Insolvenţă. Contestaţie tabel preliminar de creanţe. Cesiune de creanţă

Rezumat:

Prin încheierea contractelor de cesiune de creanţă (ce nu poate fi confundată cu cea de dare în plată sau novaţie sau cesiune de contract) se transmit, din patrimoniul cedentului în patrimoniul cesionarului toate creanţele nominalizate la valoarea lor nominală, cu toate garanţiile şi accesoriile lor aşa cum au existat în patrimoniul cedentului, păstrându-şi natura juridică.

(Decizia nr. 67 din 16 februarie 2017, dosar nr.1714/40/2016/a2)

Hotărârea:

Prin sentinţa nr. 449 din 17 octombrie 2016, Tribunalul Botoşani – secţia a II-a  civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins  contestaţia formulată de A, în contradictoriu cu debitoarea SC B. SA, prin administrator judiciar C.  şi intimata E. SA .

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel contestatorul A., criticând sentinţa pentru nelegalitate şi netemeinicie, arătând că toate cele trei contracte de cesiune de creanţa se înscriu în prevederile art. 1493 Cod civil, care reglementează cesiunea de creanţa ca dare în plată. Argumentul clauzelor contractuale, în special cele ale art. 3.8 ,3.9, 3.10, dar mai ales prin prevederile art. 4.3, conduce la certitudinea că aceste contracte au fost încheiate în vederea stingerii datoriei provenite din contractele de credit, cu consecinţa descărcării debitorului de obligaţia asumată prin aceste contracte.

E. nu ar trebui înscrisă în tabelul preliminar cu creanţele pretinse din contractele de credit întrucât nu mai deţine o creanţa asupra debitorului în sensul Lg. 85/2014, astfel încât să poată fi considerată creditoare îndreptăţită să participe la procedura insolventei, întrucât singurul temei al relaţionării dintre intimată şi SC B. SA ar fi prevederile art. 4.3 din contractual de cesiune, care arată că "cedentul rămâne obligat faţă de creditor pentru diferenţa de plata”. Sintagmele contractuale ale acestui articol sunt echivalente „în cazul în care rezultatele obţinute din valorificarea creanţelor sunt insuficiente pentru acoperirea în întregime a obligaţiilor debitorului faţă de creditor, cedentul rămâne obligat pentru diferenţa de plată".

Ori, prin verificarea valorilor contractelor cesionate la care se adaugă beneficiul încasării sumelor constituite ca şi garanţii de buna execuţie a lucrărilor rezultă ca nu ar mai exista nici o diferenţa care l-ar putea îndreptaţi pe creditor la o poziţionare pe tabelul creditorilor.

Apreciază că în mod incorect instanţa de fond nu a avut în vedere la soluţionarea acestui capăt de cerere calculul valorilor contractuale aşa cum l-a detaliat în contestaţie, mulţumindu-se să constate creanţa ca fiind sub condiţia încasării sumelor de la debitorul cedat.

Consideră că analizarea valorii contractelor de cesiune raportat la valoarea contractelor de credit este necesară la stabilirea existentei sau inexistentei raportului obligaţional dintre creditoarea intimată şi debitoarea în insolvenţă, de asemenea având importanţă deosebită şi la certitudinea sumelor pretinse.

Al doilea motiv de apel îl reprezintă nelegalitatea şi netemeinicia pronunţării asupra contestaţiei sale vizând înscrierea creditoarei E. în tabelul creditorilor, ca şi creditoare ipotecară în temeiul legii privind fuziunea dintre E.SA cu SC F.SA România.

Apreciază ca nelegală argumentaţia instanţei de fond vizând nepredarea proiectului de fuziune ca act autentic care consfinţeşte identificarea patrimoniului transferat-preluat.

Încheierea civila nr.3267/25.11.2015 pronunţata în dosarul nr.1477/1285/2015 a Tribunalului Specializat Cluj, prin care se constată legalitatea hotărârii adunării generale extraordinare a acţionarilor din 08.10.2015 prin care s-a aprobat fuziunea SC E SA cu SC F.SA prin absorbţie, face ea însăşi trimitere la o verificare de către instanţa a legalităţii faţă de proiectul de fuziune depus la Oficiul Registrului Comerţului Cluj şi publicat în Monitorul Oficial, conform art. 242, alin 2 (1), 2 (2), 2(3) din Lg 31/1990. Aşadar acest proiect de fuziune nu este un simplu act în procedura unei astfel de transformări comerciale, acestuia recunoscându-i-se puterea constitutive de drepturi şi calităţi prin publicarea lui în Monitorul Oficial şi prin verificarea lui de către instanţa de judecată.

