Dare în plată a unui imobil ipotecat. Competenţă materială în apel aparţine secţiei a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului

Deliberând asupra apelului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 5/2016 pronunţată de Judecătoria Sibiu,  s-a respins  acţiunea formulată de reclamanta Banca X în contradictoriu cu pârâţii A.A. şi B.B. ca neîntemeiată.

A fost obligată  reclamanta la plata către pârâţi a sumei de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că între părţi a fost încheiat Contractul de credit nr. 1/2008, prin care reclamanta a acordat pârâţilor împrumutaţi un credit pentru nevoi personale nenominalizate în sumă de 68000 euro pentru o perioadă de 276 luni, începând cu 08.02.2008 şi până la 08.02.2031 (filele 10-14). Contractul a fost însoţit de un contract de ipotecă prin care a fost garantat creditul cu imobilul apartament, CF 1 Sibiu, top. 3/1.

La 19 mai 2016, pârâţii au înregistrat la sediul reclamantei o notificare prin care au Banca X cu privire la intenţia de a da în plată imobilul situat în mun. Sibiu, în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit nr.1/2008 (fila 8)

În drept, instanţa reţine că potrivit art. 3 din Legea 77/2016 „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.”

Art. 4 din acelaşi act normativ prevede condiţiile pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată, astfel: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit; c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;  d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Instanţa de fond a apreciat că susţinerile reclamantei cu privire la forma şi conţinutul notificării sunt neîntemeiate. Pârâţii au transmis reclamantei creditoare, prin intermediul notarului public C. C, o notificare prin care o informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4 din lege. Notificarea cuprinde şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite (23.06.2016 ora. 11 şi 27.06.2016, ora.11), în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor (Societatea profesională notarial C.C. Şi D.D.) în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorilor, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar.

Astfel, instanţa de fond a apreciat că dispoziţiile art. 5 din Legea 77/2016 sunt îndeplinite,  ţinând seama de faptul că notificarea îndeplineşte condiţiile prevăzute de Legea 77/2016.

În continuare, instanţa a analizat îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea 77/2016.

Creditorul şi consumatorii fac parte din categoriile prevăzute de art. 1 alin.1 din Lege, creditoarea fiind o instituţie de credit, iar consumatorii sunt persoane fizice. Cuantumul sumei împrumutate nu depăşeşte echivalentul în lei al 250.000 euro la data încheierii contractului de credit, pârâţii împrumutând suma de 68.000 euro. Consumatorii nu sunt condamnaţi printr-o hotărâre judecătorească pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită darea în plată, împrejurare ce rezultă din certificatele de cazier judiciar ataşate la filele 82-83 din dosar.

Creditul este garantat cu un imobil care are destinaţia de locuinţă, astfel cum rezultă din contractul de ipotecă ce însoţeşte contractul de credit.(fila 15) Aparentele neconcordanţe cu privire la identificarea în CF a imobilului dat în plată au fost lămurite prin încheierea OCPI în care s-a arătat că imobilul înscris în CF 5 a UAT Sibiu cu nr. top. 3/1, a fost adus din CF 1 Sibiu (fila 94) Mai mult, instanţa a apreciat că imobilul ipotecat are destinaţia de locuinţă, aspecte ce rezultă din categoria din care acesta face parte (apartament, 2 camere), din dovezile de plată a utilităţilor şi impozitului, precum şi din planşele foto depuse la dosar de către reclamantă (fila 19, filele 84-87).

Instanţa de fond a apreciat că aflarea în imposibilitatea/dificultatea de plată a creditului nu se numără printre condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 din Legea 77/2016, astfel că nu va analiza existenţa acestei împrejurări.

În considerarea celor reţinute, instanţa a respins acţiunea ca neîntemeiată, ţinând seama de faptul că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a procedurii privind darea în plată prevăzută de Legea 77/2016, astfel cum sunt enumerate la art. 4 din actul normativ.

În temeiul art. 451-453 din Codul de procedură civilă, reţinând culpa procesuală a reclamantei, instanţa de fond a dispus obligarea acesteia din urmă să plătească pârâţilor suma de 2500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu avocat-fila 71).

