Pretenţii

Prin sentinţa civilă nr. X din 15.09.2016 pronunţată de Judecătoria  Slatina în dosarul civil nr. X/311/2015, s-a admis  în parte acţiunea având ca obiect pretenţii formulată de reclamanta H. C.-M.  în contradictoriu cu pârâta M. L.M. şi a fost obligată  pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 euro cu titlul de daune morale.

A fost obligată pârâta la redarea dispozitivului hotărârii pe site-ul “imperativ.ro” în publicaţia online “I. – Z. T. O”.

A fost obligată  pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2100 lei cu titlul de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această sentinţă  instanţa de fond a reţinut că în luna mai a anului 2015, în publicaţia online “I. – Z. T. O.” coordonată de pârâta M. L. M., a apărut articolul intitulat „Exclusivitate! Descinderi cu mascaţi si arestări la P. F. – UNPR”

În cuprinsul articolului s-au făcut afirmaţii referitoare la reclamanta H. C.-M., referindu-se la o legătura amoroasa între reclamanta, secretar al P. F. si primarul aceleiaşi localităţi, T. M.

Conform art. 1349 alin.1 C.civ. orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, încălcarea acestei îndatoriri atrage răspunderea persoanei vinovate, pentru toate prejudiciile cauzate.

Instanţa a reţinut că, din cuprinsul dispoziţiilor art.1357 C.civ. potrivit cărora cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare, iar autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă, rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer a fi întrunite cumulativ mai multe condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul.

Sub aspectul primei condiţii, cea a existenţei faptei ilicite, instanţa a reţinut că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane. În aprecierea caracterului ilicit al faptei se vor avea în vedere nu numai normele juridice, dar şi normele de convieţuire socială, în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează însuşi conţinutul, limitele şi modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.

Oferind o protecţie specială vieţii private şi demnităţii persoanei umane, legiuitorul a instituit prin art.72 C.civ. obligaţia respectării dreptului la demnitate şi interzicerea oricăror atingeri aduse onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute de art.75 C.civ. şi referitoare la atingerile permise de lege şi exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale.

Cu privire la afirmaţiile referitoare la legătura amoroasa între reclamanta, secretar al P. F. si primarul aceleiaşi localităţi, T. M. se produce o lezare demnităţii unei persoane.

Alături de legislaţia naţională, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului protejează de asemenea, integritatea morală a persoanei, ca parte a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, garantat de art. 8, precum şi dreptul la reputaţie morală, care reprezintă o limită a dreptului la libera exprimare.

Conţinutul dreptului la demnitate este dat de prevederile art. 72 alin.2 C.civ., prin referirea la cele două aspecte ale sale: onoarea şi reputaţia unei persoane.

Prin onoare se înţelege acel sentiment complex, determinat de percepţia pe care fiecare persoană o are despre demnitatea sa, dar şi despre modul în care ceilalţi o percep sub acest aspect, în timp ce reputaţia reprezintă expresia socială a aceluiaşi întreg, dobândită prin modul în care persoana este percepută în viaţa privată sau socială, ca urmare a comportamentului său.

Atingerile aduse onoarei sau reputaţiei unei persoane pot consta în adresarea de expresii jignitoare sau invective sau imputarea săvârşirii unei fapte de natură să supună persoana desconsiderării sau oprobriului public. În doctrină s-a arătat că nu este necesar ca atingerile descrise să îmbrace forma unor infracţiuni, fiind suficient ca fapta să fie săvârşită cu intenţia de a ofensa, dând naştere astfel unui delict civil.

Prin reportare la apărările pârâtei în sensul că nu au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare, aducându-se la cunoştinţa publicului păreri, informaţii de interes public privind funcţionarii primăriei, se reţine, făcându-se distincţia între fapte şi judecăţi de valoare, după cum a reţinut şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa constantă că, dacă materialitatea primelor poate fi dovedită, ultimele nu se pretează la o demonstrare a exactităţii lor (Cumpănă şi Mazăre împotriva României).

Astfel, sub aspectul potenţialului ofensator al afirmaţiilor, se va avea în vedere că articolul era publicat într-un ziar online “I. – Z. T. O.” şi viza 2 persoane cu funcţii importante la nivel local, secretarul şi primarul C. F.

Faţă de cele de mai sus, instanţa concluzionează că, atât sub aspectul dovedirii faptului material cât şi sub aspectul calificării acestuia ca fapt ofensator ilicit, sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 249 C.p.civ. rap. la art. 1.357 alin. 1 C.civ. şi art. 58 şi 72 C.civ..

