Interpretarea clauzei atributive de competenţă, conform articolului 1203 Noul Cod Civil, în condiţiile în care părţile au convenit atât asupra legii aplicabile contractului cât şi asupra jurisdicţiei

Domeniul: Litigii cu profesionişti. Aspecte de drept material

 Interpretarea clauzei atributive de competenţă, conform articolului 1203 Noul Cod Civil, în condiţiile în care părţile au convenit atât asupra legii aplicabile contractului cât şi asupra jurisdicţiei .

 S-a susţinut, în cauză, că în concepţia dispoziţiilor articolului 1203 Cod civil, clauzele neuzuale sunt” clauzele  standard [...] sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi [...] legea aplicabilă, clauzele compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti” şi care „nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte”.

 În cauză, însă, contractul a  fost valabil încheiat în forma ofertei urmate de acceptare, inclusiv sub aspectul clauzei privind legea aplicabilă cât şi jurisdicţia, astfel încât, dat fiind, raportul juridic încheiat în această formă, nu sunt aplicabile dispoziţiile articolului 1203 din Codul Civil Român.

- Articolul 1203 Noul Cod civil

(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - SECŢIA A V-A CIVILĂ,

DECIZIA CIVILĂ NR.465 din 07.09.2015)

Prin încheierea din 21.04.2015, pronunţate de Tribunalul Ilfov în dosarul nr.1624/93/2014  a fost admisă excepţia necompetenţei instanţelor romane invocată de chemata în garanţie SC D.L SA şi s-a acordat termen la data de 16.06.2015 F 24 cu citarea părţilor, pentru a pune în discuţia părţilor disjungerea cererii de chemare în garanţie.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut următoarele:

La data de 11.07.2014 reclamanta a depus la dosar cerere de chemare în garanţie a numitelor SC D SA şi SC S. T. SRL.

La data de 10.09.2014 chemata în garanţie SC D SA a depus întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de reclamantă în care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Ilfov.

În susţinerea excepţiei a arătat că respectivul contract încheiat între părţi conţine art. 7 („Competenţa”), o clauză compromisorie, potrivit căreia, contractul va fi interpretat în conformitate cu legile din Spania iar orice litigiu în legătură cu acest contract va fi soluţionat de Curtea din Bibao – Spania.

Deliberând asupra excepţiei necompetenţei generale  a instanţelor din România , instanţa constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 11.07.2014 reclamanta a arătat că, în ipoteza admiterii cererii reconvenţionale, înţelege să cheme în garanţie societăţile D SA şi S T S RL în calitate de producători ai echipamentelor vândute de reclamată pârâtei. În motivarea cererii de chemare în garanţie reclamanta a arătat că a încheiat cu D SA un contract de vânzare cumpărare. Contractul a fost încheiat la distanţă în temeiul ofertei transmise de chemata în garanţie şi al acceptării ofertei de către reclamantă.

Potrivit clauzelor contractului de vânzare cumpărare încheiat între reclamantă şi chemata în garanţie părţile au convenit ca legea contractului să fie legea spaniolă iar eventualele litigii de natură contractuală să fie soluţionate de instanţele competente din Bilbao Spania.

Tribunalul nu a primit apărările reclamantei având în vedere că acordul de voinţă al acesteia cu privire la toate clauzele contractului este exprimat în mod expres şi neechivoc prin corespondenţa purtată cu D SA, corespondenţă ce a fost depusă la dosar chiar de reclamantă în susţinerea cererii de chemare în garanţie. De asemenea apreciază că reclamanta nu a făcut dovada că s-ar fi aflat într-o poziţie de inferioritate ori că ar fi semnat un contract de adeziune având în vedere că cele două părţi sunt societăţi comerciale, obiectul contractului a fost reprezentat de bunuri mobile ce puteau fi achiziţionate şi de la alţi producători, între reprezentanţii societăţilor a avut loc o corespondenţă considerabilă, toate clauzele contractului au fost redactate cu aceleaşi caractere, inclusiv clauza atributivă de competenţă.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, reţinând că în speţă în relaţiile dintre reclamantă şi chemata în garanţie sunt aplicabile dispoziţiile contractuale privind atribuirea de competenţă, Tribunalul a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti din România. Faţă de această împrejurare a apreciat că este necesar a pune în discuţia părţilor disjungerea cererii de chemare în garanţie motiv pentru care a acordat termen la data de 16.06.2015.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs recurenta reclamantă  SC P. C. SRL ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V- a Civilă.