Împotriva acestei hotărâri a formulat Banca X solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei atacate, în sensul admiterii contestaţiei privind darea în plată şi să se dispună obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea cererii de apel s-a arătat că între Banca X  şi intimaţii A.A. si B.B. în calitate de împrumutaţi, a fost încheiat Contractul de credit nr. 1/2008 în baza căruia Banca a acordat un credit de nevoi personale nenominalizate, în cuantum de 68.000 RON, pe o perioadă de 276 de luni.

In vederea garantării obligaţiei de restituire a creditului, s-a constituit în favoarea băncii un drept de ipotecă imobiliară asupra imobilul situat în Sibiu, înscris în cf. nr. 1 Sibiu, top 3/1, proprietatea debitorilor A.A. si B.B., fiind astfel încheiat contractul de ipoteca autentificat sub nr. 2/2008 de BNP C.C.

La data de 19.05.2016, a recepţionat din partea intimaţilor notificarea prin care i s-a adus la cunoştinţă intenţia de a da în plată imobilul ipotecat descris mai sus, fiind convocaţi în vederea încheierii actului translativ de proprietate pentru data de 23.06.2016, ora 11,00 sau 27.06.2016, ora 11,00 la sediul Societăţii Profesionale Notariale C.C. si D.D. din Sibiu.

Prima instanţă a respins contestaţia băncii, reţinând că în speţă sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a procedurii privind darea în plată prevăzută de Legea nr. 77/2016, astfel cum sunt enumerate la art. 4 din actul normativ.

Se mai solicită SUSPENDAREA JUDECĂŢII CAUZEI CARE FORMEAZĂ OBIECTUL PREZENTULUI DOSAR, ÎN TEMEIUL ART. 413 ALIN. 1 PCT. 1 NCPC.

Sub acest aspect, solicită a se avea în vedere că prin decizia Curţii Constituţionale a României prevederile din art. l 1 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr.77/2016 au fost apreciate că sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii, Curtea statuând că instanţele judecătoreşti în faţa cărora au fost introduse acţiuni în baza Legii nr. 77/2016 vor fi obligate să verifice condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii şi să o aplice, astfel cum aceasta a fost configurată sub regimul Codului Civil din 1864 şi cu precizările aduse de Curtea Constituţională în considerentele deciziei ce va fi publicată în Monitorul Oficial al Românie.

Aşadar, decizia Curţii stabileşte necesitatea examinării anumitor condiţii suplimentare pentru darea în plată, referitoare la impreviziune a căror dezvoltare va fi efectuată prin motivarea hotărârii sale. Concluzia care se desprinde este că legea dării în plată este neconstituţională dacă aplicarea ei s-ar face exclusiv în lumina condiţiilor prevăzute la art. 4 şi, invers, devenind însă constituţională dacă acestor condiţii li se adaugă şi altele, esenţiale, pentru a se naşte un drept al consumatorului, aflat în situaţia premisă de la art. 4, de a i se stinge datoria prin mecanismul dării în plată.

Mai mult decât atât, Codul civil din 1864 nu reglementa impreviziunea, aceasta fiind conturată de doctrină şi jurisprudenţă, însă nu într-un mod unitar, ceea ce face necesară cunoaşterea precizărilor aduse de Curte sub acest aspect.

Conform prevederilor art. 147 alin. 1 şi 4 din Constituţia României, coroborate şi cu art. 31 alin. 1 şi 3 din Legea nr.47/1992, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, deci inclusiv situaţiilor juridice pendinte, care nu au devenit facta praeterita. Ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării acesteia este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat, mai ales că prin admiterea excepţiei, efectele deciziei Curţii Constituţionale se produc erga omnes.

In concluzie, cunoaşterea dreptului obiectiv aplicabil, atât de către instanţă cât şi de către părţi, este un element esenţial al dreptului la apărare, iar legea dării în plată devine constituţională în măsura în care se va verifica îndeplinirea pe lângă condiţiile existente şi altele, esenţiale, referitoare la impreviziune, conform precizărilor curţii, necunoscute la acest moment. Deci existenţa sau inexistenţa dreptului consumatorului născut în baza Legii nr. 77/2016 depinde de modul de aplicare a acestei legi, aşa cum a fost recroită prin intervenţia Curţii, motiv pentru care apreciază că se impune suspendarea cauzei până la publicarea considerentelor deciziei Curţii.

