Competenţa generală a instanţei

Prin sentinţa civilă nr. X/07.10.2016 pronunţată de Judecătoria Slatina în dosarul nr. X/311/2015, s-a admis excepţia necompetenţei generale a instanţei, invocată din oficiu, şi s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul S. C.M.  în contradictoriu cu pârâta C. V. M., ca nefiind de competenţa generală a instanţelor române.

Pentru se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrata pe rolul Judecatoriei Slatina la data de 28.12.2015, sub nr. X/311/2015, reclamantul S. C.M. în contradictoriu cu pârâta C.V. M. a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să dispună, în baza art. 373 lit. b) C.Civ, desfacerea căsătoriei din vina exclusivă a pârâtei, în baza art. 396 C.Civ., exercitarea autorităţii părinteşti fată de minorii S.S.A., născuta la data de 10.03.2005, şi S. R. G., născut la data de 26.06.2010, să fie exercitată de ambii părinţi, în baza art. 400 C.Civ., să  se dispună stabilirea locuinţei minorilor S.S. A. şi S. R. G., la domiciliul pârâtei din comuna I, judeţul Olt, în baza art. 402 C.Civ., reclamantul să plătească pensie de întretinere în favoarea minorilor raportat la venitul realizat, avându-se în vedere şi cel de-al treilea copil al  reclamantului dintr-o altă căsătorie, respectiv X, născută la data de 25.05.2001.

A solicitat, să aibă legături personale cu minorii  în următoarea modalitate: de doua ori pe luna, prima şi a treia săptămâna din lună de vineri orele, 16, până duminică orele 10, o săptămână în vacanţa de iarnă, o săptămână în vacanţa de primăvară şi o lună în vacanţa de vară, respectiv în luna august.

La data de 11.02.2016, pârâta C. V. M. a depus întâmpinare prin care a invocat exceptia necompetentei materiale şi teritoriale a Judecătoriei Slatina solicitând continuarea judecatii în Italia deoarece ultimul domiciliu comun al soţilor este Milano, Italia şi tinând cont că acţiunea de divorţ a fost introdusă în Italia înaintea introducerii acestei acţiuni la Judecătoria Slatina.

Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la exceptia necompetentei generale, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prezenta cerere de chemare în judecată are ca obiect desfacerea căsătoriei, stabilirea exercitării autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorilor la pârâtă şi obligarea reclamantului la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorilor, prezintă un element de extraneitate constituit de reşedinţa părţilor, precum şi a celor doi minori.

Având în vedere că în cauza de faţă capătul de cerere principal are ca obiect divorţ, acesta intră în domeniul material de aplicare al Regulamentului (CE) nr.2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi a răspunderii părinteşti, potrivit art.1, al.1, lit. a)..

Articolul 3 din Regulament stabileşte o competenţă alternativă a instanţelor cu privire la soluţionarea cererilor având ca obiect divorţ. Astfel, potrivit acestui articol, sunt competente să hotărască în probleme privind divorţul instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află: a) reşedinţa obişnuită a soţilor; sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau reşedinţa obişnuită a pârâtului sau în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unui dintre soţi sau reşedinţa obişnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an înaintea introducerii cererii sau reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este resortisant al statului membru respectiv; b) de cetăţenie comună al celor doi soţi.

Între criteriile de competenţă puse la dispoziţia celor doi soţi nu există ierarhizare, astfel că toate criteriile enunţate de art.3 al.1) sunt alternative. Regulamentul nu urmăreşte excluderea competenţelor multiple, ci coexistenţa mai multor instanţe competente, fără a fi stabilită o ierarhie între ele. De altfel, caracterul alternativ al normelor de competenţă astfel stabilite rezultă din interpretarea literală a textului mai sus menţionat.

In continuare, potrivit art. 19 din Regulament, privind litispendenţa, instanţa reţine că: al.1) în cazul în care se introduc cereri de divorţ între aceleaşi părţi în faţa unor instanţe judecătoreşti din state membre diferite, instanţa sesizată în al doilea rând suspendă din oficiu procedura până când se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate. Potrivit al.3),  în cazul în care se stabileşte competenţa primei instanţe sesizate, instanţa sesizată în al doilea rând îşi declină competenţa în favoarea acesteia. În acest caz, partea care a introdus acţiunea la instanţa sesizată în al doilea rând poate intenta respectiva acţiune la prima instanţă sesizată.