În motivarea recursului se arată în esenţă că instanţa de judecată a făcut aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material ale art. 1.203 NCC

Astfel, se susţine, prima instanţă a respins, în mod greşit, apărarea recurentei privind nevalabilitatea clauzei atributive de competenţă teritorială inserată în Contractul încheiat între recurenta şi D, deşi aceasta avea caracter neuzual şi nu a fost acceptată în mod expres de recurentă, conform exigenţelor legale.

Clauzele neuzuale, mai arată recurenta, sunt, în concepţia dispoziţiilor art 1.203 NCC: „Clauzele standard [...] sau care prevăd în detrimentul celeilalte părţi [...] legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele privitoare la competenţa instanţelor judecătoreşti" şi care „nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în mod expres, în scris, de cealaltă parte".

Inserarea prevederii în rândul clauzelor uzuale a Clauzei 7 denumită „Jurisdicţia" face parte din Condiţiile generale ale ofertei D, câtă vreme:  (i)acest fascicul de clauze scrise cu litere mici vizează exclusiv partea de la care emană, fără a se face măcar o referire la P.; (ii)sunt neadaptate specificului raportului juridic asupra căruia s-a contractat; (iii)menţiunea plasată în dreapta sus „octombrie 2005" nu face decât să întărească faptul că acestea sunt aceleaşi condiţii pe care D le foloseşte încă din 2005 (deci de mai bine de 10 ani). Relevant în acest sens este faptul că, producătorul D foloseşte aceleaşi Condiţii Generale şi în relaţie cu alţi clienţi. Un exemplu grăitor în acest sens este Contractul încheiat cu P. Turcia.

Cu privire la calificarea clauzei ca fiind neuzuală şi la neacceptarea expresă a acestei clauze, recurenta susţine că este cât se poate de limpede - din chiar redactarea textului de lege - că prevederea relativă la legea aplicabilă şi la clauza atributivă de competenţă inserată în Condiţiile generale este o veritabilă clauză neuzuală (de adeziune). în acest sens, în doctrină, s-a arătat că o acceptare în termeni generali nu este suficientă, clauzele trebuind a fi identificate şi acceptate în mod corespunzător.

Se mai arată de către recurentă că aceste clauze au fost propuse de D laolaltă cu celelalte condiţii generale, însă nu au fost nici discutate şi nici însuşite de P. prin acceptare expresă. Mai mult decât atât, propunerea D a fost efectuată printr-o comandă on-line axată pe aspecte de factură tehnică, astfel că, în mod inevitabil, condiţiile generale au scăpat atenţiei reprezentanţilor P.. Câtă vreme nu există o acceptare care să provină de la P. şi care să îndeplinească aceste cerinţe explicit prevăzute de dispoziţia din NCC, este cât se poate de limpede că părţile nu au convenit expres prorogarea de competenţă (care prorogare?) cum insinuează D, ci numai că au fost acceptate clauzele specifice ale ofertei propriu-zise, în forma în care acestea erau redactate.

Aşa cum a precizat anterior, clauza contractuală privind Jurisdicţia nu face vreo referire la P. şi, în mod cert, nu are în vedere raportul juridic reprezentat de cumpărarea echipamentelor în discuţie. De asemenea, modalitatea de redactare a clauzelor este în detrimentul recurentei. Câtă vreme în lipsa prevederilor art. 7 din Condiţiile generale, competenţa de soluţionare ar fi revenit Tribunalului Ilfov ca instanţă învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată, prin intermediul acestor prevederi se urmăreşte practic să se deroge de la normele privind competenţa instanţelor judecătoreşti, în absenţa unui acord expres provenind de la P..