Conform art. 22 alin 2 C .proc.civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Or, în condiţiile în care Curtea a indicat expres că instanţele vor aplica impreviziunea potrivit precizărilor pe care le va face în legătură cu această instituţie, s-ar impune suspendarea cauzei până la publicarea deciziei Curţii sau cel puţin amânarea cauzei.

III. MOTIVE DE NELEGALITATE A SENTINŢEI ATACATE.

Având în vedere că prin decizia pronunţată în data de 25 octombrie 2016. Plenul Curţii Constituţionale, învestit în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României şi a art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, s-a pronunţat asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite şi a  constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile" din art. 11 teza întâi din Legea nr.77/2016 este neconstituţională, respectiv că prevederile din art. 11 leza întâi raportate la ari. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 suni constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii, în susţinerea apărărilor şi a căii de atac formulate, solicită în primul rând următoarele:

1. Necesitatea de a pune în vedere consumatorilor, A.A. şi B.B., să detalieze condiţiile de aplicare şi cazul concret de impreviziune aplicabil în cazul acestora.

Potrivit art. 22 alin. 2 teza a II-a C.proc.civ., pentru aflarea adevărului în cauză, prin stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Sarcina probei în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor impreviziunii revine consumatorului, deci a celui care a o invocă. Impreviziunea nu poate fi prezumată, iar creditorul nu poate fi pus în situaţia atipică de a face dovada unui fapt negativ. Impreviziunea, ca instituţie juridică, este expresia unei stări de fapt obiective, imposibil de prevăzut şi, prin urmare, cel care o invocă în folosul său este dator să o dovedească.

Mai mult decât atât, conform art. 5 din Legea nr. 77/2016, consumatorul trebuie să detalieze condiţiile de admisibilitate a cererii sale, obligaţie care se extinde şi asupra condiţiei impreviziunii, apreciată de Curtea Constituţională ca necesară pentru constituţionalitatea legii dării în plată.

În sistemul Codului Civil de la 1864, impreviziunea nu era reglementată. In timp. teoria şi mecanismul impreviziunii contractuale au fost recunoscute şi dezvoltate de doctrină şi jurisprudenţă, pe baza raportului dintre ari. 969 C. civ. din 1864, care consacra forţa obligatorie a contractului şi art. 970 care instituia principiul executării cu bună-credinţă a contractelor. Cu toate acestea, condiţiile impreviziunii desprinse de doctrina şi jurisprudenţă aferente Codului civil din 1864 nu au fost unitare, iar practica judiciară nu a fost constantă şi uniformă în această privinţă.

Doctrina vorbeşte în primul rând pe acest subiect despre premisele impreviziunii, acele elemente care, fără a îndeplini rolul de condiţii propriu-zise, au funcţia de pregătire a terenului în limitele căruia se poate vorbi de o situaţie de impreviziune: lipsa culpei debitorului; adică acesta nu a întreprins (cu rea-credinţă) nimic de natură a determina fie această schimbare, fie efectul produs asupra contractului; absenta unei clauze de adaptare a contractului (prezenta unor asemenea clauze ar avea semnificaţia aplicării principiului libertăţii contractuale a pârtilor si nu a impreviziunii); caracterul licit al neexecutarii obligatiilor (în ipoteza contrara nesituându-ne pe terenul impreviziunii contractuale, ci pe acela al răspunderii contractuale).

În principiu, elementele comune invocate cel mai adesea în doctrina şi jurisprudenţa Codului Civil de la 1864, cu titlu de condiţii care ar putea face posibila impreviziunea şi care trebuie îndeplinite cumulativ, sunt:

o Existenţa unui contract cu titlu oneros, comutativ, cu executare succesivă sau afectat de un termen suspensiv;

o Intervenţia unui eveniment excepţional, imprevizibil, care să aibă ca efect bulversarea, perturbarea gravă a contractului şi ruperea echilibrului contractual; schimbarea excepţională trebuie să aibă un caracter obiectiv, ce exclude elemente legate de situaţia personală a părţilor:

o Evenimentul a creat un dezechilibru semnificativ între prestaţiile părţilor astfel încât obligaţia uneia dintre părţi a devenit excesiv de împovărătoare;

o Evenimentul este ulterior încheierii contractului, dar anterior executării obligaţiei;

o Riscul determinat de o situaţie de impreviziune să nu se încadreze în categoria riscurilor contractuale asumate, deci inexistenta in contract a unei clauze de impreviziune, de adaptare a contractului.