Cu privire a doua condiţie a cărei existenţă urmează a fi analizată, respectiv condiţia existenţei prejudiciului, s-a reţinut în primul rând, că acesta reprezintă efectele negative morale pe care le încearcă o persoană ca urmare a conduitei ilicite a unei persoane sau ca urmare a unei fapte omeneşti.

În doctrină şi practica judiciară s-a arătat că proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele având rolul să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să genereze un asemenea prejudiciu, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Astfel, instanţa a reţinut că, dacă în momentul stabilirii existenţei faptei ilicite s-a avut în vedere, în mod obiectiv, aptitudinea afirmaţiilor de a leza demnitatea oricărei persoane, la stabilirea existenţei prejudiciului, urmează a se analiza în ce măsură aceleaşi afirmaţii au fost de natură a vătăma demnitatea reclamantei, precum şi consecinţele lor subiective.

Din declaraţia martorului T. M. (f. 111) a rezultat că articolul apărut în publicaţia on-line a avut un efect negativ psihic şi emoţional asupra sa, dar şi asupra reclamantei care i-a afectat sănătatea deoarece articolul a apărut în mediul on-line şi s-a aflat în comunitatea în care aceştia lucrau. Mai arată martorul că nu era nimic adevărat din ce a fost scris în ziar, reclamanta fiind o persoană care şi-a făcut datoria la serviciu şi apreciată de comunitate.

Aşadar, instanţa reţine că, dincolo de proba faptei ilicite, rezultă producerea prejudiciului moral prin afectarea reputaţiei şi demnităţii reclamantei.

Sub aspectul legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, instanţa a reţinut că, în lipsa unei modificări fizice a realităţii înconjurătoare, fapta ilicită constând în atingerea adusă demnităţii unei persoane reprezintă o faptă ilicită formală, motiv pentru care, legătura de cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, fiind suficientă, astfel cum s-a arătat în precedent, dovedirea existenţei faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.

În ceea ce priveşte vinovăţia pârâtei, instanţa a reţinut că respectiva condiţie vizează latura subiectivă a faptei, respectiv atitudinea subiectivă pe care autorul faptei ilicite a avut-o faţă de faptă şi urmările acesteia, la momentul la care a săvârşit-o.

După cum s-a arătat în doctrină, fapta ilicită, ca manifestare exterioară, presupune ca antecedent un proces psihic complex, de conştiinţă şi voinţă, proces care se sfârşeşte prin a se manifesta în exterior, a se obiectiva sub forma acţiunii ori inacţiunii ilicite.

Analizând factorul intelectiv şi factorul volitiv ca aspecte ale vinovăţiei, instanţa reţine că, în concret, pârâta M. L.-M., având în vedere calitatea sa de director al publicaţiei Imperativ, coordonează şi răspunde de activitatea privind redactarea materialelor publicaţiei.

Faţă de cele de mai sus, în considerarea calităţii sale, având totodată în vedere formarea profesională şi experienţa acumulată, putea să cunoască semnificaţia socială a afirmaţiilor sale, precum şi urmările acestora, având totodată deplina libertate de deliberare şi decizie cu privire la săvârşirea faptei sale.

În consecinţă, în ceea ce priveşte condiţia referitoare la vinovăţie, instanţa constată că aceasta este îndeplinită, şi că vinovăţia îmbracă forma intenţiei indirecte, apreciind că, oricum, faţă de disp. art. 1357 alin.2 C.civ. răspunderea civilă delictuală se angajează şi pentru cea mai uşoară culpă.

Constatând îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1357 alin.2 C.civ., instanţa a reţinut că separat de existenţa prejudiciului, se pune problema condiţiilor cerute pentru a se putea obţine repararea acestuia. Astfel, doctrina a arătat că, dacă prejudiciul nu este susceptibil de evaluare bănească, el este un prejudiciu moral, nepatrimonial, aceasta fiind şi situaţia suferinţei de ordin afectiv generată de atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane (atunci când nu se invocă producerea unui prejudiciu patrimonial care decurge din afirmaţiile făcute).

Cu toate acestea, trebuie făcută distincţie între evaluarea prejudiciului şi repararea acestuia, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 253 C.civ. persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial cauzat, în acelaşi timp, putând fi luate orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins.

Astfel, despăgubirile pentru repararea prejudiciilor morale sunt dificil de stabilit, în absenţa unor probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport de consecinţele suferite de partea vătămată, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală. Cât priveşte întinderea prejudiciului, este evident că aceasta nu poate fi cuantificată potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, statuând în echitate, instanţa urmează să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacţie  echitabilă. Sub acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit (1995), că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora.

În concret, s-a reţinut că reclamanta a solicitat, cu titlu de daune morale, achitarea sumei de 5.000 euro şi redarea dispozitivului hotărârii pe site-ul “imperativ.ro”

Instanţa a apreciat că pronunţarea prezentei hotărâri în sine este de natură a oferi reclamantei o reparare a prejudiciului suferit, prin recunoaşterea dreptului la demnitate încălcat, iar pe de altă parte că, faţă de disp. art. 253 alin. 4 C.civ., suma de 1.000 euro este suficientă pentru a acoperi prejudiciul moral cauzat de pârâtă reclamantei prin publicarea articolului care făcea referi la o legătura amoroasa între reclamanta, secretar al P. F. si primarul aceleiaşi localităţi, T. M.

Sub aspectul cererii de publicare a hotărârii judecătoreşti, instanţa a admis-o, apreciind că în acest fel se reechilibrează valorile încălcate şi se aduce la cunoştinţa comunităţii că faptele prezentate în ziar nu corespund realităţii.

Fiind în culpă procesuală, conform art. 453 NCPC, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 2100 lei cu titlul de cheltuieli de judecată(100 şei taxa de timbru si 2000 lei onorariul de avocat).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel apelanta pârâtă  M. L. M., arătând că prima instanţă a reţinut în sarcina sa că in data de 27.05.2015, in publicaţia on-line „Imperativ - ziarul tau online” a paratei , pe site-ul „imperativ.ro” a apărut un articol denigrator, defăimător si nefondat de natura sa păteze reputaţia reclamantei, liniştea personala si a familiei sale si sănătatea.

 Consideră că nu a depăşit limitele dreptului  la libera exprimare, nu a săvârşit nici un abuz  de drept iar faptele sale  nu reprezintă  decât judecăţi de valoare prin care şi-a exprimat opinia  cu privire la întâmplările  din cadrul primăriei.

 Prin afirmaţiile făcute de parata nu au fost depăşite limitele dreptului oricărei persoane la libera exprimare si in niciun caz, parata nu a săvârşită vreo fapta ilicita de natura sa lezeze onoarea, demnitatea reclamantei si sa atragă răspunderea civila delictuala a paratei. Faptele reclamate a fi ilicite reprezintă judecaţi de valoare prin care parata si-a exprimat opinia cu privire la situaţia de la P.F., judeţul Olt. Asa cum a menţionat, adevărul judecaţilor de valoare nu poate fi dovedit. Cerinţa de a dovedi adevărul judecaţilor de valoare este imposibil de atins si încalcă însăşi libertatea de opinie. CEDO a reiterat ca exprimarea unei opinii semnifica, in ultima analiza formarea unei judecaţi de valoare cu privire la un fapt social.

Fapta reclamata a fi ilicita, respectiv afirmaţia ca intre primar si reclamanta ar fi o idila, nu a fost opinia paratei , aceasta a prezentat doar informaţiile primite de la salariaţii primăriei si de la localnici. De asemenea, precizează  că  a revenit cu un alt articol in care a arătat ca a sunat primarul de la F. si a negat relaţia cu reclamanta si a menţionat ca „are o relaţie de colaborare fructuoasa cu reclamanta si in cadrul primăriei s-au obţinute rezultate foarte bune”.

Dat fiind faptul ca prin fapta pretins ilicita nu s-a încălcat vreun drept nepatrimonial nu se poate identifica o legătura de cauzalitate intre fapta ilicita invocata si prejudiciul pretins, iar in condiţiile in care nu exista fapta ilicita nu se poate retine legătura de cauzalitate.

Fata de aceste considerente, solicită sa se constate ca in cauza de faţă nu se poate vorbi de o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii morale săvârşită cu vinovăţie, ci doar de exercitarea dreptului la libera exprimare si sa se respingă acţiunea reclamantei ca neîntemeiata, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata.

Pentru aceste considerente solicită admiterea apelului, schimbarea in tot a sentinţei  atacate şi pe cale de consecinţă  să se respingă acţiunea  formulată în fond de reclamanta  ca neîntemeiată.

In drept invocă dispoz.art  30  din Constituţia României ,art 10 din CEDO ,art 470 şi urm.c.p.c.