Prin similitudine cu justificarea calităţii de garant în cazul înscrierilor în Cartea Funciară, dar şi în complinirea cerinţelor prevăzute de Codul civil şi de procedură civilă, proiectul de fuziune este cel care în forma autentică justifică identitatea dintre creditorul ipotecar anterior şi creditorul ipotecar actual care solicită înscrierea în tabelul preliminar.

Nu întâmplător intimata E. „s-a grăbit" să-şi înscrie ipoteca debitorului în insolvenţă SC B.SA în locul fostului creditor SC F. SA în urma solicitării administratorului judiciar a documentului justificativ pentru ipotecă.

Examinând legalitatea şi temeinicia sentinţei apelate, prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului şi a motivelor de apel invocate, Curtea constată că apelul este nefondat, pentru următoarele  considerente:

Criticile apelantului A. care preia argumentele expuse prin contestaţia adresată judecătorului sindic, au drept scop înlăturarea creditorului majoritar E. SA din Tabelul preliminar de creanţe al debitoarei SC B. SA- aflată în stare de insolvenţă, procedură deschisă de către judecătorul sindic prin încheierea de şedinţă nr. 353 din 14.07.2016, la cererea debitoarei prin administratorul statutar al acesteia, deşi creditorul majoritar menţionat a fost principalul susţinător şi finanţator al  debitoarei insolvente.

În esenţă, apelantul susţine că E. SA şi-a pierdut calitatea de creditor prin încheierea unor contracte de cesiune de creanţă, apreciind aceste acte ca fiind „adevărate plăţi ale creditului, adică modalităţi de stingere a obligaţiilor debitor-creditor”, fiind reale dări în plată.

Această susţinere însă este total eronată.

Fiindcă apelantul identifică instituţia juridică a cesiunii de creanţă cu cea a dării în plată, trebuie explicitate atât noţiunile cât şi diferenţele dintre ele.

Astfel, cesiunea de creanţă constituie un mijloc specific de transmitere a obligaţiilor constând în acordul de voinţă (contractual) prin care creditorul (numit cedent) transmite în mod voluntar, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanţă unei alte persoane (numită cesionar), care va deveni astfel creditor în locul său şi care va putea încasa creanţa cedată de la debitor (numit debitor cedat). Cesiunea de creanţă îşi realizează efectul translativ, în raporturile dintre cedent şi cesionar, din chiar momentul încheierii acordului lor de voinţă. Faţă de debitorul cedat însă, ca şi faţă de ceilalţi terţi (printre care, în primul rând, alţi cesionari ai aceleiaşi creanţe, precum şi creditorii cedentului), cesiunea de creanţă devine opozabilă numai din momentul notificării ei debitorului sau din momentul în care debitorul  o acceptă prin act autentic. Notificarea cesiunii poate fi făcută debitorului de către cedent sau de  către cesionar. Până la primirea notificării (sau până la acceptarea din proprie iniţiativă de  către debitor), acesta poate plăti valabil cedentului, stingând astfel obligaţia.

Prin efectul cesiunii de creanţă, dreptul de creanţă al cedentului se transmite cesionarului pentru valorificarea nominală a creanţei (chiar dacă transmiterea s-a făcut la un preţ mai mic ori cu titlu gratuit); creanţa se transmite împreună cu toate garanţiile care o însoţeau: privilegii, ipotecă, fidejusori, etc. La rândul său, debitorul păstrează împotriva cesionarului toate excepţiile pe care le putea opune cedentului. În cazul cesiunii de  creanţă cu titlu oneros, cedentul garantează cesionarului, în virtutea legii, existenţa şi valabilitatea creanţei în momentul cesiunii.

Noţiunea de „dare în plată” reprezintă mijlocul de  stingere a unei obligaţii constând în acceptarea de către creditor a unei alte prestaţii în locul celei datorate de către debitor. Acceptul creditorului trebuie să intervină chiar în momentul executării prestaţiei; dacă acest acord a fost prealabil, s-a realizat o novaţie prin schimbare de obiect. Darea în plată este o varietate a plăţii şi produce aceleaşi efecte: stinge obligaţia, împreună cu toate accesoriile ei. Atunci când obligaţia iniţială avea ca obiect plata unei  sume de bani, iar creditorul acceptă în loc transferul proprietăţii unui lucru, darea în plată realizează o vânzare, fiindu-i aplicabile, în acest caz, şi reglementările specifice acesteia.

Aşadar, nu poate fi confundată noţiunea de „cesiune de creanţă” cu cea de „dare în plată”, şi nici cu cea de „novaţie” sau „cesiune de contract”, fiecare având reglementări specifice.

Astfel,  art. 1566 Cod civil defineşte cesiunea de creanţă ca fiind: „Convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.”.

Art. 1492 Cod civil reglementează darea în plată astfel:

 ” (1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestaţie decât cea datorată, chiar dacă valoarea prestaţiei oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În acest din urmă caz, obligaţia se stinge atunci când noua prestaţie este efectuată.