În consecinţă, se impune ca instanţa să pună în vedere consumatorilor împrumutaţi să precizeze care sunt în concret cazurile de impreviziune intervenite în cazul lor şi să detalieze îndeplinirea condiţiilor de impreviziune şi efectele produse asupra convenţiei dintre părţi, indicând totodată probele pe care se întemeiază, având în vedere şi caracterul devolutiv al apelului.

În caz contrar, condiţiile pentru aplicarea legii dării în plată nu pot fi apreciate ca îndeplinite, soluţia fiind constatarea inadmisibilităţii procedurii de dare în plată şi deci, admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate şi admiterea contestaţiei băncii.

2.Motive referitoare la forma şi conţinutul notificării.

Instanţa a redat dispoziţiile art. 5 şi 4 din Legea 77/2016 şi, deşi a apreciat că se impune verificarea condiţiilor prevăzute de art. 4, a reţinut doar că în speţă debitorii au notificat banca în condiţiile în care cuantumul sumei este în limita plafonului prevăzut, că au contractat creditul pentru nevoi personale, că l-au garantat cu ipotecă şi că în consecinţă condiţiile legale sunt întrunite.

Condiţiile prevăzute de Legea nr. 77/2016 trebuie întrunite în mod cumulativ. Rezultă aşadar că, dacă nu este îndeplinită fie şi una singură dintre acestea, prevederile Legii nr. 77/2016 devin inaplicabile. Notificarea debitorului trebuie să cuprindă detalierea condiţiilor de admisibilitate a cererii de dare în plată, în aşa fel încât creditorul să fie în măsură să poată lua o decizie în cunoştinţă de cauză. Or, chiar dacă debitorii au calitatea de consumatori si creditul acordat a fost sub pragul de 250.000 EUR, apreciază, contrar celor reţinute de instanţa de fond, ca exista o scrie de aspecte care determina imposibilitatea de aplicare a procedurii prevăzuta de Legea nr. 77/2016:

Lipsa dovezilor din care să rezulte că imobilul care se doreşte a se da în plată are destinaţia de locuinţă.

Art. 3 din Legea nr. 77/2016 stabileşte scopul acestei legi, prevăzând că prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.

Conform art. 4 alin. 1 lit. c din Legea nr. 77/2016, pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: (...) c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.

Întrucât legea dării în plată nu oferă o definiţie a termenului imobil cu destinaţie de locuinţă şi nici nu face trimiteri la alte acte normative, singura definiţie legală la care ne putem raporta este cea din Legea nr. 114/1996: locuinţa reprezintă o construcţie alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele, dotările şi utilităţile necesare, care satisface cerinţele de locuit ale unei persoane sau familii.

În sens restrâns, prin locuinţă înţelegem imobilul - construcţie în care una sau mai multe persoane locuiesc în viaţa de zi cu zi.

Banca a acordat un credit, in cuantum de 68.000 RON, destinat pentru nevoi personale si refinanțare. Creditul a fost garantat cu ipoteca asupra imobilului situat în Sibiu.

Creditul acordat a fost aşadar unul de nevoi personale nenominalizate, încadrându-se astfel în teza a II-a a art. 4 alin. 1 lit. c din Legea nr. 77/2016 (indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă).

Aşadar, din modul de redactare a textului legal, imobilul trebuia să aibă destinaţia de locuinţă încă de la data încheierii contractului. Instanţa reţine că destinaţia de locuinţă a imobilului ar rezulta din contractul de ipotecă, însă este de observat că o astfel de precizare nu există. La momentul acordării creditului nu s-a specificat că acest imobil are destinaţia de locuinţă, destinaţia creditului nefiind pentru achiziţionarea unei locuinţe.

Prin urmare, nu este dovedit faptul ca imobilul garantat are sau nu destinaţie de locuinţa întrucât nu a fost transmis odată cu notificarea nici un document care sa ateste acest lucru. Nici în cuprinsul notificării nu se face menţiunea că acest imobil are destinaţia de locuinţă, intimaţii menţionând doar generic că împrumutul acordat a fost garantat cu ipotecă asupra imobilului descris mai sus.