În ce priveşte poziţia de inferioritate a P. faţă de D, se arată că în cazul de faţă, recurenta P. are o poziţie similară unui consumator care este nevoit să suporte cheltuieli excesive pentru a-şi putea recupera prejudiciul suferit, de la o societate cu o potenţă economică net superioară. Astfel fiind, prin inserarea acestei clauze, chemata în garanţie nu reuşeşte decât să îşi întărească poziţia sa contractuală dominantă, de altfel, incontestabilă dacă avem în vedere că pretinsa clauză atributivă de competenţă face referire la instanţele spaniole situate în ţara de provenienţă a D (!) - şi să impună părţii mai slabe din Contract condiţii profund dezavantajoase. Văzând raţiunile dispoziţiilor art. 1.203 NCC, este clar că, pentru o societate românească de talia P., susţinerea unui proces în faţa instanţelor spaniole ar reprezenta un efort logistic şi economic semnificativ, pe care recurenta nu avea de ce să şi-1 asume. Nu este, prin urmare, rezonabil ca P. să fi acceptat o asemenea clauză.

Textul legal reprezentat de dispoziţiile art. 1.203 NCC sunt clare şi au în vedere orice tip de contract, fie el încheiat între profesionişti, între profesionişti şi persoane fizice sau între persoane fizice. O prevedere contractuală privind alegerea competenţei instanţei judecătoreşti, legea aplicabilă sau inserarea unei clauze compromisorii nu poate fi considerată valabilă fără o acceptare expresă, cu atât mai mult în cazul de faţă, în care contractul a fost încheiat on-line, posibilitatea de negociere fiind practic inexistentă. Programul on-line ar fi trebui să permită modificarea clauzelor din Condiţiile Generale atunci când oferta tehnică corespunde solicitării cumpărătorului, ceea ce nu a fost cazul.

În cazul de faţă, consideră recurenta, este întrunită ipoteza în care D prezintă un formular standard pentru încheierea contractului, respectiv de a accepta oferta tehnică care prezenta interes pentru recurenta şi fără o posibilitate reală de a pretinde, cu şanse de succes, eliminarea clauzei atributive de competenţă. în acest context este cu atât mai evidentă poziţia de inferioritate a recurentei în calitate de cumpărător.

Învederează instanţei că alegerea producătorului D nu a avut un caracter aleatoriu. Dat fiind că echipamentele reprezentau un prototip am ales să realizăm acest produs împreună cu unul dintre producătorii cu care P. colaborează în toată Europa. Câtă vreme opţiunea P. pentru producătorul D s-a grefat pe calităţile intuituu personae ale acestuia, este limpede că nu se poate reţine faptul că bunurile ar fi putut fi achiziţionate de la alţi producători. Corespondenţa dintre părţi care a precedat încheierea Contractului a vizat exclusiv chestiuni de ordin tehnic, aspect ce poate fi observat prin simpla lecturare a sa. În niciun moment prin comunicarea dintre părţi, P. nu a aceptat, în mod direct şi nici chiar implicit clauzele privind atribuirea competenţei eventualelor litigiile în faţa instanţelor din Spania.

Pe de altă parte, se susţine, este irelevant, prin raportare la prevederile NCC privind clauzele neuzuale, mărimea caracterelor utilizate în Condiţiile Generale ale acestuia (ce cuprind şi clauza atributivă de jurisdicţie) câtă vreme comparaţia trebuie să se realizeze prin raportare la Condiţiile specifice; iar caracterele din Condiţiile Generale sunt mai mici decât cele din Condiţiile Speciale (!).

Recurenta mai arată că în afară de împrejurarea că a făcut dovada poziţiei sale de inferioritate, mai precizează că o asemenea probă nu era necesară pentru a atrage incidenţa normei menţionate, de vreme ce dispoziţiile art. 1.203 NCC prezumă această situaţie prin simplul fapt al neacceptării exprese a clauzei. Prin urmare, conform prevederii invocate, echivocul profită recurentei, clauza nefiind valabilă atâta vreme cât aceasta nu a fost acceptată în mod expres de către recurenta.