 (2) Dacă prestaţia oferită în schimb constă în transferul proprietăţii sau al unui alt drept, debitorul este ţinut de garanţia contra evicţiunii şi de garanţia contra viciilor lucrului, potrivit regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepţia cazului în care creditorul preferă să ceară prestaţia iniţială şi repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanţiile oferite de terţi nu renasc”.

Nici instituţia juridică a novaţiei invocată în cauză nu este incidentă, având în vedere reglementarea prin  art. 1609 Cod  civil:

„(1) Novaţia are loc atunci când debitorul contractează faţă de creditor o obligaţie nouă, care înlocuieşte şi stinge obligaţia iniţială.

(2) De asemenea, novaţia se produce atunci când un debitor nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială. În acest caz, novaţia poate opera fără consimţământul debitorului iniţial.

(3) Novaţia are loc şi atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligaţia veche”.

Nici ideea privind calificarea contractelor de cesiune de creanţă ca fiind de fapt cesiuni de  contracte nu poate fi primită, având în vedere reglementarea din art.  1315 şi urm. Cod  civil, care nu poate fi incidentă în cauză faţă de scopul/ obiectul definit prin  art. 2.1 din fiecare „Contract de cesiune de creanţă”, respectiv „Cedarea drepturilor de creanţă nominalizate în Anexa 1 la  Contract.”

În speţă, creanţa de 9.250.151 lei, cu care a fost înscrisă de către administratorul  judiciar E. SA în tabelul preliminar al creditorilor sub condiţie suspensivă, cu rangul de prioritate prev. de art.159 pct. 3 din Legea nr.85/2006, provine din 3(trei) contracte de credit bancar încheiate (primul de către E. şi celelalte două de către F..SA) cu debitoarea SC B.SA, respectiv: nr. 65/08.05.2015, nr. 4/28.05.2015 şi nr. 5/21.11.2014.

De menţionat este faptul că în aceleaşi zile în care au fost încheiate contractele de credit bancar sus-menţionat, părţile au convenit, de comun acord încheierea unor contracte de cesiune de creanţă, respectiv nr. 65/CES/02/08.04.2015, nr.4/2015/CES/03/07.06.2016 şi nr. 5/2014/CES/03/04.05.2016.

În esenţă, prin contractele de cesiune de creanţă nominalizate, debitoarea insolventă SC B.SA în calitate de cedent a cedat creditoarei E. SA, în calitate de cesionar, în baza contractelor de credit menţionate, (cu actele adiţionale aferente), drepturile sale de creanţă nominalizate în Anexele la contracte „transmiţându-se din patrimoniul Cedentului în patrimoniul Cesionarului toate creanţele nominalizate, la valoarea lor nominală, cu toate garanţiile şi accesoriile lor, aşa cum au existat în patrimoniul Cedentului, păstrându-şi natura juridică”.

Relevantă în cauză este clauza înserată prin art. 4.3 în fiecare contract de cesiune de creanţă, prin care părţile au stipulat expres: „În cazul în care rezultatele obţinute din valorificarea creanţelor sunt insuficiente pentru acoperirea în întregime a obligaţiilor Debitorului faţă de Creditor, Cedentul rămâne obligat faţă de Creditor pentru diferenţa de plată”.

Prin această clauză, părţile au instituit un drept de preferinţă în favoarea creditoarei, în sensul că toate sumele ce urmau a fi achitate de către debitorii cedaţi (SC G. SRL, H. SRL, SC I.SRL), în urma derulării contractelor de execuţie de lucrări trebuiau depuse în contul creanţei sus-menţionate.

Aşadar, restituirea creditelor urma a fi făcută prioritar, din sumele datorate de debitorii cedaţi iar în cazul neacoperirii integrale a  creanţelor rezultate din cele 3 contracte de credit bancar, creditoarea E. SA urma a se îndrepta împotriva debitorului principal - SC B. SA.

Cum însă, contractele de execuţie de lucrări sunt nefinalizate, în curs de derulare, creditoarea E. SA, se poate îndrepta împotriva debitoarei insolvente, doar în cazul în care sumele încasate de la debitorii cedaţi nu acoperă integral fiecare creanţă, în mod corect fiind trecută în Tabelul preliminar creanţa totală sub condiţie suspensivă.

Aşadar este neechivoc faptul că în speţă nu se poate reţine nici existenţa unei novaţii, nefiind vorba despre o cesiune de creanţă prin schimbarea debitorului, nici existenţa unei dări în plată, nefiind vorba despre stingerea unei obligaţii de plată prin acceptarea de către creditor a unei alte prestaţii în locul celei datorate, debitoarea insolventă, păstrându-şi această calitate pentru diferenţele rămase după achitarea sumelor datorate de către debitorii cedaţi în urma executării contractelor de execuţie de lucrări, şi nici nu poate fi vorba despre cesionarea unor contracte, fiind irelevante argumentele apelantei referitor la calculele sale privind valorile înscrise în aceste contracte care ar acoperi creanţa E.SA.

