Uzucapiune

Conţinut speţă:

În speţă se aplica Decretul-lege nr. 115/1938, având în vedere că după o scurtă perioadă în care, în temeiul Legii nr. 389/1943 au fost în vigoare şi în regiunile cu carte funciară dispoziţiile Codului civil român, în privinţa uzucapiunii, prin Legea nr. 241 din 1947 a fost pus în aplicare în Transilvania, Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, aplicabil deja în Bucovina potrivit Decretului-lege nr. 115/1938.

Aceasta reglementare prevede două situaţii diferite de aplicare a uzucapiunii, prima reglementată de art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938, care permite dobândirea dreptului de către cel care, fiind înscris nelegitim în cartea funciară, l-a posedat timp de 10 ani, constituind astfel un efect al posesiei „tabulare” şi cea de-a doua, de art. 28 care reglementează uzucapiunea „extratabulară”, împotriva cărţii funciare, prin stăpânirea de fapt asupra imobilului timp de 20 de ani de la decesul titularului înscris în cartea funciară, ori de la înscrierea declaraţiei acestuia de renunţare la drept.

Așadar, uzucapiunea este o sancţiune civilă aplicabilă adevăratului proprietar al unui imobil, ce lasă bunul său în posesia unei terţe persoane care face acte de posesie sub nume de proprietar, într-un termen defipt de lege. Uzucapiunea se fondează pe posesia îndelungată a imobilului aflat în circuit civil.

Potrivit art. 6 din Legea 241/1947 posesiunea cerută în vederea uzucapiunii, în cazurile prevăzute de articolul 27 şi 28 din legea pentru unificarea dispoziţiunilor privitoare la cărţile funciare, trebuie să îndeplinească condiţiunile cerute de codul civil.

 Așadar posesia pentru a fi aptă să ducă la uzucapiune în favoarea celui care posedă,  trebuie sa fie utilă adică sa fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar. Acestea sunt calitățile posesiei care o fac utilă și duc astfel la dobândirea dreptului de proprietate.

Posesia poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care consta în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun, cu intenția şi voința de-a se comporta faţă de toţi ceilalți ca proprietar sau titular al altui drept real. Din definiția posesiei mai sus menționată, rezultă că pentru existenţa posesiei sunt necesare două elemente: unul material - corpus şi altul psihologic - animus. Elementul material, corpus, constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire sau folosire, exercitate asupra lucrului. Acest element (corpus) se poate materializa şi în anumite acte juridice pe care posesorul le poate încheia cu privire la acel bun. Elementul psihologic, animus, consta în intenţia sau voința posesorului de-a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau titular al altui drept real.

Posesia se dobândește sau se pierde prin întrunirea sau pierderea celor doua elemente: corpus şi animus. Elementul material al posesiei poate fi ușor dovedit, întrucât are un caracter obiectiv, aparent şi deci perceptibil. În ce privește animus, acesta fiind un element de natura psihică, prezintă serioase dificultăţi sub aspectul probațiunii, el trebuie să fie prezent direct şi nemijlocit în persoana posesorului. El nu se poate dobândi şi exercita prin altul. Proba elementului intențional este facilitată de lege, prin instituirea a doua prezumţii legale. Astfel, art. 1854 Cod civil prevede ca "posesorul este presupus ca poseda pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu este probat că a încercat a poseda pentru altul" .Altfel spus, exista prezumția ca cel ce deține un lucru, până la proba contrarie, este posesorul acelui lucru. A doua prezumție legala este instituita de articolul 1855 din Cod civil şi constituie reversul celei dintâi. Textul precizează ca "atunci când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeași calitate, dacă nu este proba contrarie".

( Tribunalul Bihor- Secţia I civilă, decizia civila nr.965/A/2016)

Domenii speta

Spete similare