Divorţ fără minori culpă comună , despăgubiri

Prin Sentinţa civila nr. 481/26.01.2016 pronunţată în cauză, instanţa a admis cererea de chemare în judecată şi în parte cererea reconvenţională, a dispus desfacerea căsătoriei dintre părţi din culpă comună şi a respins cererea pârâtei-reclamante de obligare a reclamantului-pârât la plata de despăgubiri.

Pentru a decide în acest sens, instanţa a reţinut că părţile s-au căsătorit la data de , căsătoria fiind înregistrată în Registrul de stare civilă a Primăriei  , sub nr. din  , din căsătoria părţilor nerezultând copii minori la această dată (fila 8).

Conform prevederilor art. 6 alin. 6 C. civ., dispoziţiile legii noi sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, obligaţia legală de întreţinere. În acord cu dispoziţiilor art. 39 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispoziţiile Codului civil privind divorţul se aplică fără a deosebi între căsătoriile încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare.

Instanţa reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 373 lit. b Cod civil, divorţul poate avea loc: b) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă iar potrivit prevederilor art. 379 alin. 1 din acelaşi act normativ, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorţul se poate pronunţa dacă instanţa stabileşte culpa unuia dintre soţi în destrămarea căsătoriei iar dacă din probele administrate rezultă culpa ambilor soţi, instanţa poate pronunţa divorţul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorţ, dispoziţii care se coroborează cu cele ale art. 934 C. pr. Civ., care prevăd că instanţa va pronunţa divorţul din culpa ambilor soţi, chiar şi atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile administrate reiese că amândoi sunt vinovaţi de destrămarea căsătoriei.

Instanţa constată întemeiată cererea de chemare în judecată şi în parte cererea reconvenţională, din probele administrate în cauză reieşind vina comună a ambelor părţi, întrucât acestea nu au făcut eforturi în vederea înlăturării stării tensionate şi a menţinerii relaţiilor de căsătorie şi a unei bune comunicări pentru a evita destrămarea familiei. Comportamentul ambelor părţi a determinat estomparea afecţiunii dintre soţi, a respectului dintre ei şi comunităţii spirituale, relaţiile dintre aceştia fiind tensionate încă de dinainte de începerea relaţiei extraconjugale a reclamantului, astfel cum reiese din declaraţia martorului R G, încălcându-se obligaţia de respect reciproc, fidelitate şi sprijin moral, instanţa având în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 309 alin. 1 C.civ., soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral, aceştia având îndatorirea de a locui împreună.

Instanţa reţine ca întemeiate susţinerile pârâtei privitoare la relaţia extraconjugală a soţului său, aceste aspecte fiind recunoscute chiar de reclamant, însă, în ceea ce priveşte momentul de la care pârâtul a încălcat obligaţia de fidelitate, din coroborarea tuturor mijloacelor de probă din cauză reiese ca fiind cel mai devreme cu 10-11 ani în urmă, în timp ce separaţia în fapt a părţilor care au continuat să locuiască în acelaşi imobil, însă în camere diferite s-a produs cu 12 ani în urmă, astfel cum reiese din mărturisirea pârâtei în cadrul interogatoriului. Prin urmare, instanţa reţine că motivele de separaţie în fapt a părţilor au survenit anterior începerii de către reclamant a unei relaţii extraconjugale, pe fondul certurilor dintre părţi astfel cum reiese din declaraţia martorului R G şi din răspunsurile pârâtei la interogatoriu. Instanţa reţine că din cauza atmosferei tensionate din casă şi a neînţelegerilor cu pârâta, fiul cel mare al părţilor a preferat să locuiască câţiva ani de zile în laboratorul de radiologie.

În cauza de faţă, este evident că relaţiile dintre soţi nu mai corespund celor definite de articolul de lege menţionat anterior iar instanţa, constatând ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, în temeiul art. 373 lit. b C. civ., ale art. 379 alin. 1 C. civ. şi art. 934 C. proc. civ., va admite cererea principală şi în parte pe cea reconvenţională şi va dispune desfacerea căsătoriei din culpa comună a părţilor.

Sub aspectul capătului de cerere referitor la nume, instanţa va da efect dispoziţiilor art. 383 alin. 1 C.civ., care stipulează că la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii pot conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, instanţa urmând a lua act de această înţelegere prin hotărârea de divorţ. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soţi sau de interesul superior al copilului, instanţa poate să încuviinţeze ca soţii să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înţelegeri între ei iar dacă nu a intervenit o înţelegere sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi vor purta numele dinaintea căsătoriei, potrivit alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol.

În conditiile in care legiuitorul nu a prevazut in textul normativ care sunt aceste motive temeinice si nici criteriile ce trebuie avute in vedere la stabilirea lor, sarcina identificarii acestora revine instantei de judecata iar acest lucru nu se poate face decat pornind de la situatia de exceptie prevazuta de text si de la probele administrate de parti. Fiind o exceptie de la regula revenirii sotilor la numele purtat anterior desfacerii casatoriei prin divort, aceasta este de strica interpretare si aplicare iar motivele ce pot justifica aplicarea ei trebuie sa fie temeinice, in sensul ca, daca instanta nu incuviinteaza pastrarea numelui se produce sotului in cauza o vatamare grava. Faptul ca pârâta poartă acest nume de 35 de ani şi a fost cunoscută cu acest nume în viaţa socială şi profesională nu reprezinta un motiv temeinic, care sa justifice, incuviintarea pastrarii de catre aceasta a numelui dobandit prin casatorie.

Pentru aceste considerente, instanţa urmează a dispune ca reclamanta să revină la numele avut anterior căsătoriei, şi anume, acela de C.

În ceea ce priveşte capătul de cerere formulat de pârâtă privind acordarea despăgubirilor, instanţa reţine dispoziţiile art. 388 C.civ., conform cărora soţul nevinovat, care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soţului vinovat să îl despăgubească iar potrivit dispoziţiilor art. 45 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 388 C.civ. sunt aplicabile în cazul în care motivele de divorţ s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil.

Având în vedere soluţia dată pe capătul principal de cerere şi pe cererea reconvenţională, instanţa urmează a respinge capătul de cerere formulat de către pârâta S T L în contradictoriu cu pârâtul S Ţ D, privitor la acordarea de daune, ca neîntemeiat.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. 1 C. pr. Civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată iar, în conformitate cu prevederile alin. 2 a aceluiaşi articol, când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată iar dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea acestora.

Având în vedere soluţia ce urmează a fi pronunţată în cauză, instanţa urmează a dispune compensare cheltuielilor de judecată realizate în cauză.

Domenii speta

Spete similare