La data de  07.12.2016 reclamata  H. C. M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului  şi menţinerea sentinţei  instanţei de fond  ca temeinică şi legală.

În motivare, arată că în articolul „Exclusivitate! Descinderi cu mascaţi si arestări la P. F. – UNPR”, articol scris de parata si apărut pe site-ul „imperativ.ro”, în publicaţia on-line a paratei „Imperativ - ziarul tău online” în data de 27.05.2015 si reluat si pe pagina de facebook a paratei, apar, pe lângă detalii privind reţinerea a doi inspectori încasatori de taxe si impozite din cadrul P. F., judeţul Olt, referiri la o aşa-zisa legătura amoroasa existenta intre reclamanta, secretar al P. F. si primarul aceleiaşi localităţi, T. M., insinuând ca acesta ar fi fost punctul de plecare al „controlului intern” si depistare a neregulilor.

Se afirma, de asemenea, ca idila ar fi de notorietate, ca ar fi culminat cu un scandal de proporţii si cu un război „care pe care” intre primarul localităţii si reclamanta C. M.H., denumita in continuare „un personaj căsătorit si foarte interesant prin relaţiile de cumetrie si familie”.

Articolul se încheie cu următoarea fraza: „Situaţia de la Farcasele pare sa nu fie singulara in judeţ. In acelaşi rahat, fara iz de budoar insa, par sa fie si alte primarii limitrofe.”

Prin Codul Deontologic al ziaristului, jurnaliştii sunt datori sa relateze adevărul in informaţiile pe care le prezintă cititorilor (art. l), sa dea publicităţii doar informaţii de a căror veridicitate sunt siguri (art. 2), sa nu prezinte opinii personale drept fapte (art. 3), sa respecte viata privata a cetăţenilor, sa evite detalierea unor vicii (art. 4), sa nu distorsioneze informaţia, sa nu facă acuzaţii nefondate, sa nu folosească neautorizat fotografii, sa nu calomnieze (art. 9).

De asemenea, alineatul 6 al art. 30 din Constituţia României stipulează clar ca „libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine”, alineatul 8 al aceluiaşi articol prevăzând ca „răspunderea civila pentru informaţia sau pentru creaţia adusa la cunoştinţa publica revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, in condiţiile legii.”

In acest context, apreciază ca articolul scris de parata este defăimător si dezonorant, umilitor la adresa reclamantei, înfăţişarea publica a unei imagini negativ deformate a propriei persoane cauzându-i acesteia suferinţe psihice, pe de o parte, modificări ale relaţiilor sociale si de familie - nepatrimoniale - pe de alta parte, modificări producătoare, la rândul lor, de zbucium, nelinişte, durere sufleteasca.

Desfăşurarea vieţii omeneşti într-un cadru social implica o serie de relaţii cu semenii, bazate nu numai pe interese materiale, dar si pe un complex de sentimente, aprecieri, opinii ale unora la adresa altora, din împletirea cărora se naşte si se conserva consideraţia reciproca, respectul, prietenia, preţuirea fiecăruia de către cei din jur, un complex de raporturi care se situează in domeniul legăturilor sufleteşti, nepatrimoniale dintre oameni.

Agresarea acestor legături prin difuzarea, într-un mediu social de o anumita amploare, a unor date false si denigratoare privind caracteristicile morale ale unei persoane, desfigurează imaginea sociala a acesteia si atrage, de multe ori, o modificare a consideraţiei de care se bucura persoana respectiva. Totodată îi creează acesteia suferinţa fizica derivata prin înjosire sociala si batjocura publica care i-au atras desconsiderarea nemeritat a celor din jur. 

Astfel, deşi articolul pare a prezenta nişte date obiective legate de posibile infracţiuni săvârşite de numiţii B. C. si C.B., inspectori încasatori de impozite si taxe din cadrul P. F., judeţul Olt, referirile la „idila de notorietate” a reclamantei cu primarul localităţii si toate detalii care gravitează in jurul acestui subiect, aparent de plan secund, prevalează, in mod nejustificat si fara a legitima un interes public, asupra datelor legate de reţinerea celor doi inspectori.

Se creează intenţionat, insinuant si premeditat impresia ca „ameninţările si războiul care pe care” dintre reclamanta si primarul T. M. au legătura cu infracţiunile săvârşite de suspecţi, infracţiuni care, asa cum a mai spus, trec pe planul doi, in prim-plan ramând, in mod total nelegitim, reclamanta, „personaj căsătorit si foarte interesant prin relaţiile de cumetrie si familie”.