În cauza de faţă, instanţa observă că pârâta a sesizat instanţa italiană la data de 21.12.2015, înaintea sesizării reclamantului a instanţelor judecătoreşti române, prin urmare, raportat la dispoziţiile art.19, al.3 din Regulament,  Judecătoria Slatina apreciază că nu este de competenta sa să se pronunţe asupra cererii având ca obiect divorţ, urmând să respingă această cerere ca  nefiind de competenţa instanţelor române.

În ceea ce priveşte cererile accesorii referitoare la stabilirea locuinţei minorilor la pârâtă, precum şi exercitarea autorităţii părinteşti de ambii părinţi, instanţa reţine că acestea intră sub incidenţa aceluiaşi Regulament (CE) nr.2201/2003.

Pentru determinarea competenţei generale privind capele de cerere în materia răspunderii părinteşti, instanţa reţine că în temeiul art.8, al.1) din Regulament, instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată. Cu toate acestea, potrivit art.8, al.2), al.1) al acestui articol se aplică sub rezerva dispoziţiilor art.9,10 şi 12.

În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art.9, obiectul cererii nefiind modificarea unei hotărâri anterioare privind dreptul la vizită. De asemenea, în prezentul litigiu nu este aplicabil nici art.10, instanţa nefiind învestită cu o cerere privind înapoierea minorului ca urmare a deţinerii sau deplasării ilicite. În ceea ce priveşte art.12, instanţa reţine că acesta nu este aplicabil în cauză atât timp cât s-a declarat necompetentă cu privire la soluţionarea cererii de divorţ.

Prin urmare, instanţa urmează să facă aplicare art.8, al.1) din Regulament şi să verifice dacă reşedinţa obişnuită a minorilor s-a aflat în România la momentul sesizării instanţei.

Instanţa reţine că în jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a interpretat în mod autonom noţiunea de ,,reşedinţă obişnuită a minorilor”, stabilind că aceasta corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într-un mediu social şi familial, iar criteriile în baza cărora instanţele naţionale o determină în fiecare caz în parte sunt durata, regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru şi ale mutării familiei în acel stat, cetăţenia copilului, locul şi condiţiile de şcolarizare, cunoştinţele lingvistice, raporturile familiale şi sociale întreţinute de copil în statul respectiv.

Făcând aplicarea acestor criterii, instanţa a reţinut că în cauză copiii S. R.G. şi S. S. A. s-au născut în Italia, astfel cum rezultă din certificatele de naştere depuse la dosar. Totodată, minorii au locuit împreună cu părinţii lor în Italia, şi în continuare aceştia locuiesc împreună cu mama pârâtă în Italia, conform precizărilor părţilor în faţa instanţei. Susţinerile reclamantului potrivit cărora pârâta urmează să-şi stabilească reşedinţa în România împreună cu cei doi minori nu prezintă relevanţă sub aspectul stabilirii competenţei instanţei în vederea soluţionării acestor două cereri accesorii.

Având în vedere considerentele de mai sus, instanţa a reţinut că reşedinţa obişnuită a minorilor la momentul introducerii acţiunii, respectiv 28.12.2015, nu era în România, ci în Italia. Prin urmare, având în vedere disp. art.17 din Regulament, Judecătoria Slatina urmează să se declare necompetentă şi cu privire la aceste capete de cerere.

În ceea ce priveşte determinarea competenţei cu privire la ultimul capăt de cerere, respectiv acela privind obligarea reclamantului la plata pensiei de întreţinere în favoarea minorilor, instanţa a reţinut următoarele:

Obligaţia de întreţinere care face obiectul prezentului litigiu decurge din relaţia de rudenie părinte-copil, astfel încât intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr.4/2009 al Consiliului privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor şi cooperarea în materie de obligaţii de întreţinere, astfel cum prevede art.1, al.1).

Potrivit art.3 din Regulamentul nr.4/2009, are competenţa de a hotărî în materie de obligaţii de întreţinere în statele membre: a) instanţa de la locul reşedinţei obişnuite a pârâtului, b) instanţa de la locul reşedinţei obişnuite a creditorului, c) instanţa competentă în temeiul legii forului într-o acţiune privind starea persoanei în cazul în care cererea cu privire la o obligaţie de întreţinere este accesorie respectivei acţiuni, cu excepţia cazurilor în care respectiva competenţă se întemeiază numai pe cetăţenia uneia dintre părţi, d) instanţa competentă în temeiul legii forului într-o acţiune privind răspunderea părintească în cazul în care cererea cu privire la o obligaţie de întreţinere este accesorie respectivei acţiuni, cu excepţia cazurilor în care respectiva competenţă se întemeiază numai pe cetăţenia uneia dintre părţi.

Analizând criteriile de competenţă prevăzute mai sus, instanţa a constatat că nici unul dintre acestea nu este întrunit în cauză. Astfel, instanţa reţine că reşedinţa obişnuită a pârâtei şi a creditorilor minori ai obligaţiei de întreţinere nu este în România, ci în Italia. Criteriile de la lit. c) şi d) nu sunt aplicabile în prezentul litigiu deoarece cererea accesorie privind obligatia de întreţinere nu este accesorie unei acţiuni privind starea persoanei, cu uneia cu privire la răspundere părintească, iar cu privire la această ultimă cerere, instanţa s-a declarat necompetentă.

Având în vedere aceste considerente, instanţa, în temeiul art.10 din Regulamentul nr.4/2009 urmează să se declare necompetentă şi cu privire la ultimul capăt de cerere.

Faţă de toate aceste considerente, instanţa de fond a constatat că nu este competentă general cu privire la niciunul dintre capetele de cerere, motiv pentru care a admis excepţia necompetenţei generale, invocată din oficiu, şi a respins cererea de chemare în judecată ca nefiind de competenţa generală a instanţelor române.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 27.10.2016 a declarat recurs recurentul-reclamant S. C. M., solicitând admiterea sa, casarea sentinţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

Consideră nelegală şi netemeinică admiterea excepţiei invocate din oficiu, instanţa soluţionând procesul fără a intra în fondul cauzei.

Precizează că în conf. cu prev. art. 3 Regulamentul CE nr. 2201/2003 sunt competente să hotărască în probleme privind divorţul statul membru pe teritoriul căruia se află reşedinţă obişnuită a soţilor sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor. În acest sens, apreciază că este suficient ca instanţa sesizată cu o cerere în materia analizată să constate că părţile se află pe teritoriul statului membru al instanţei respective (art. 3 alin. 1 lit. a din Regulament), ori ca ele să fie cetăţenii statului membru al instanţei sesizate (art. 3 alin. 1 lit. b din Regulament), pentru ca aceasta să constate, în temeiul art. 174 din Regulament, că este competentă să hotărască în cererea respectivă.

Menţionează că sunt deopotrivă de competente instanţele sesizate cu cereri în materia divorţului, ori de câte ori constată că se regăseşte unul din cele două criterii de determinare a competenţei internaţionale  prev. de art. 3 Regulament: teritoriul pe care se află şi cetăţenia celor doi soţi.

Pentru acest considerent apreciază că greşit s-a refuzat soluţionarea cererii respective.

Invocă şi dispoz. art. 150 din Legea nr. 105/1992.

Mai arată că în mod greşit s-a reţinut faptul că pârâta a introdus pe rolul instanţelor din Italia cerere de separare înainte de sesizarea instanţei Judecătoria Slatina de către recurent, pârâta făcând acest demers ulterior depunerii acţiunii sale de divorţ. Precizează că nu s-a avut în vedere nici faptul că recurentul are domiciliul în România, despărţirea având loc pe teritoriul ţării, după ce, în prealabil se împăcaseră la ultimul divorţ introdus şi soluţionat la data de 24.09.2015 de Judecătoria Slatina în dosarul nr. Y/311/2014.