Nici cel de-al doilea motiv de apel privind eronata înscriere a E. ca şi creditoare ipotecară în temeiul legii privind fuziunea dintre E. SA cu SC F. SA nu este întemeiat, apelanta neindicând nici o dispoziţie legală încălcată.

Prioritar trebuie menţionat faptul că actul doveditor al dreptului de ipotecă asupra garanţiilor imobiliare îl  constituie contractul de ipotecă autentificat sub nr.2298/21.11.2014 la J. ce are ca obiect ipoteca asupra imobilelor proprietatea SC B. SA intabulate în următoarele 7 Cărţi Funciare: (.......). Acest contract a fost ataşat declaraţiei de creanţă, împreuna cu copiile extraselor CF din care rezulta ipoteca înscrisă în favoarea F. SA.

Totodată prin Încheierea nr.3267/25.11.2015, Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr.1477/1285/2015 a constatat legalitatea hotărârilor AGA ale E. şi F. privind fuziunea dispunând totodată înregistrarea fuziunii în Registrul Comerţului, luându-se act şi de Proiectul de fuziune nr.1839/01.09.2015.

În aceste circumstanţe nu se verifica susţinerea apelantului privind nedepunerea documentelor care să ateste calitatea de creditor garantat a intimatei E. SA.

Inclusiv apelantul recunoaşte că prin Încheierea nr.3267/25.11.2015 a Tribunalului Cluj „i s-a recunoscut acestuia (Proiectului de fuziune) puterea constitutivă de drepturi şi calităţi prin publicarea lui în MO şi prin verificarea lui de către instanţa de judecata". Astfel, încheierea este actul care constată fuziunea, iar nu Proiectul de fuziune.

Fuziunea dintre E. şi F. SA a presupus mai multe etape şi documente, nu doar Proiectul de fuziune. Efectele fuziunii se produc de drept, în virtutea prevederilor Legii nr.31/1990, iar nu în baza Proiectului de fuziune. Fuziunea nu poate fi recunoscută fără constatarea legalităţii acesteia printr-o hotărâre judecătorească şi fără înregistrarea menţiunilor corespunzătoare în Registrul Comerţului, asigurându-se astfel opozabilitatea acesteia erga omnes.

Potrivit art.249 lit. b) din Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, fuziunea îşi produce efectele de la data înregistrării în Registrul Comerţului a Hotărârii ultimei Adunări Generale care a aprobat operaţiunea, cu excepţia cazului în care, prin acordul părţilor, se stipulează că operaţiunea va avea efect la o altă dată (31.12.2015 în speţă), este limpede că dovada fuziunii nu poate fi realizată în absenta documentului prin care s-a certificat legalitatea fuziunii şi anume Încheierea nr.3267/25.11.2015.

Trebuie precizat, cum bine a remarcat şi intimată că, odată cu fuziunea dintre E. şi F. din data de 31.12.2015, a avut loc o transmitere universală de drept, potrivit art.250 alin.1 lit. a) din Legea nr. 31/1990, a patrimoniului societăţii absorbite către societatea absorbantă, cuprinzând toate drepturile, obligaţiile, activele şi pasivele pe care societatea absorbită le avea. Aşa cum creditele s-au preluat fără necesitatea altor formalităţi, în acelaşi mod s-au preluat şi garanţiile.

Fuziunea, şi implicit transmiterea de drept a patrimoniului, a devenit opozabilă terţilor cu mult înainte de deschiderea procedurii insolvenţei, prin toate mijloacele prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, în sensul că, pe lângă înmatricularea în Registrul Comerţului a Încheierii nr.3267/25.11.2015, Proiectul de fuziune a fost publicat pe site-ul F.SA, al Registrului Comerţului şi al E., iar Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor E. SA din 08.10.2015 a fost publicată în Monitorul Oficial nr.258/18.01.2016, partea a IV-a.

De altfel, apelanta nu infirmă nici constituirea legală a dreptului de ipoteca prin contractul autentificat sub nr.2298/21.11.2014 în favoarea F.SA, nici fuziunea dintre E., societatea absorbantă şi F. SA, societate absorbită, şi nici transmiterea universală de patrimoniu în urma fuziunii.

În consecinţă, faţă de argumentele de fapt şi de drept expuse, criticile apelantei apar ca nefiind pertinente, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică, motiv pentru care, în temeiul art. 480 Cod pr. civilă, apelul de faţă urmează a fi respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare