Contestaţia în anulare specială. Greşeli materiale. Înţeles. Omisiunea cercetarii unuia dintre motivele de casare.

Domeniu asociat: Contestaţie în anulare.

Contestaţia în anulare specială. Greşeli materiale. Înţeles. Omisiunea cercetarii unuia dintre motivele de casare.

Contestaţia în anulare poate fi exercitată în scopul retractării hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale, doar în cazurile limitativ prevăzute de lege.

Greşelile materiale la care se face referire în textul normei din art.503 alin.2 pct.2 din  NCPC , sunt erori evidente, involuntare realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date aflate la dosarul cauzei, care au fost săvârşite în legătură cu dezlegarea dată apelului. Aceste dispoziţii trebuie interpretate în mod restrictiv, neputând fi îndreptate prin această cale greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a faptelor din dosar. De asemenea, eroarea materială care justifică admiterea unei contestaţii în anulare specială, nu poate fi consecinţa interpretării unui text de lege de către instanţă.

Motivul de contestaţie privind nepronunţarea de către instanţa de apel asupra cererii de suplimentare a probatoriului, prin obligarea debitoarei intimate împotriva căreia se formulase cererea de deschidere a procedurii insolvenţei de a depune fişele de cont analitice şi ultima balanţă de verificare analitică, nu îşi pot găsi încadrarea între motivele prevăzute limitativ de lege, respectiv in art.503 alin.2 pct.2 şi 3 din Cpciv.

art.503 alin.2 pct.2 si 3  din  Noul Cod de procedura civilă

 (CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A VI-A CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR. 170 A din 27.01.2017)

Prin DECIZIA CIVILĂ Nr.972A/2016 de la data de 01 Iunie 2016, a CURTII DE APEL BUCUREŞTI-SECŢIA A VI-A CIVILĂ,  se respinge apelul declarat de apelanta CII C.A., lichidator judiciar al RGS S SRL, împotriva Sentinţei civile nr.1330 din 25.02.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a VII-a Civilă, în contradictoriu cu intimata SC „M C” SRL, ca nefondat.

In motivare se arata ca o primă critică formulată în prezentul apel de către apelanta – creditoare este aceea că suma indicată prin cererea de deschidere a procedurii este o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, ce depășește valoarea prag, fiind determinată în baza facturii fiscale RGS6/05.11.2012. În analiza caracterului cert al creanţei Curtea are în vedere dispoziţiile art.663 N.C.pr.civ. potrivit cărora creanţa este certă atunci când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu. Creanța solicitată de către creditoare nu este certă deoarece, după cum în mod corect a constatat și judecătorul sindic, factura prezentată nu a fost acceptată la plată de către debitoare.

Sub acest aspect, se reține, pe de o parte, că prin contestația formulată de M C, societatea debitoare contestă prestarea serviciilor de către creditoare și existența obligației de plată, iar pe de altă parte că înscrisurile prezentate de creditoare nu fac dovada debitului pretins.

Potrivit înscrisului intitulat „Obligații plată clienți scadente până la 31.12.2014” depus de lichidatorul judiciar al creditoarei la dosarul de fond, în evidențele fiscale ale creditoarei este înregistrată factura fiscală RGS6/05.11.2012 în valoare de 50.000 lei, din care s-ar fi achitat la data de 30.12.1899 suma de 2.300 lei. De asemenea, penalitățile aferente debitului principal au fost calculate pentru anul 2011, în condițiile în care factura invocată este din 2012.

În aceste condiții în mod corect a constatat judecătorul sindic că nu sunt îndeplinite condițiile art.5 pct.20 din Legea nr.85/2014.

Nici chiar prin prezentarea înscrisurilor anexate cererii de apel, creditoarea nu a prezentat dovezi concrete din care să rezulte caracterul cert al creanței. S-a prezentat o fișă analitică partener, în care se menționează existența unei plăți parțiale în data de 25.11.2012, fiind indicată de această dată chitanța nr.5, document care, însă, nu a fost prezentat. Data de 25.11.2012, rezultată din evidențele creditoarei, este diferită de data de 15.11.2012 sau de data de 30.12.1899, date, care la rândul lor au rezultat din evidențele creditoarei, însă au fost prezentate în fața tribunalului.