S-a achitat taxa judiciară de timbru de 50 lei, conf. chitanţei nr. BB /25.01.2017 emisă de Primăria Mun. Slatina.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la data de 10.02.2017, solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca temeinică şi legală, pentru următoare motive:

- recurentul a interpretat eronat prevederile legale interne şi internaţionale care se referă la competenţa instanţelor judecătoreşti în materia divorţului şi a răspunderii părinteşti;

- a încercat să inducă în eroare instanţa susţinând în mod eronat că intimata locuieşte în România, urmând a se muta definitiv, împreună cu minorii, în ţară, pe când aceasta şi minorii locuiesc în Italia de peste 10 ani, recurentul cu rea credinţă indicând, la instanţa de fond, adresa de domiciliu a pârâtei ca fiind cea din România;

- pe rolul instanţelor din Milano, Italia (locul de domiciliul al ambelor părţi) este depusă acţiune de divorţ de către intimată, acţiune introdusă mai înainte de introducerea acestei acţiuni la Judecătoria Slatina, cauza fiind în stadiu avansat de soluţionare deoarece la termenul din data de 07.02.2017 recurentul s-a prezentat şi a declarat că este de acord cu divorţul, solicitând desfacerea căsătoriei în mod amiabil, prin acordul părţilor.

Solicită obligarea recurentului la cheltuieli de judecată.

Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate şi în raport de dispoziţiile legale incidente, tribunalul constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Din actele dosarului reiese faptul că la data sesizării instanţei atât reclamantul cât şi pârâta, împreună cu minorii, locuiau  în Italia.

Reiese şi faptul că, la rândul ei, pârâta a sesizat instanţele italiene cu acţiune de divorţ.

Regulamentul (CE) NR. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti prevede în art. 1 că prezentul regulament se aplică, oricare ar fi natura instanţei, materiilor civile privind:

a)divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei

b)atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti.

În art. 3 se dispun următoarele:

,,(1) Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:

a)pe teritoriul căruia se află:

-  reşedinţa obişnuită a soţilor sau

- ultima reşedinţă obişnuită a soţilor, în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau

- reşedinţa obişnuită a pârâtului sau

- în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau

- reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii

- reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are ,,domiciliul” în acel loc;

b) de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul  ,,domiciliului” comun.”

Conform articolului 17 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 instanţa judecătorească dintr-un stat membru sesizată cu o cauză pentru care nu este competentă în temeiul prezentului regulament şi pentru care, în temeiul prezentului regulament, este competentă o instanţă dintr-un alt stat nemembru, se declară, din oficiu, necompetentă.

Contrar susţinerilor reclamantului, din interpretarea logico-juridică a textelor legale mai sus arătate rezultă, fără echivoc că o competenţă teritorială alternativă este indiscutabil reglementată numai între instanţele enumerate la litera a) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, fapt demonstrat de utilizarea cuvântului ,,sau”, fiind exclusă o astfel de competenţă între cele indicate la litera a) şi litera b) sau caracterul aleatoriu al competenţei, lăsat la opţiunea reclamantului aşa cum eronat se argumentează.

Din punctul de vedere al tehnicii legislative utilizate, dacă s-ar fi dorit să se stabilească o competenţă teritorială alternativă între instanţele de la literele a)  şi b), atunci şi afirmaţia susţinută de recurent ar fi trebuit să fie menţionată prin aceleaşi cuvinte, respectiv: ,,sau” şi ,,ori” sau eventual un alt cuvânt echivalent.

Prin edictarea acestor norme de competenţă legiuitorul european a urmărit să asigure prioritate reşedinţei obişnuite a părţilor, faţă de cetăţenia lor, ca simplă împrejurare de fapt, dar cu efecte juridice importante, având în vedere locul unde părţile au trăit împreună sau separat, obişnuit sau într-un anumit interval de timp expres stipulat, răspunzând principiului unei bune administrări a justiţiei, la locul situării reşedinţei, probele ori o parte dintre ele putându-se găsi, efectua şi administra cu o mare uşurinţă şi celeritate.

Prin urmare, criteriul cetăţeniei prevăzut la litera b) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 este fără nicio îndoială subsidiar, subsecvent celui prevăzut la litera a), fiind aplicabil doar în cazurile în care nu sunt elemente de determinare a instanţei competente după reşedinţa ambilor soţi sau a unuia dintre ei.

Constatând că instanţa de fond a făcut o analiză corespunzătoare a dispoziţiilor aplicabile speţei, în temeiul art. 496 cod pr. civilă, tribunalul va respinge recursul ca nefondat.

Data publicarii pe portal:19.06.2017

Domenii speta

Spete similare