De altfel, aceasta obligaţie a destinaţiei de locuinţa a imobilului, incumba debitorului, care a înţeles sa beneficieze de dispoziţiile Legii nr. 77/2016 si, in aceasta calitate, acesta trebuia sa dovedească amănunţit îndeplinirea tuturor condiţiilor enumerate de art. 4 din Legea nr. 77/2016.

Pe de alta parte, este cert că intimaţii nu folosesc imobilul ca locuinţă, aceştia având domiciliul la altă adresa, aşa cum indică şi în notificarea transmisă băncii, iar nu la adresa imobilului ipotecat.

Consideră apelanta că destinaţia de locuinţa este data imobilului in care intimaţii locuiesc efectiv, adică adresa acestora de domiciliu.

Intimaţi nu fac dovada faptului ca sunt in dificultate de plata. Nu a fost demarata executarea silita pentru recuperarea creditului.

La data de 13.05.2016 a intrat in vigoare legea 77/2016, care permite consumatorilor (debitorilor contractului de credit) sa ofere, in anumite condiţii, in schimbul datoriei imobilul ipotecat. Scopul legiuitorului este acela de a da posibilitatea debitorilor aflaţi in situaţia de a nu mai putea rambursa creditul, sa beneficieze de procedura darii în plata.

Consideră apelanta că obligaţia principala de restituire a creditului, rămâne valabila, legea dând posibilitatea debitorilor, doar daca sunt in dificultate, in imposibilitate de plata, pentru motive temeinice sau obiective sa le ofere varianta stingerii datoriei izvorâte din contract prin darea in plata a imobilului ipotecat. Intenţia legiuitorului a fost aceea de a da posibilitatea stingerii datoriei in schimbul imobilului ipotecat, evitându-se astfel cheltuielile de executarea silita, pe care le-ar fi suportat tot consumatorul.

Interpretând altfel, nu ar mai exista nici o raţiune pentru executarea obligaţiilor din contractele de credit si ar încuraja reaua credinţa a debitorilor care ar putea reveni oricând asupra obligaţiei asumate la încheierea contractului. In aceasta lumina, forţa obligatorie intre părţi a contractelor nu ar mai avea eficienta.

In cazul de fata, debitorii nu au făcut dovada existentei unor împrejurări obiective sau unor motive temeinice care ar fi determinat dificultăţi la plata sau imposibilitatea îndeplinirii in continuare a obligaţiilor de plata potrivit graficului de rambursare, alegând varianta cea mai simpla a darii in plata a imobilului ipotecat si înlăturând cu buna ştiinţa obligaţiile asumate la încheierea contractului.

Instanţa de fond nu a analizat aceste apărări, dând o soluţie nelegala si netemeinica si, fata de argumentele expuse mai sus, consideră ca Legea nr. 77/2016 nu poate fi aplicata in speţa.

Totodată pentru a opera darea in plata, in spiritul legii este imperios necesar sa se facă dovada ca debitorii sunt in dificultate de plata. Legea nr. 77/2016 constituie o derogare de la dispoziţiile de drept comun potrivit cărora executarea obligaţiilor izvorâte din contractele încheiate rămâne obligatorie pentru părţile contractante. Doar daca se face o astfel de dovada, de imposibilitate obiectiva de plata în continuare a creditului, legea da posibilitatea debitorilor de a oferi spre dare in plata imobilul ipotecat. In caz contrar, daca aceştia pot plăti in continuare, ei rămân obligaţi la executarea obligaţiilor, aşa cum si le-au însuşit la semnarea contractului, mai ales că teza I a art. 11 din lege, ce privea riscul provenit din devalorizarea bunurilor imobile a fost declarat neconstituţional.

Cu privire la acest aspect, instanţa de fond nu s-a pronunţat în nici un fel, incluzând în considerente apărările formulate prin întâmpinare si susţinute in dezbateri pe fondul cauzei.

3. Motive referitoare la imobilul care se dă în plată.

În opinia apelantei, judecătoria ar fi trebuit să aibă în vedere motivele din contestaţie referitoare la imobil, luând în considerare aspectele invocate care trebuiau dovedite în cauză pentru a se putea finaliza procedura dării în plată şi care nu au fost complinite prin dovezile necesare în acest sens.