În ce priveşte inoperabilitatea prevederilor art. 7 din Condiţiile Generale se arată că toate elementele indicate nu fac decât să confirme faptul că acest Contract conţine un set de reguli generale folosite de chemata în garanţie şi care nu au putut face obiectul modificării de către vreun co-contractant al acesteia. De altfel, aceasta este situaţia şi în cazul de faţă. Ca urmare a corespondenţei ce a avut loc între părţi, se poate observa că recurenta P. nu a avut posibilitatea reală de a proceda la modificarea conţinutului Contractului decât cu privire la bunurile pe care le dorea şi cu privire la preţ, restul elementelor - şi arată recurenta că are aici în vedere aspectele din Condiţiile Generale unde a fost inserată presupusa clauză atributivă de competenţă - fiind stabilite în mod unilateral şi discreţionar de către cealaltă parte, fără ca recurentei P. să i se ofere vreo posibilitate de negociere a acestora.

Astfel fiind, arată recurenta, în considerarea implicaţiilor sale, o decizie a părţilor în sensul supunerii litigiilor dintre ele jurisdicţiei instanţelor unui alt stat, ar fi trebuit să reprezinte un element prealabil convenit şi acceptat în mod expres de către ambele părţi, iar nu o clauză introdusă „cu forţa" de către partea privilegiată în Contract.

O altă critică adusă hotărârii este în sensul că instanţa de judecată nu a avut în vedere prevederile art. 123 C.proc.civ. privind competenţa.

În acest sens, se arată că instanţa de judecată a pronunţat Hotărârea sa cu nerespectarea prevederilor art. 123 C.proc.civ. din materia competenţei, care impun judecarea împreună a cererilor având o natură incidentală faţă de cererea principală, reguli a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea.

Cererea de chemare în garanţie a fost formulată în considerarea pretenţiilor invocate de A. şi C. prin cererea reconvenţională. Altfel spus, având în vedere strânsa legătură între pretenţiile A. şi C. şi obiectul cererii de chemare în garanţie, prin atragerea D în acest proces, recurenta susţine că  a urmărit să îşi asigure o garanţie pentru ipoteza în care ar cădea în pretenţii.

În continuare, se mai arată că natura incidentală a cererii de chemare în garanţie impune soluţionarea acesteia în procesul în care a fost formulată

Fiind o cerere formulată în cadrul unui proces aflat în curs, cererea de chemare în garanţie are natura juridică a unei cereri incidentale. Caracterul relativ al normei prevăzute de dispoziţiile art. 107 din NCPC nu se poate invoca cu ignorarea reglementării speciale, privind prorogarea în cazul cererilor incidentale.

Interpretarea doctrinară a dispoziţiilor art. 123 alin. (1) NCPC susţine ideea conform căreia: nu poate fi nesocotită „opţiunea univocă a legiuitorului ca cererile aflate într-o strânsă legătură, deduse judecăţii într-una şi aceeaşi cauză, să fie soluţionate împreună, pentru buna administrare a justiţiei şi prevenirea unor soluţii divergente, greu sau imposibil de conciliat". Un argument suplimentar în sensul că aceste prevederi referitoare la prorogarea de competenţă au o reglementare particulară şi trebuie aplicate cu prioritate, se desprinde din amplasarea dispoziţiilor art. 123 din NCPC, în Capitolul III din Cartea I intitulat „Dispoziţii speciale".

Prin admiterea excepţiei de necompetenţă a instanţelor române, Tribunalul Ilfov a înfrânt prevederile art. 123 C.proc.civ., dispoziţii ce au o natură imperativă, a căror nerespectare nu poate fi sancţionată decât cu nulitatea. Mai precis, conform prevederilor art. 176 alin. (1) pct. 3, în cazul nerespectării prevederilor privitoare la competenţa instanţei, sancţiunea ce intervine este nulitatea necondiţionată, nefiind necesar a se face dovadă existenţei vreunei vătămări.

Referitor la inoperabilitatea clauzei, se mai arată că pornind de la scopul formulării cererii reconvenţionale (a) şi având în vedere natura incidentală a cererii de chemare în garanţie (b), recurenta susţine că presupusa clauză atributivă de competenţă din oferta D este practic anihilată de existenţa clauzei atributive de competenţă din Contractul dintre P. şi A. & C.. Legiuitorul a urmărit să confere întâietate clauzei atributive de competenţă din Contractul principal pe care se grefează însăşi cererea de chemare în judecată, în detrimentul unei clauze care s-ar regăsi în contractul pe care se grefează cererea de chemare în garanţie. Odată stabilită competenţa pentru cererea de chemare în judecată, aceasta devine competentă să judece şi alte cereri incidentale, indiferent că acestea s-ar grefa pe o clauză care ar atribui competenţa unei alte instanţe.

