F. SRL modul de interpretare a legii este deja tranşat definitiv de către instanţa fiscală, că toate celelalte debite imputate societăţii noastre sunt stabilite în mod similar astfel că soluţia pe fond poate fi apreciată ca previzibila, astfel încât susţine că soluţia suspendării este una nelegală.

De asemenea, precizează faptul că până în acest moment, deşi au trecut aproape doi ani de la data efectuării controlului fiscal nici societatea şi nici administratorul societăţii nu au fost înştiinţaţi cu privire la efectuarea vreunui act procesual penal contra lor astfel încât să fie justificată măsura suspendării soluţionării contestaţiei.

Prin sentinţa nr.9/12.01.2017, Curtea de Apel Suceava – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis acţiunea, a anulat art. 1 din decizia nr. 6068/30.12.2015 emisă de pârâtă şi a obligat pârâta să soluţioneze contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei de impunere F-SV 1063/24.10.2014 emisă de AJFP E.

Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea reţine că acţiunea formulată este întemeiată în ceea ce priveşte anularea art. 1 din decizie, art. ce priveşte suspendarea soluţionării contestației administrative. Reclamanta nu a contestat art. 2 al deciziei.

Primul aspect pe care Curtea îl reţine este acela că actul administrativ contestat a fost emis la data de 30.12.2015, adică în urmă cu mai mult de un an. Nu a fost făcută dovada că până în prezent a fost pornită acţiunea penală în dosarul penal ce a provocat suspendarea soluţionării contestaţiei administrative. Din adresa depusă la dosar de către pârâtă nu rezultă care e stadiul cercetărilor ( f.10 ). Potrivit art. 214 al. 1 lit. a Cod Procedură Fiscală, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

În motivarea soluţiei suspendării soluţionării contestaţiei, autoritatea fiscală a reţinut că  între stabilirea obligaţiilor fiscale de plată stabilite prin Decizia de impunere nr. F-SV 1063 din 24.10.2014 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice, emisă în baza raportului de inspecţie fiscală nr. F-SV 871 din 24.10.2014, contestate, şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă.

Această interdependenţă constă în faptul că, în cauză, se ridică problema stabilirii realităţii realizării operaţiunilor efectuate de către SC A. SRL privind achiziţia bunurilor.

Nu se învederează însă care e înrâurirea hotărâtoare a constatării infracţiunilor ce au făcut obiectul plângerii penale asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă. Aşa cum rezultă din cuprinsul plângerii penale (f.250-269), autoritatea fiscală învederează pe larg şi în detaliu care e situaţia de fapt în ceea ce priveşte facturile şi aspectele litigioase, sesizarea penală fiind făcută mai mult în scopul de a se stabili de către organele penale dacă aspectele sesizate întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 9 al. 1 lit. c din Legea nr.241/2005 ( f.269). De altfel atât în cuprinsul deciziei de impunere cât şi al raportului de inspecţie fiscală, pârâta analizează într-o manieră amplă şi minuţios  starea de fapt şi de drept în ceea ce priveşte situaţia fiscală a reclamantei, rezultând că aspectele constatate sunt clare, fiind reţinute şi o serie de probe în acest sens. Din cuprinsul plângerii penale nu rezultă că ar fi necesare investigaţii suplimentare pentru a lămuri aspecte ce împiedică soluţionarea contestaţiei administrative, condiţii în care acţiunea reclamantei apare ca întemeiată.

Un alt motiv pentru care se impune admiterea acţiunii e acela că nici până în prezent autoritatea fiscală nu a făcut dovada stadiului în care se află soluţionarea dosarului penal sau a unor aspecte noi relevate cu prilejul anchetei penale (plângerea fiind formulată la 22.10.2014). Prin urmare Curtea constată că de fapt soluţionarea contestaţiei administrative poate fi blocată mai mulţi ani şi  că este mai rezonabil ca pârâta să fie obligată să soluţioneze contestaţia administrativă urmând ca la momentul soluţionării plângerii împotriva deciziei date în soluţionarea  contestaţiei administrative să se verifice din nou stadiul de soluţionare al dosarului penal şi eventualele aspecte noi relevate de urmărirea penală, existând posibilitatea suspendării facultative a judecării cauzei în temeiul art. 413 al. 1 pc. 2 Cod procedură civilă.

Domenii speta

Spete similare