Sintagma „acelaşi rahat, fara iz de budoar” trebuie interpretata per a contrario – „rahat cu iz de budoar”, fara a face referire sau a exista dovezi privind vreo fapta ilicita săvârşită de reclamanta sau de primarul localităţii F, judeţul Olt, neglijându-se faptul ca statutul de ziarist presupune respectarea riguroasa a principiilor de etica si deontologie profesionala.

Considera toate aceste aprecieri ca fiind maliţioase, neadevărate si gratuite, nesusţinute de o argumentaţie logica din partea autoarei, termenii folosiţi pentru a face cunoscut mesajul si informaţia care se deszobiectivizează nefiind necesari acestui tip de mesaj, neavând nicio contribuţie la dezbaterea de interes general si lezând reputaţia reclamantei prin manipularea, distorsionarea informaţiei si folosirea improprie, insidioasa, calomnioasa si determinista a termenilor, depăşind sfera caracterului informativ care ar putea prezenta interes pentru opinia publica.

Pe lângă faptul ca i-a fost afectata si terfelita imaginea publica, reclamantei i-a fost afectata viata privata, soţul, părinţii si socrii acesteia resimţind, la rândul lor, efectele negative ale afirmaţiilor calomnioase ale paratei.

Apelul este nefondat.

Tribunalul , analizând sentinţa prin prisma criticilor invocate, a apărărilor formulate, a dispoziţiilor art.479 alin.(1) teza a II-a Cod Procedură Civilă, constată că nu subzistă nici motive de ordine publică şi nici alte motive care să poată duce la schimbarea sau anularea acesteia.

Intimata reclamanta  H. C. M., a învestit  Judecătoria Slatina cu cererea de chemare in judecată, solicitând instanţei in contradictoriu cu apelanta parată M. L. M., ca prin hotărârea ce o va pronunţa: să constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputaţie, imagine si viata privata, drepturi nepatrimoniale ale reclamantei, prin formularea la adresa sa a unor afirmaţii denigratoare, defăimătoare, ironice, batjocoritoare si mincinoase de către parata in articolul „Exclusivitate! Descinderi cu mascaţi si arestări la P. F. – UNPR”, articol apărut pe site-ul „imperativ.ro”,  in publicaţia on-line a paratei „Imperativ - ziarul tau online”, obligarea paratei la plata sumei de 5.000 de euro reprezentând daune morale pentru atingerea adusa onoarei, demnităţii, reputaţiei, imaginii si dreptului la viata privata al reclamantei şi să dispună obligarea paratei la redarea dispozitivului hotărârii instanţei pe site-ul  „imperativ.ro”, in publicaţia on-line „Imperativ-ziarul tau online”, motivat de faptul că în articolul „Exclusivitate! Descinderi cu mascaţi si arestări la P. F. – UNPR”, articol scris de parata si apărut pe site-ul „imperativ.ro”, în publicaţia on-line a paratei „Imperativ - ziarul tău online” în data de 27.05.2015 si reluat si pe pagina de facebook a paratei, au apărut , pe lângă detalii privind reţinerea a doi inspectori încasatori de taxe si impozite din cadrul P. F., judeţul Olt, referiri la o aşa-zisa legătura amoroasa existenta intre reclamanta, secretar al P.F. si primarul aceleiaşi localităţi, T. M., insinuând ca acesta ar fi fost punctul de plecare al „controlului intern” si depistare a neregulilor.

Apelanta pârâtă susţine prin cererea de apel că hotărârea pronunţata de instanţa de fond este netemeinică şi nelegală, întrucât in mod greşit a reţinut instanţa de fond că sunt îndeplinite condiţiile  pentru angajarea răspunderii civile delictuale impuse de art. 1349şi art.1357 C.civil.

Procedând la examinarea mijloacelor de probă pe fiecare in parte şi pe toate in ansamblul lor administrate în speţă prin raportare la normele naţionale  şi internaţionale, ratificate sau adoptate de statul român, aplicabile in cauza dedusă judecăţii, tribunalul  constată că susţinerile  apelantei pârâte sunt neîntemeiate, pentru următoarele argumente:

Conform prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituţia României, "mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (6) din aceeaşi Constituţie, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".

Art. 10 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în esenţă, că: orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Paragraful 2 al normei convenţionale stipulează că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru…protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora.