Totodată, simpla indicare a unei facturi fiscale emisă de creditoare și nesemnată, dar achitată de debitoare, nu denotă modul de lucru al celor două societăți și nici nu dovedește caracterul cert al creanței invocate în litigiul de față.

Se reţine, astfel, că apelanta – creditoare şi-a întemeiat cererea de deschidere a procedurii, precum și criticile din apel, pe o creanţă care nu respectă prevederile art.662 C.pr.civ. şi art.5 din Legea nr.85/2014.

În atare condiții, în lipsa unei creanțe certe, nu se mai impune a se analiza dacă intimata – debitoare a răsturnat prezumția relativă referitoare la starea de insolvență, deoarece, chiar și în cazul în care criticile ar fi fondate, acestea nu ar fi în măsură să conducă la schimbarea soluției pronunțată de judecătorul sindic.

Impotriva acestei decizii, Cabinetul Individual de insolventa C.A., lichidator judiciar al debitorului RGS S SRL a formulat contestatie in anulare speciala, potrivit art. 503 alin.(2) pentru următoarele motive: dezlegarea data recursului este rezultatul unei erori materiale;instanţa de recurs, respingând recursul sau admitandu-l in parte, a omis sa cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent in termen.

In sustinerea contestatiei, se arata ca instanta de apel din eroare si/sau omisiune nu se pronunţa asupra caracterului cert in conformitate cu cele invocate, adică art.5 pct. 20 din Legea 85/2014, ci acesta face trimitere la dispoziţiile art 663CPC; Instanţa de apel pleacă astfel de la o premisa/definitie greşita a caracterului cert preluând aceste elemente la capitolul executare silita; in cauza nu s-a făcut referire la motivul de casare invocat, adică art.5 pct. 20 din Legea 85/2014 si in mod eronat se face trimitere la definiţia creanţei certe din capitolul executare silita din CPC.

S-a solicitat prin apel suplimentarea probatoriului (avand in vedere ca firma RGS este in faliment si administratorul statutar a predat doar parţial anumite documente contabile), cu următoarele documente aflate la partea adversa:fisele de cont analitice(401, 411, 409, etc.) in relaţiile de afaceri cu RGS S - de unde va rezulta daca creanta RGS a fost sau nu inregistrata in contabilitatea M C; ultima balanţa de verificare analitica;instanţa de apel nu se pronunţa si nu motivează admiterea sau respingerea depunerii actelor.

Instanţa de apel nu face nicio referire la motivul de apel si anume, recunoasterea debitului prin plata parţiala a acestuia, asa cum rezulta din actele contabile, instanţa de apel nepronuntandu-se in nici un fel asupra acestui aspect.

Contestaţia a fost declarată în termenul legal, fiind scutită de la plata taxelor de timbru prevăzute de lege.

Intimata SC M C SRL a depus la dosar intampinare, solicitand respingerea contestaţiei în anulare şi menţinerea hotărârii pronunţata de instanţa de apel ca temeinică şi legala.

Părţile nu au solicitat alte probe, in afara inscrisurilor aflate in dosar.

Analizând actele dosarului şi contestaţia formulată, Curtea constată şi reţine următoarele:

Contestatoarea îşi întemeiază cererea pe dispoziţiile art.503 alin.2 pct.2 din Cpciv., referitor la dezlegarea dată de instanţă ca „rezultat al unei erori materiale” şi pe dispoziţiile art.503 alin.2 pct.3 din Cpciv. referitor la „omiterea de către instanţa de recurs a cercetării unuia dintre motivele de casare invocate de recurent în termen”.

