Stabilirea accesoriilor pentru datoriile vamale rezultate din săvârşirea unei infracţiuni

Rezumat:

Calculul penalităților de întârziere se face de la momentul scadenței obligației de plată, potrivit art. 119 din OG nr. 92/2003 modif., moment care, în prezenta cauză este data nașterii datoriei vamale. De asemenea, art. 224 din Lg. nr. 86/2006 privind Codul vamal al României prevede că datoria vamală la import ia naștere la momentul în care mărfurile sunt introduse ilegal pe teritoriul vamal al României. Prin urmare, data săvârșirii infracțiunii este momentul scadenței datoriei vamale și, pe cale de consecință, momentul de la care se percep și majorările de întârziere.

(Decizia nr.120/23 ianuarie 2017, dosar nr.6175/86/2015)

Hotărâre:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava - Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 21.12.2015 sub nr.6175/86/2015, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice C., a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr.ISR/5438/ 14.07.2015 privind soluţionarea contestaţiei înregistrată la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice D. sub nr.23492/14.04.2014, la Direcţia Regională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale D. sub nr.4798/17.04.2014 şi la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice C. sub nr. DR/10094/28.04.2014.

Prin sentinţa nr.767 din 26 mai 2016, Tribunalul Suceava – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, a respins ca nefondată, cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice C.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut următoarele:

În cauză, reclamanţii contestă Decizia nr. ISR/5438/14.07.2015 prin care pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice C. a respins ca nefondată contestaţia administrativă formulată împotriva Deciziei nr.13591/04.03.2014 a Direcţiei Generală Regională a Finanţelor Publice D. ( filele 110 - 111).

Prin acest din urmă act administrativ fiscal s-au calculat în sarcina reclamanţilor dobânzi şi penalităţi de întârziere pentru perioada 18.12.2009-21.02.2014 în cuantum total de 287.966 lei,  avându-se în vedere sentinţa penală nr.118/28.06.2012 a Tribunalului E. – Secţia Penală pronunţată în dosarul nr.4332/114/2011.

Problema de drept supusă soluţionării este stabilirea momentului de când obligaţiile fiscale stabilite în sarcina  reclamanţilor au devenit exigibile.

Reclamanţii susţin că dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia corelativă pentru suma de 317.474,78 lei s-a născut la data de 29.01.2014, respectiv data la care sentinţa penală nr. 118/28.06.2012 a Tribunalului E. – Secţia Penală a rămas definitivă prin respingerea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a recursului formulat împotriva aceste hotărâri judecătoreşti. În acest sens sunt indicate dispoziţiile art. 91, art. 23, art. 21 art. 110 din OG nr. 92/2003 şi ale art. 372 din CPC.

Pârâta, în considerarea dispoziţiilor art. 119 şi ale art. 120 din OG nr. 92/2003, precum şi a prevederilor din Codul Vamal Comunitar şi Codul vamal al României, apreciază că datoria vamală ia naştere în momentul sustragerii bunurilor de sub supravegherea vamală, reclamanţii fiind persoane care au sustras mărfuri de sub supraveghere vamală.

Tribunalul a reţinut că prin sentinţa penală nr. 118/28.06.2012 a Tribunalului E. – Secţia Penală pronunţată în dosarul nr.4332/114/2011 ( filele 70 - 76), definitivă la data de 29.01.2014 prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamanţii A. şi B. au fost obligaţi în solidar cu  E. şi F. la plata către Direcţia Naţională pentru Accize şi Operaţiuni Vamale – prin Direcţia Regională D. a sumei totale de 317.474,78 lei, din care A. şi B. până la concurenţa sumei de 228.982,35 lei, la care se adaugă majorări de întârziere până la achitarea integrală a debitului.

În cauza dedusă judecăţii, obligaţia reclamanţilor arătată mai sus este o obligaţie civilă delictuală. Or, în cazul răspunderii civile delictuale dreptul la reparaţia prejudiciului se naşte din ziua în care prejudiciul a fost cauzat, chiar dacă acest drept poate fi valorificat numai la o dată ulterioară.

Rezultă că prin hotărârea judecătorească invocată de către reclamanţi s-a valorificat dreptul pârâtei la repararea prejudiciului, acest drept fiind însă născut anterior, la momentul producerii faptei ilicite. Partea vătămată are dreptul la reparaţia integrală a prejudiciului.

Or, reclamanţii au fost condamnaţi definitiv pentru complicitate la contrabandă calificată cu produse accizabile, respectiv ţigări, faptă prev. de art. 26 Cod Penal rap. la art. 274  din Legea nr. 86/2006 cu referire la art. 270 alin. 2 lit. a din Legea nr. 86/2006.