Aplicarea art. 10 al Convenţiei Europene se coroborează cu alte instrumente internaţionale relevante privind protecţia libertăţii de exprimare, în special art. 19 al Pactului ONU. În cadrul Naţiunilor Unite, Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice (19 decembrie 1966), este un instrument legal limitativ privind protecţia drepturilor omului. Art. 19 al Pactului stipulează că:  1. Fiecare are dreptul de a avea opinii fără nicio intervenţie. 2. Fiecare are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept include libertatea de a căuta, primi sau distribui informaţii şi idei de orice fel, indiferent de frontiere, atât oral, cât şi în scris sau la tipar, în formă de artă, sau prin alt mijloc la alegerea sa.

Concomitent  cu art. 10 al Convenţiei Europene, libertatea garantată de art. 19 al Pactului ONU nu este absolută. Art. 19 paragraful 3 lit. a) prevede că: exercitarea drepturilor prevăzute în paragraful 2 al prezentului articol comportă anumite datorii şi responsabilităţi. Din acest motiv poate fi supusă anumitor restricţii care să fie în conformitate cu legea şi cu necesităţile, pentru respectarea drepturilor şi a reputaţiei altor persoane.

Rezoluţia nr. 1003/1993 privind etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, adoptată de România prin H.G. nr. 25/1994, dezvoltă principiile care trebuie să guverneze modul de funcţionare a ziaristicii, al cărui rol în societate este legat, în special, de imperativul absolut al corectitudinii, în cazul ştirilor, şi al onestităţii, în cazul opiniilor, potrivit art. 13 al Rezoluţiei.

Art. 3 al Rezoluţiei defineşte ştirile ca "informaţii, adică fapte şi date", iar opiniile ca "exprimări ale gândurilor, ideilor, convingerilor sau judecăţi de valoare ale mijloacelor de informare în masă, editorilor sau ziariştilor".

În art. 4 şi art. 5, se prevede că ştirile trebuie difuzate cu respectarea adevărului, după ce au fost efectuate verificările de rigoare, prezentarea, descrierea sau naraţiunea fiind făcute într-un mod imparţial.

Conform art.252 N.C.C.”Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică”.

Art. 253 alin.1-4 N.C.C  prevede „(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori ameninţate poate cere oricând instanţei:

a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

(2) Prin excepţie de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanţa poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c).

3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

 (4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive.

Din ansamblul reglementărilor privind dreptul la liberă exprimare, rezultă că acesta nu este unul absolut, ci poate fi supus limitărilor, restrângerilor, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate apăra în mod legitim sau chiar împotriva democraţiei însăşi.

Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esenţial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranţa naţională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranţa publică, apărarea acesteia şi prevenirea săvârşirii unor infracţiuni, protecţia sănătăţii şi a moralei publice, garantarea autorităţii şi imparţialităţii puterii judiciare, precum şi a unor interese de ordin personal, anume reputaţia şi drepturile ce aparţin altor persoane, împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenţei unor ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunţate de art. 10 paragraful 2 din Convenţie. Instanţa europeană a subliniat în repetate rânduri că restricţiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuţie, nu sunt compatibile cu dispoziţiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condiţiile pe care textul le impune în privinţa lor.

 Din interpretarea  acestei  norme convenţionale , rezultă că exerciţiul libertăţii de exprimare presupune "îndatoriri şi responsabilităţi" şi el poate fi supus unor "formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni", ceea ce semnifică recunoaşterea posibilităţii pentru stat de a exercita anumite ingerinţe în exerciţiul acestei libertăţi fundamentale, aceste ingerinţe trebuie însă să îndeplinească anumite condiţii, respectiv să fie prevăzute de lege, lege care trebuie să întrunească cerinţele previzibilităţii şi accesibilităţii, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, şi să  îndeplinească cerinţa proporţionalităţii, ceea ce presupune un balans între scopul vizat şi mijloacele folosite, între interesul general şi protejarea dreptului individual.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat.

Recunoscând fără nicio rezervă rolul esenţial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicţia europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenţie prevede limitele exerciţiului libertăţii de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanţele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate prima "îndatoririlor şi responsabilităţilor" de care sunt ţinuţi ziariştii, în exercitarea activităţii lor.

În ceea ce priveşte dreptul la viaţa privată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis, în jurisprudenţa sa constantă, că noţiunea de viaţă privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, personalitatea, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei).

Totodată,  s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" ( Chauvy şi alţii împotriva Franţei).

De asemenea s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media cu rea-credinţă (cauza Petrina împotriva României, cauza Andreescu împotriva România).