O interpretare contrară, consideră recurenta, ar reprezenta o gravă lezare a intereselor procesuale ale recurentei P., care ar conduce la nerespectarea dreptului la un proces echitabil şi, prin aceasta, la nesocotirea dreptului la apărare şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. De aceea, competenţa trebuie stabilită de o manieră care să respecte proporţionalitatea şi rezonabilitatea, mai ales prin prima faptului că, până la urmă, recurenta P. avem calitatea de reclamantă şi am introdus cererea de chemare în judecată pentru ca Ana & Cornel să-şi execute obligaţia de plată a preţului pentru echipamentele vândute.

Recurenta subliniază din nou că nu a formulat o acţiune în răspundere contractuală de sine - stătătoare faţă de D, ci în virtutea poziţiei sale procesuale de pârât din cererea reconvenţională s-a impus formularea cererii de chemare în garanţie.

În continuare, recurenta mai susţine că instanţa de judecată a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 126 C.proc.civ. privind competenţa, în sensul că, în mod greşit, prin Hotărârea pronunţată a apreciat că dispoziţiile art. 7 din Contract ar avea natura unei clauze atributive de competenţă şi că în speţă ar fi aplicabile prevederile art. 126 C.proc.civ. privind alegerea competenţei de către părţi.

Clauza 7 din Contract nu este aplicabilă prezentului litigiu, faţă de modul în care aceasta este formulată, ea neavând natura unei clauze atributive de competenţă, precizează recurenta.

Contrar exigenţelor în materie, se arată, această clauză nu conţine nici termenul „exclusiv", nici cuvântul „numai" care să înlăture orice îndoială relativă la unicitatea competenţei instanţelor spaniole; prin urmare, dacă s-ar accepta că această clauză ar produce efecte, nu numai instanţele spaniole ar avea competenţă să judece procesul .

Din perspectivă jurisprudenţială, în astfel de situaţii, susţine recurenta,  instanţele au hotărât că o asemenea clauză trebuie interpretată împotriva celui care a redactat-o, în virtutea adagiului in dubio pro reo. Tot pe cale pretoriană s-a mai considerat că limbajul utilizat la momentul redactării clauzei trebuie interpretat în sensul obişnuit al termenilor, absenţa unei formulări precise care să facă referire la exclusivitate fiind decisiv în sensul inexistenţei unei competenţe exclusive».

În lumina acestor statuări jurisprudenţiale, recurenta consideră că , raportat la circumstanţele specifice ale prezentei cauze, dispoziţiile art. 7 din Contract, nu reprezintă, în realitate, o clauză atributivă de competenţă.

Instanţa de judecată a nesocotit prevederile art. 1073 C.proc.civ. privind prorogarea competenţei.

Instanţa de judecată a pronunţat Hotărârea sa cu nerespectarea prevederilor art. 1073 C.proc.civ., care prevăd posibilitatea prorogării de competenţă în ceea ce priveşte cererile de intervenţie în care există un element de extraneitate.

Astfel, având în vedere faptul că prin introducerea în proces a chematei în garanţie D, cu sediul în Spania şi raportat la dispoziţiile art. 7 din Contract privind presupusa clauză atributivă de competenţă teritorială se introduce un element de extraneitate, face trimitere la prevederile art. 1.073 lit. a) din NCPC, conform cărora: „Instanţa competentă să judece cererea originară este, de asemenea, competentă să judece: a) cererile de intervenţie, cu excepţia cazurilor când asemenea cereri ar fi fost formulate numai pentru a-l sustrage pe intervenient de la jurisdicţia normal competentă [...]".

Recurenta arată că în doctrină s-a reţinut că regula este aceea că prorogarea legală de competenţă nu poate opera cu încălcarea normelor de competenţă generală, cu excepţia cazurilor în care legiuitorul prevede expres contrariul, astfel că, potrivit dispoziţiilor art. 1072 şi art. 1073 NCPC, atunci când instanţa este competentă a soluţiona cererea principală, judecă, în condiţiile expres prevăzute, atât chestiunile preliminare, cât şi cererile incidentale. Lit. a) a art. 1073 NCPC face referire, în mod generic, la „cererile de intervenţie"; ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, astfel că sunt vizate, aşadar, ambele forme de intervenţie - i.e. atât cererea de intervenţie voluntară cât şi cea forţată. Prin urmare, prorogarea legală de competenţă a instanţei române iniţial învestită cu soluţionarea cererii de chemare in judecată operează şi în cazul cererii de chemare în garanţie, în virtutea apartenenţei sale la categoria de cereri de intervenţie forţată (!).

Se mai subliniază de către recurentă oportunitatea soluţionării cererii de chemare în garanţie în cadrul procesului principal, arătând următoarele:

Cadrul procesual existent la acest moment reprezintă practic unica şansă de reunire, sub umbrela aceluiaşi litigiu a tuturor acestor participanţi la proces, astfel că s-ar fi cuvenit a se da prioritate cererii introductive de instanţă sub aspectul competenţei.

De aceea, consideră recurenta, judecătorul învestit cu soluţionarea cererii principale, este cel mai în măsură să aprecieze şi asupra temeiniciei cererii de chemare în garanţie. Pentru aceste considerente, legiuitorul a reglementat, ca regulă principală, soluţionarea cererii de chemare în garanţie odată cu cererea principală.

De asemenea, arată recurenta, pentru această măsură pledează şi raţiuni de mai bună administrare a justiţiei, soluţionarea unitară a celor 3 cereri deduse judecăţii şi economia de resurse financiare şi de timp.

În fine, recurenta critică hotărârea şi pentru aceea că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la argumentele susţinute de recurenta cu privire la respingerea excepţiei necompetenţei.

Conform prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) NCPC, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele care au stat la baza soluţiei pronunţate de judecător.

Având în vedere că instanţa a ignorat toate textele legale incidente argumentate de pârâtă în susţinerea respingerii excepţiei invocate, apreciază că instanţa a considerat apărările mai sus prezentate şi a pronunţat o hotărâre insuficient motivată raportat la raţionamentul legal demonstrat de recurenta.

În analiza acestui motiv de casare se subliniază de către recurentă rolul fundamental pe care motivarea hotărârii o are în respectarea art. 6 paragraful 1 din Convenţia EDO, sens în care dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de către instanţă, acestea având obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă sau cel puţin a le aprecia pertinenţa". Cu alte cuvinte, instanţa trebuie să fi analizat, în mod real, chestiunile fundamentale care au fost prezentate1-.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să justifice aplicarea dispoziţiilor legale în materie, răspunzând în fapt şi în drept la toate pretenţiile formulate, dar şi la excepţiile procesuale şi apărările de fond invocate, motivarea instanţei trebuie să exprime în mod coerent şi consistent raţionamentul prin care instanţa a ajuns la deznodământul judiciar.

Prin urmare, concluzionează recurenta, nemotivarea hotărârii împiedică exercitarea controlului judiciar.

În dovedirea recursului se solicită proba cu înscrisuri.

În drept, recurenta invocă art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8, art. 132 alin. (4), art. 74 alin. (2), art. 64 alin. (4) NCPC, precum şi orice altă prevedere legală la care a făcut referire.

Analizând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate prin motivele de recurs, a probelor administrate în cauză și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea apreciază că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu privire la critica recurentei referitoare la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1203 din Noul Cod civil, în sensul că acea clauză atributivă de competenţă ( art. 7 din contract) avea un caracter neuzual, astfel că nu trebuia să se ţină seama de aceasta, deoarece nu a fost acceptată în mod expres de către reclamantă, aceasta este nefondată.

Astfel, în primul rând, Curtea reţine că în condiţiile în care părţile au convenit atât asupra legii aplicabile contractului( legea spaniolă), cât şi asupra jurisdicţiei spaniole, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 1203 din Codul civil român, motiv pentru care o atare susţinere apare nefondată date fiind circumstanţele cauzei.

Pe de altă parte, însăşi reclamanta a invocat prin cererea de chemare în garanţie contractul dintre aceasta şi D, încheiat sub forma ofertei urmate de acceptare (fila 597 alin. 1 din dosarul Tribunalului Ilfov - vol. II), contract valabil în întregime, încheiat între absenţi, practicat pe scară largă între comercianţi. Or, în condiţiile în care însăşi reclamanta invocă în susţinerea drepturilor sale subiective raportul juridic contractual încheiat în această formă, nu se pot elimina din contractul propriu-zis, trunchiat, o parte din clauze, pe motiv că unele ar fi uzuale, iar altele neuzuale, după bunul plac al acesteia sau după interesul procesual de a se judeca, după caz, în România sau în Spania.

Subliniind astfel concluzia instanţei că acest contract a fost valabil încheiat în forma ofertei urmate de acceptare, inclusiv sub aspectul clauzei privind legea aplicabil şi jurisdicţia spaniolă, Curtea va respinge această critică, fiind nefondată.

Critica recurentei referitoare la nereţinerea de către prima instanţă, a poziţiei reclamantei de inferioritate în raport cu chematele în garanţie, este de asemenea nefondată pentru cel puţin două considerente:

Un prim considerent constă în aceea că această susţinere se subsumează primei critici referitoare la aplicabilitatea art. 1203 din Codul civil român, cu privire la care pentru argumentele mai sus arătate, am apreciat că este inaplicabil, ceea ce conduce la aceeaşi concluzie şi pentru o atare aserţiune.

În al doilea rând, afirmaţia recurentei nu poate fi reţinută şi pentru aceea că regula în contractele de drept privat este egalitatea părţilor, nefiind demonstrată în nici un mod pretinsa poziţie de inferioritate, ci doar afirmată. Pe de altă parte, atât reclamanta cât şi chematele în garanţie sunt societăţi comerciale, respectiv persoane juridice de drept privat, cu activitate comercială, astfel încât nu se poate susţine asimilarea vreuneia dintre acestea cu poziţia de „ consumator”, toate societăţile implicate fiind comercianţi profesionişti, între aceştia nefiind remarcată nici o diferenţă sub aspectul inferiorităţii uneia faţă de cealaltă.

În ce priveşte inoperabilitatea clauzei cuprinsă în art. 7 din contract, decurgând dintr-o pretinsă imposibilitate de modificare a condiţiilor generale, şi această critică este nefondată, deoarece în condiţiile încheierii contractului prin corespondenţă, în forma ofertei urmate de acceptare şi chiar executare, nu rezultă motivele obiective care ar fi împiedicat-o pe reclamantă să revină cu o corespondenţă ulterioară comunicării ofertei ( urmată de acceptare, aspect afirmat şi confirmat de însăşi reclamanta în conţinutul cererii de chemare în garanţie), în care să comunice dezacordul său eventual exclusiv cu privire la clauza compromisorie.

Aşadar, încercarea reclamantei de a separa clauzele contractuale şi de a invoca numai pe acelea pe care, în prezentul litigiu, le consideră „ avantajoase”, considerând inoperabile clauzele care în litigiu i se par „ dezavantajoase”, sub cuvânt că nu au fost acceptate expres, apare ca fiind de rea-credinţă, deoarece modalitatea de încheiere a contractului între absenţi, prin oferta urmată de acceptare şi executare, a fost convenită şi acceptată de părţi, care au şi procedat la executarea parţială a acestor clauze.

De asemenea, critica recurentei în sensul aplicării greşite a art. 123 din C.pr. civ., deoarece cererea de chemare în garanţie, având natura unei cereri incidentale, este de competenţa instanţei competente să judece cererea principală este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale invocate şi citate se referă exclusiv la competenţa materială sau teritorială, iar nu la competenţa generală.

În cauza de faţă se constată că este în discuţie competenţa generală a instanţelor române sau, mai exact, competenţa internaţională a instanţelor române cum este aceasta calificată în doctrina şi practica judiciară), cu privire la care nu operează prorogarea legală de competenţă reglementată de art. 123 din C.pr. civ., diferenţele dintre competenţa materială, competenţa teritorială şi competenţa generală a instanţelor române rezultând şi din dispoziţiile art. 129- art. 132 din C.pr. civ., astfel că nici această critică cu a fost reţinută.

În continuarea aceluiaşi aspect, Curtea nu reţine nici critica privind aplicarea greşită a art. 126 din C.pr. civ., deoarece clauza compromisorie cuprinsă în art. 7 din contract nu încalcă nicidecum interdicţia instituită de textul de lege invocat privind convenţiile părţilor referitoare la alegerea competenţei, mai ales că art. 126 din Cod se referă la competenţa teritorială, iar nu şi la competenţa generală a instanţelor române, în raport cu competenţa unui alt stat, pe teritoriul căruia îşi are sediul una dintre părţile contractante.

Critica recurentei referitoare la prorogarea de competenţă reglementată de dispoziţiile art. 1073 din Codul civil, este nefondată, deoarece aşa cum am reţinut mai sus, aceste dispoziţii sunt inaplicabile în raport cu clauza convenită de părţi privind legea spaniolă, ca şi lege aplicabilă contractului.

În ce priveşte susţinerea privind oportunitatea soluţionării cererii de chemare în garanţie în cadrul litigiului declanşat prin cererea principală, Curtea o apreciază ca vădit nefondată, în condiţiile în care necompetenţa generală a instanţelor române este o chestiune de ordine publică, de legalitate a procedurii şi a jurisdicţiei române, care nu poate fi opusă unor argumente de oportunitate, aspect ce rezultă şi din dispoziţiile art. 129 alin. 2pct. 1 şi art. 130 din C.pr. civ.

În fine, critica privind nemotivarea hotărârii atacate, este neîntemeiată, deoarece judecătorul fondului exprimă într-un limbaj clar, precis, dar şi concis şi sintetic, care au fost motivele de fapt şi de drept pentru care a pronunţat o atare soluţie. ÎN acest sens, aşa cum rezultă din încheierea atacată, instanţa a avut în vedere atât cererea de chemare în garanţie formulată în subsidiar, numai pentru situaţia admiterii cererii reconvenţionale formulată de pârâtă împotriva reclamantei ( fila 281 din dosarul Tribunalului, vol. IV), excepţia de necompetenţă a instanţelor române invocată de chemata în garanţie cât şi apărările reclamantei în raport cu excepţia invocată ca atare (fila 281 faţă-verso din acelaşi dosar, acelaşi volum).

Împrejurarea că argumentele instanţei se caracterizează prin sinteza raţionamentelor juridice avute în vedere în analiza fiecărui demers procesual iniţiat de fiecare dintre părţile implicate, nu echivalează cu o „ insuficientă motivare”, atâta timp cât aceasta este inteligibilă, nu conţine omisiuni vădite. Aşadar, Curtea reţine că din perspectiva obligaţiei judecătorului de motivare a hotărârii, hotărârea nu trebuie să reprezinte un răspuns concret şi detaliat la toate afirmaţiile, negările sau contestările în raport cu partea adversă, dacă din întreaga economie a textului considerentelor, se înţelege răspunsul la fiecare dintre acestea. Cu atât mai mult cu cât, aşa cum reţinea şi Curtea, unele dintre susţineri, deşi în aparenţă diferite, se circumscriu aplicabilităţii sau inaplicabilităţii aceloraşi texte legale, dar, eventual cuprind teze diferite.

Având în vedere toate aceste considerente, Curtea a respins recursul ca nefondat.

Întrucât recurenta a căzut în pretenţii, în raport cu soluţia pronunţată asupra căii sale de atac, iar intimata pârâtă SC A. &C. SRL a fost nevoită să îşi asigure apărarea în prezenta cale de atac, împrejurare de natură a pricinui acesteia cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, iar culpa procesuală a recurentei derivă din soluţia pronunţată, în temeiul art. 451 din C.pr.civ. a obliga recurenta la plata acestor cheltuieli către intimata-pârâtă, al căror cuantum rezultă din dovezile depuse la dosarul cauzei (filele 145-146 din dosarul Curţii).

Domenii speta

Spete similare