Astfel, în susţinerea primului motiv din contestaţia în anulare, se invocă faptul că instanţa de apel din eroare/omisiune nu se pronunţă asupra caracterului cert al creanţei pe care creditoarea contestatoare îşi întemeiază cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată împotriva debitoarei intimate M C SRL, prin raportare la dispoziţiile art.5 pct.20 din Legea nr.85/2014, care îşi găseau in speta aplicabilitatea, ci prin raportare la alte dispoziţii, respectiv ale art.662-663 din Cpciv.

Curtea reţine, in primul rand, că o contestaţie în anulare poate fi exercitată în scopul retractării hotărârii judecătoreşti pronunţate cu nesocotirea unor norme procedurale, doar în cazurile limitativ prevăzute de lege.

Greşelile materiale la care se face referire în textul normei din art.503 alin.2 pct.2 din Cpciv., sunt erori evidente, involuntare realizate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date aflate la dosarul cauzei, care au fost săvârşite în legătură cu dezlegarea dată apelului. Aceste dispoziţii trebuie interpretate în mod restrictiv, neputând fi îndreptate prin această cale greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a faptelor din dosar. De asemenea, eroarea materială care justifică admiterea unei contestaţii în anulare specială, nu poate fi consecinţa interpretării unui text de lege de către instanţă.

În ce priveşte certitudinea creanţei contestatoarei, instanţa de apel a analizat apărările debitoarei intimate care, pe calea contestaţiei faţă de cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulate împotriva sa, nu a recunoscut prestarea serviciilor de către apelanta creditoare şi, deci, existenţa obligaţiei de plată corespunzatoare. Instanţa de apel care a pronunţat decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare, a concluzionat că nu erau îndeplinite condiţiile cerute de art.5 pct.20 din Legea nr.85/2014 privind procedura insolventei, creanţa nefiind certă, în sensul că existenţa acesteia nu era neîndoielnică, facandu-se trimitere si la dispozitiile art.663 din Cpciv.

Se observă, deci, că motivul supus analizei Curţii, in legatura cu temeiul de drept prin prisma caruia a fost verificata situatia de fapt rezultata din actele dosarului si care a fundamentat solutia, privind, deci, o aplicare gresita a legii de catre instanta de apel, nu poate fi calificat drept o eroare materială.

Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care presupune că soluţia care se pronunţă în mod definitiv în orice litigiu să nu mai poată fi contestată şi repusă pe rol. Prin urmare, contestaţia în anulare întemeiată pe dispoziţiile art.503 alin.2 pct.2 din Cpciv., nu poate fi formulată pentru remedierea unor greşeli de judecată, cum sunt cele susţinute prin cererea formulată in speta.

De asemenea, motivul de contestaţie privind nepronunţarea de către instanţa de apel asupra cererii de suplimentare a probatoriului, prin obligarea debitoarei intimate împotriva căreia se formulase cererea de deschidere a procedurii insolvenţei de a depune fişele de cont analitice şi ultima balanţă de verificare analitică, nu îşi pot găsi încadrarea între motivele prevăzute limitativ de lege, respectiv in art.503 alin.2 pct.2 şi 3 din Cpciv.

În ce priveşte nepronunţarea de către instanţa de apel asupra unuia dintre motivele de apel în legătură cu recunoaşterea debitului, prin plata parţială a acestuia de către debitoarea intimată M C SRL, pe de-o parte, se constată că instanţa de apel motivează fara echivoc că „achitarea de către debitoare a unei facturi emise  de creditoare nu denotă modul de lucru al celor două societăţi şi nu dovedeşte caracterul cert al creanţei în litigiu”, pe de altă parte, contestatoarea nu poate să invoce prevederile art.503 alin.2 pct.3 din Cpciv., întrucât contestaţia în anulare pentru acest motiv nu poate fi exercitată decat impotriva deciziilor pronuntate in recurs, nu si împotriva hotărârilor date în apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs, cum este si cazul deciziei civile nr.972/A/2016 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VI-a Civilă.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art.508 din Cpciv., Curtea a respins contestaţia în anulare ca nefondată.

Domenii speta

Spete similare