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş împotriva România, că "îi revine Curţii sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina împotriva României Petrina, Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, mai sus citată).

De asemenea, instanţa europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudenţa sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenţie (cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" ("public watchdog") într-o societate democratică, precum şi faptul că presa, deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor celuilalt, totuşi, are sarcina de a comunica informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general.

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudenţa sa privitoare la protecţia oferită jurnaliştilor care dezbat probleme de interes public, precum şi la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privinţa funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României).

Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă şi informaţiilor ori ideilor care ofensează, şochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie, care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009).

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informaţii de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele şi funcţia acestora, implică, pentru autor, obligaţia de a furniza o bază factuală suficientă.

Legat de acest aspect, instanţa europeană a afirmat în repetate rânduri că afirmaţii referitoare la fapte determinate, care sunt susceptibile de a fi probate, făcute în absenţa oricăror dovezi care să le susţină, nu se bucură de protecţia art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, Curtea a subliniat că, datorită îndatoririlor şi responsabilităţilor ce le incumbă, protecţia oferită de art. 10 ziariştilor, în momentul în care comunică informaţii ce privesc chestiuni de interes public, este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte şi să furnizeze informaţii fiabile şi precise, demne de a fi considerate credibile, cu respectarea deontologiei profesionale.

Deci, elementele esenţiale care trebuie luate în considerare în aprecierea respectării limitelor libertăţii de exprimare, din perspectiva jurisprudenţei instanţei de contencios european, sunt: calitatea şi funcţia persoanei criticate, forma/stilul şi contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza contra României), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan contra României), buna-credinţă a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu contra României), conceptele de judecată de valoare şi situaţiile faptice şi raportul dintre ele, doza de exagerare a limbajului folosit, natura şi severitatea sancţiunii aplicate (Cumpănă şi Mazăre contra României), precum şi motivarea hotărârii (cauzele Bugan contra României, Dumitru contra României).

În conformitate cu dispoziţiile art.  1357 C. civil intitulat „Condiţiile răspunderii”, care preved„Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă”(art. 16 alin. (2)-(3), art. 1349 alin.(1) C.civil).

Prejudiciul reprezintă „piatra unghiulară” a întregii construcţii juridice, reprezentând „nu numai condiţia răspunderii, dar şi măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limita prejudiciului cauzat”.În alin. (1) al art. 1349 C.civil ,este  reglementată obligaţia generală de a nu vătăma sau prejudicia altă persoană, se prevede orice „atingere a drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane” pentru care cel vinovat „răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.

Pentru ca victima să poată obţine despăgubirea din partea persoanei responsabile, prejudiciul trebuie să fie cert, atât din punct de vedere al existenţei sale, actuale sau viitoare, cât şi al posibilităţilor concrete de evaluare, şi să nu fie încă reparat.

Fapta ilicită reprezintă faptul generator de răspundere, care în materie extracontractuală poate fi fapta proprie, fapta altei persoane şi fapta lucrurilor sau a animalelor pe care le avem în pază juridică. Pentru a obţine o despăgubire integrală, justă şi echitabilă, victima trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecinţa săvârşirii cu vinovăţie a unei fapte ilicite de către persoana responsabilă.

Element obiectiv al răspunderii delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acţiune sau inacţiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu.

Fapta ilicită poate fi o acţiune constând în a face ceea ce nu ar trebui făcut potrivit normelor morale şi juridice  sau o inacţiune manifestată prin a nu face ceva, cu toate că trebuia şi putea fi făcut.

Ilicitatea conduitei făptuitorului este apreciată în raport de regulile generale de comportament instituite în societate prin dispoziţii legale şi norme morale. În esenţă acestea stabilesc imperativ în sarcina cetăţenilor obligaţia „de a nu vătăma sau prejudicia altă persoană”. Încălcarea acestei obligaţii generale este contrară normelor dreptului obiectiv fiind o faptă ilicită de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală. Aceasta reprezintă modalitatea de exteriorizare a atitudinii de conştiinţă şi voinţă a făptuitorului cu privire la faptă şi consecinţele sale dăunătoare.