Potrivit art.274 alin.2 lit.a din Codul Vamal al României constituie infracţiune de contrabandă „introducerea în sau scoaterea din ţară prin locurile stabilite pentru controlul vamal, prin sustragere de la controlul vamal, a bunurilor sau a mărfurilor care trebuie plasate sub un regim vamal, dacă valoarea în vamă a bunurilor sau a mărfurilor sustrase este mai mare de 20.000 lei în cazul produselor supuse accizelor şi mai mare de 40.000 lei în cazul celorlalte bunuri sau mărfuri”.

Potrivit dispoziţiilor codului vamal „datoria vamală la import ia naştere şi prin:

a) introducerea ilegală pe teritoriul vamal al României a mărfurilor supuse drepturilor de import;

b) introducerea ilegală a mărfurilor pe teritoriul vamal al României dintr-o zonă liberă sau antrepozit liber aflat pe teritoriul României. În sensul prezentului articol, introducerea ilegală reprezintă orice introducere care încalcă dispoziţiile art. 64 - 67 şi art. 195 lit. b).

(2) Datoria vamală se naşte în momentul în care mărfurile sunt introduse ilegal”.

Faţă de aceste prevederi legale, Tribunalul a constatat că în materia obligaţiilor vamale, scadenţa o constituie momentul naşterii datoriei vamale, respectiv momentul în care mărfurile supuse obligaţiilor de import au fost introduse în mod ilegal pe teritoriul vamal al României, în cauza dedusă judecăţii la data de 17.12.2009. După această dată, reclamanţii datorează majorări de întârziere astfel cum s-a stabilit prin sentinţa penală nr. 118/2012 a Tribunalului E. – Secţia Penală.

Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubiri civile se execută potrivit legii civile.

În cauză, fiind vorba de venituri datorate bugetului de stat - creanţe vamale, executarea silită se realizează de către organele fiscale conform dispoziţiilor codului de procedură fiscală.

Potrivit art. 119 din acest act normativ pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Prin Decizia nr.13.591/04.03.2014 s-au stabilit tocmai aceste obligaţii accesorii pentru intervalul 18.12.2009 (data comiterii infracţiunii de contrabandă) - 21.02.2014 (data achitării integrale a debitului principal).

În considerarea relatărilor de mai sus, având în vedere şi apărările reclamanţilor,  instanţa a apreciat ca fiind corectă şi legală această decizie, astfel încât Decizia nr. 5438/14.07.2015 prin care a fost soluţionată în sensul respingerii contestaţia administrativă formulată împotriva deciziei nr. 13.591/04.03.2014 este, la rândul ei legală şi temeinică.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate.

Motivându-şi recursul, consideră că în mod greşit instanţa de fond a reţinut faptul că data scadenţei obligaţiei vamale, este data naşterii acesteia. Au precizat că acest punct de vedere nu le este favorabil, întrucât permite calcularea penalităţilor şi dobânzilor anterior notificării de plată, ducând astfel la posibilitatea calculării accesoriilor fără ca debitorul să cunoască despre debitul principal pe care trebuie să îl stingă. De asemenea, au susţinut că în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut faptul că obligarea la plata dobânzilor şi penalităţilor datorate ca urmare a săvârşirii faptelor de contrabandă nu urma să se facă de la data săvârşirii faptei, ci de la data comunicării decizie de impunere.

Învederează că, la data de 10.03.2014 au primit adresa nr.14391/05.03.2014 emisă de MFP – ANAF – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice D., prin care li s-a adus la cunoştinţă că s-a emis decizia de impunere nr.13591/04.03.2014 referitoare la obligaţiile de plată accesorii pentru perioada 18.12.2009-21.02.2014, aferente sentinţei penale nr.118/ 28.06.2012 pronunţată de  Tribunalul E. Au invocat dispoziţiile art.23 alin.1-2, art.91alin.4 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi apreciază că până la împlinirea termenului de plată, debitul fiscal nu putea produce dobânzi şi penalităţi.

Concluzionând, au susţinut că au achitat integral debitul principal până la data scadenţei, astfel încât nu se puteau calcula sume cu titlu de datorii accesorii.

În drept, şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art.483 raportat la art.488 alin.1 pct.8 Cod procedură civilă.