Nu exista dovada ca imobilul nu are datorii fata de Asociaţia de Proprietari şi fata de furnizorii de utilităţi sau că au fost achitate taxele şi impozitele aferente:

Notificarea transmisa la data de 19.05.2016 nu are anexata dovada faptului că, la  acest moment, intimaţii nu au nici un fel de datorie fata de Asociaţia de Proprietari sau fata de furnizorii de utilităţi.

Ori, la momentul încheierii actului translativ de proprietate, notarul public este obligat sa solicite prezentarea actelor care dovedesc aceste aspecte, fiind împiedicat sa perfecteze actul in situaţia existentei unor astfel de datorii, afara de cazul in care cumpărătorul este de acord.

De asemenea, nu s-a făcut nici dovada achitării la zi a taxelor şi impozitelor pentru imobilul în discuţie, în vederea efectuării transferului de proprietate, noi fiind puşi în situaţia de a prelua un imobil, fără a avea garanţia că nu are înregistrate datorii, ceea ce nu înseamnă în niciun caz echilibrarea riscurilor izvorâte din contractul de credit.

Intimaţii invită apelanta să se prezinte la notarul public pentru a i se transmite dreptul de proprietate asupra imobilului mai sus descris, în vederea stingerii obligaţiilor de plată care rezultă din contractul de credit încheiat cu aceştia.

Notificarea transmisa nu au fost însoţită de un extras c.f. la zi din care să rezulte că imobilul este liber de orice sarcini, nu există notate litigii sau dezmembrăminte a dreptului de proprietate, fiind în imposibilitate de a verifica situaţia actuală a acestuia. Precizează că odată cu notificarea a fost transmis doar un extras de carte funciara din anul 2008, care nu mai este actual, fiind depăşit cu mult termenul său de valabilitate.

Apelanta nu îşi poate asuma preluarea unui imobil grevat de sarcini sau care nu corespunde din punct de vedere topografic cu cel adus în garanţie si, in atare condiţii, in lipsa unui extras actual de carte funciara nu poate face verificările care se impun.

Diminuarea cheltuielilor de judecată.

Sentinţa este criticabilă şi sub aspectul stabilirii în sarcina apelantei a sumei de 2500 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, sumă pe care solicită să fie diminuată, pentru că este disproporţionată în raport de complexitatea cauzei şi munca prestată de avocat în sensul art. 451 alin. 2 C. proc. civ.

În drept: art. 480 alin. 2 teza I şi urm. NCPC, Legea nr. 77 /2016.

În probaţiune: înscrisuri şi interogatoriu debitorilor.

Taxă timbru  de 20 lei.

Intimaţii  nu au depus întâmpinare.

La termenul de judecată din data de 08.03.2017, instanţa a invocat, din oficiu, şi a pus în discuţia părţilor, excepţia de necompetenţă funcţională a Secţiei I Civilă a Tribunalului Sibiu, raportat la dispoziţiile Legii nr. 77/2016.

Reprezentanţii părţilor au arătat că lasă la aprecierea instanţei.

Instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă funcţională a Secţiei I Civilă a Tribunalului Sibiu.

Art. 248 alin. 1 C.pr.civ. prevede că instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, (…) care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Conform art. 1 alin. 1- 3 din Lg. nr. 77/2016, (1) Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor. (2) Consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (3) Dispoziţiile prezentei legi se aplică şi în cazul în care creanţa creditorului izvorând dintr-un contract de credit este garantată cu fideiusiunea şi/sau solidaritatea unuia sau mai multor codebitori sau coplătitori. 

Având în vedere obiectul cauzei şi raporturile invocate între părţi – consumator şi instituţie de credit, se constată că soluţionarea prezentei cauze intră în competenţa Secţiei II civile, de contencios administrativ şi fiscal al Tribunalului Sibiu, sens în care se va admite excepţia de necompetenţă funcţională a Secţiei I Civilă a Tribunalului Sibiu, excepţie invocată din oficiu şi în consecinţă, se va dispune declinarea competenţei de soluţionare a apelului declarat de apelanta reclamantă Banca X împotriva sentinţei civile nr. 5/2016, pronunţată de Judecătoria Sibiu, în favoarea Secţiei II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Sibiu.

Domenii speta

Spete similare