Spre deosebire de „fapta ilicită contractuală” care se raportează strict la nerespectarea obligaţiilor stabilite prin acordul de voinţă al părţilor, fapta delictuală poate fi săvârşită într-o infinitate de modalităţi, dacă este de natură a prejudicia alte persoane.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este o condiţie esenţială, de natură obiectivă, pentru angajarea răspunderii delictuale, contribuind la identificarea persoanei responsabile care „cauzează” alteia un prejudiciu. Exigenţa acestei condiţii impune ca între prejudiciul produs şi faptul generator să existe o legătură de la cauză la efect, astfel încât, din multitudinea împrejurărilor cauzale şi a condiţiilor care au contribuit într-o anumită măsură, să fie identificate acele acţiuni sau inacţiuni anterioare care au determinat în mod direct şi necesar producerea prejudiciului. Absenţa legăturii de cauzalitate elimină ipoteza angajării unei răspunderi delictuale cu privire la prejudiciul produs.

Vinovăţia reprezintă o condiţie distinctă şi esenţială a răspunderii civile delictuale, cu un caracter de sine stătător şi precis determinat. Astfel, răspunderea poate fi angajată numai faţă de făptuitorul care se face vinovat de comiterea faptei prejudiciabile.

 Alin. (1) al art. 1357 C.civil se rezumă la invocarea „vinovăţiei” făptuitorului, ca o condiţie pentru angajarea răspunderii sale delictuale, deoarece noţiunea este definită în partea introductivă a Codului, în art. 16 alin. (2) şi (3).

În alin. (2) al art. 1357 C.civil, privind răspunderea şi pentru cea mai uşoară culpă, cu referire la acea neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese ( a se vedea teza a II-a a alin. (2) al art. 16 C.civil).

Literatura juridică defineşte culpa ca fiind: „Atitudinea psihică a autorului faptei ilicite şi păgubitoare faţă de fapta respectivă şi faţă de urmările acestei fapte, în momentul săvârşirii acesteia”.

 Elementele structurale ale culpei sunt factorul intelectiv de conştiinţă - care constă într-un intim proces psihologic de cunoaştere a legilor obiective ce acţionează în natură şi în societate, analiza consecinţelor posibile ale unei fapte, determinată de anumite scopuri, faţă de care se prefigurează mijloacele propice pentru realizarea acestora - urmat de acţiunea unui factor volitiv, de voinţă, concretizat în procesul psihologic al deliberării şi luării deciziei privind comportamentul ce va fi adoptat, care se materializează în conduita delictuală.

În ceea ce priveşte gravitatea culpei, de principiu, nu prezintă relevanţă în răspunderea delictuală, dacă făptuitorul este obligat să răspundă chiar şi pentru cea mai uşoară culpă.

Dispoziţiile art. 1357 NCC păstrează orientarea către o răspundere delictuală esenţialmente subiectivă, împărtăşind ideea imputabilităţii morale a conduitei delictuale.

Vinovăţia făptuitorului este ambivalentă: morală, cu referire la complexul de procese psihice care preced şi însoţesc fapta ilicită prejudiciabilă, care impun conştientizarea consecinţelor socialmente periculoase, pe de o parte, şi socială generată de nevoia restabilirii situaţiei anterioare prin repararea prejudiciului, care priveşte doar manifestările exterioare, respectiv comportamentul anormal al individului, independent de atitudinea sa psihică.

Vinovăţia rămâne deci elementul moral, etic, psihologic sau emoţional, care precede şi însoţeşte fapta ilicită, un adevărat etalon juridic de care depinde sancţionarea persoanei responsabile prin antrenarea obligaţiei de despăgubire.

Prin transpunerea acestor dispoziţii şi principii in cauza dedusa judecaţii şi coroborând mijloacele de probă administrate în speţă constată instanţa de control judiciar că judecătorul fondului a reţinut o stare de fapt corectă , în mod obiectiv fundamentată pe mijloacele de probă administrate in cursul cercetării procesului in conformitate cu exigenţele 264 C.pr.civ, la care a făcut în mod judicios aplicabilitatea dispoziţiilor incidente de drept material .

Având în vedere aceste considerente,  constatând că în cauză  nu subzistă nici un motiv de nelegalitate  şi netemeinicie a sentinţei din cele  invocate de apelanta pârâtă şi analizate  în condiţiile de examinare impuse de art. 476 alin. 1 Noul Cod procedură civilă, nici motive  de ordine publica ce se ridică în orice stare a pricinii  şi din oficiu de instanţa şi se pun în dezbaterea părţilor, potrivit art. 479 alin. 1 teza finală Noul Cod procedură civilă  -  în baza art. 480 alin. 1 teza I  Noul cod  procedură  civilă, apelul  va fi respins ca nefondat.

Data publicarii pe portal:19.06.2017

Domenii speta

Spete similare