Prin întâmpinarea depusă la data de 16 septembrie 2016, intimata Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice C., a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

Consideră că în mod corect instanţa de fond a reţinut faptul că “în materia obligaţiilor vamale, scadenţa o constituie momentul naşterii datoriei vamale, respectiv momentul în care mărfurile supuse obligaţiilor de import au fost introduse în mod ilegal pe teritoriul vamal al României”. De asemenea, solicită a se constata că recursul promovat de reclamanţi nu cuprinde nici un element de noutate faţă de situaţia de fapt prezentată în faţa instanţei de fond sau vreo probă contrară care să dovedească netemeinicia şi nelegalitatea sentinţei atacate.

Curtea de Apel Suceava – Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, prin decizia nr.120/23.01.2017 a respins recursul, ca nefondat, reţinând următoarele:

Recurenții au invocat prin cererea de recurs că instanța de fond nu ar fi stabilit în mod corect data scadenței datoriei vamale, iar calcularea dobânzilor și penalităților nu trebuia să aibă ca punct de plecare data săvârșirii faptei, ci data comunicării deciziei de impunere, respectiv 29.01.2014.

Susținerea recurenților nu este întemeiată. Astfel, suma de 287.966lei, reprezentând dobânzi și penalități de întârziere, a fost stabilită în baza sentinței penale nr. 118/28.06.2012 a Tribunalului E., cu titlu de despăgubiri în favoarea părții civile G prin DGRFP C.

Calculul penalităților de întârziere se face de la momentul scadenței obligației de plată, potrivit art. 119 din OG nr. 92/2003 modif., moment care în prezenta cauză este data nașterii datoriei vamale. De asemenea, art. 224 din Lg. nr. 86/2006 privind Codul vamal al României prevede că datoria vamală la import ia naștere la momentul în care mărfurile sunt introduse ilegal pe teritoriul vamal al României. Prin urmare, data săvârșirii infracțiunii este momentul scadenței datoriei vamale și, pe cale de consecință, momentul de la care se percep și majorările de întârziere.

Este adevărat că stabilirea exactă a cuantumului obligației de plată a avut loc la momentul pronunțării sentinței penale, însă calculul majorărilor de întârziere de la data săvârșirii faptei este consecință angajării răspunderii civile delictuale a recurenților, răspundere al cărei regim juridic impune acoperirea prejudiciului suferit de partea civilă începând cu momentul săvârșirii infracțiunii.

Dispozițiile legale menționate de recurenți referitoare la stabilirea majorărilor de întârziere după comunicarea deciziei de impunere nu sunt aplicabile situației acestora deoarece normele generale invocate nu privesc săvârșirea unei fapte ilicite, ci stabilirea obligației de plată conform normelor fiscale aplicabile cu prilejul declarării în vamă a mărfurilor importate.

 Același mod de acoperire a prejudiciului prin perceperea de penalități între momentul nașterii datoriei vamale și momentul notificării cuantumului acesteia este recunoscut și de legislația comunitară în cazul nașterii datoriei vamale ca urmare a nerespectării obligațiilor din acest domeniu, și anume prevederile art. 78 alin.3 din Regulamentul CE nr. 450/2008 privind Codul vamal Comunitar, ce a abrogat Regulamentul CEE nr. 2913/1992, și respectiv la art. 114 alin.2 din Regulamentul UE nr. 952/2013 privind stabilirea Codului vamal al Uniunii.

De asemenea, curtea reține că este neîntemeiată și susținerea recurenților că achitarea debitului principal ar duce la înlăturarea obligației de plată a majorărilor de întârziere deoarece despăgubirile sub forma majorărilor de întârziere sunt obligații stabilite în mod distinct de debitul principal prin sentința penală, iar la calcularea majorărilor de întârziere intimata a ținut cont de datele la care au fost achitate obligațiile principale, astfel cum rezultă din anexa la decizia nr. 13591/04.03.2014.

Apărările formulate de recurenți în sensul că nu ar datora majorări de întârziere deoarece nu ar fi făcut parte dintr-un grup organizat, că debitul era deja achitat benevol la data soluționării definitive a cauzei penale, respectiv că prejudiciul era stins prin confiscare ori că nu le aparține acestora sunt aspecte ce nu mai pot fi reanalizate în acest cadru procesual deoarece s-ar aduce atingere puterii de lucru judecat al titlului executoriu, și anume hotărârea penală ce a stabilit că recurenții datorează majorări de întârziere.

Referitor la susținerea recurenților că ar fi fost îndreptățiți la aplicarea prevederilor art. 255 din Codul vamal al României întrucât situația economică și socială a acestora justifică renunțarea organelor fiscale la majorări de întârziere, curtea reține că recurenții nu au solicitat autorității vamale aplicarea prevederii legale menționate, motiv pentru care aspectul invocat excede cadrului procesual cu care a fost investită instanța în prezenta cauză.

Domenii speta

Spete similare