Aplicabilitatea art.52 din Codul muncii

Sentinţa civilă nr. 875

Data: 10.03.2017

Autor : Mitrache Ancuţa Monica

Domeniu asociat: raporturi de muncă

Titlu: aplicabilitatea art.52 din Codul muncii

Prin cererea înregistrată la data de 25.11.2015  pe rolul Tribunalului Prahova - Secţia I Civilă sub nr. 7142/105/2016, contestatorul B.M. a chemat în judecată pe XXX, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună anularea Deciziei nr. 140/14.11.2016, repunerea părţilor în situaţia anterioară suspendării contractului individual de muncă, obligarea unităţii pârâte la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate şi cu celelalte drepturi de care a fost privat, urmare a emiterii deciziei de suspendarea contractului individual de muncă nr. 111/15.12.2011.

În motivarea în fapt a cererii, contestatorul a arătat că, a fost angajat la XXX cu contract individual de muncă în funcţia de şofer iar din data de 20.01.2015 în funcţia de inspector trafic rutier.

Contestatorul a precizat că de la data încheierii contractului individual de muncă şi până la data de 07.11.2016, şi-a îndeplinit toate atribuţiile stabilite în fişa postului, iar la data de 08.11.2016, cu adresa nr. 3204, a fost convocat la comisia de disciplină pentru data de 14.11.2016, când i s-a prezentat un raport prin care i s-a adus la cunoştinţa că în urma unor analize interne s-a constatat un prejudiciu care ar rezulta din folosirea a 4 carduri aferente unor autovehicule, ce au fost retrase din circulaţie în luna martie 2016.

Contestatorul a menţionat că în mod nelegal, fără nicio probă, a fost învinuit că are cunoştinţa de acest prejudiciu, astfel că, în declarația pe care a dat-o în faţa Comisiei de disciplină, a arătat că nu are  atribuţii de verificare şi de utilizare pentru cardurile folosite de societate, aceste atribuţii fiind îndeplinite de către şeful său XXX.

A mai arătat contestatorul că, după audierea în cadrul Comisiei de disciplină a fost  emisă Decizia nr. 120/14.11.2016, prin care în mod nelegal i-a fost suspendat contractual individual de muncă pe motiv că s-a formulat o plângere penala împotriva sa, fără însă să-i se prezentate, astfel încât consideră că a fost suspendat din funcţie în mod nelegal şi abuziv.

Pe baza argumentelor prezentate, contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei așa cum a fost formulată, anularea Deciziei nr. 120/14.11.2016, ca nelegală, dispunerea reangajării la XXX.

În dovedirea cererii, contestatorul a solicitat încuviinţarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu şi testimonială.

În drept, contestatorul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 53/2003, rep. - Codul Muncii.

În data de 01.02.2017, intimata a depus la dosarul cauzei întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

În motivare, intimata a precizat că, începând cu 15 decembrie 2011, contestatorul a devenit angajat al intimatei conform contractului individual de muncă nr. 280019 din 1 martie 2002, cu modificările ulterioare iar prin actul adiţional numărul 7 din 20 ianuarie 2015 la contractul individual de muncă, contestatorul a fost avansat în funcţia de inspector trafic.

Intimata a susţinut că, potrivit fişei postului, printre altele, contestatorul avea şi obligaţia de a lua măsuri de încadrare în costurile normate de materii prime şi materiale, combustibil şi energie, evitarea risipei de orice fel şi evitarea oricărei neglijenţe în păstrarea şi folosirea valorilor materiale.

Astfel că, în data de 24 martie 2016, contestatorul a primit în gestiune de la intimată,  în baza procesului verbal de predare-primire, un număr de patru carduri individualizate de alimentare carburant aferente a patru autovehicule industriale (peridoc, macara etc.) ce urmau a fi retrase din circulaţie în aceeaşi lună, cu următoarele numere de înmatriculare: ---- („Autovehicule Industriale").

Intimata a mai arătat că, contestatorul avea obligaţia de a utiliza cele patru carduri exclusiv în exercitarea atribuţiilor de serviciu, respectiv în vederea alimentarii autovehiculelor industriale în perioada în care aceste se aflau în exploatarea întreprinderii.

În fapt, mecanismul de utilizare a cardurilor individualizate permitea deţinătorului, respectiv contestatorului să alimenteze cu carburat doar în rezervorul autovehiculului al cărui număr de înmatriculare este trecut - pe card, autovehiculele industriale din staţiile OMV Petrom pe baza unei linii de credit, decontarea preţului urmând să fie efectuată de intimată la o dată ulterioară.

Mai mult, intimata a precizat că toate cele patru autovehicule industriale au fost retrase din exploatarea acesteia la data de 26 martie 2016, fiind eliminate din evidenţele parcului auto activ şi parcate în localitatea Videle, judeţul Teleorman, astfel cum rezultă din Registrul electronic de mentenanţă, astfel că  cardurile trebuiau de asemenea retrase din folosinţă prin predarea lor de către contestator intimatei, însă acestea au fost folosite în continuare, fără acordul intimatei, până la data de 31 octombrie 2016, conform desfăşurătoarelor facturilor emise de OMV Petrom Marketing SRL, achiziţionând carburant folosind cardurile, pe care ulterior 1a revândut în scopul obţinerii unor avantaje materiale personale şi necuvenite.

Intimata a susţinut că la data de 02 noiembrie 2016 a făcut o verificare în ce priveşte alimentarea cu carburant a autovehiculelor societăţii,  prilej cu care a descoperit faptul că în data de 31 octombrie 2016 figurau ca alimentate cele patru autovehicule industriale retrase din exploatare la data de 26 martie 2016, astfel că analiza privind cele patru autovehicule industriale a fost extinsă asupra perioadei cuprinsă între data de 26 martie 2016 şi 31 octombrie 2016, descoperind că în această perioadă contestatorul a făcut alimentări de la staţia de distribuţie combustibil a OMV Petrom SA din Băicoi folosind cardurile ce ar fi trebuit retrase din folosinţă, constatând un prejudiciu de aproximativ 700.000 de litri de motorină, cu o valoare de aproximativ 340.000 de lei (76.000 de euro).

Intimata a precizat că activitatea frauduloasă a contestatorului nu a fost descoperită anterior întrucât acesta a ascuns în mod culpabil faptele, precum şi că în data de 7 noiembrie 2016 a formulat o plângere penală împotriva contestatorului înregistrată la Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova cu numărul 19687, formându-se dosarul cu nr. 12091/2016, urmând a se efectua cercetări sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de delapidare şi fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Ulterior, în data de 14 noiembrie 2016, a emis decizia cu numărul 120 prin care a decis suspendarea contractului individual de muncă nr. 111 din 15 decembrie 2011 al contestatorului Borşa Mihăiţă.

Intimata a susţinut că, criticile contestatorului sunt nefondate întrucât decizia de suspendare a raporturilor de muncă este temeinică având în vedere faptul că există indicii suficiente care să prefigureze o legătură de cauzalitate dintre faptele ilicite ale contestatorului şi prejudiciul suferit de intimată, iar vinovăţia contestatorului sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de delapidare şi fals în înscrisuri sub semnătură privata, urmează a fi stabilită de instanţa penală, în raport de plângerea penală.

Mai mult, conform celor comunicate de către Inspectoratul Judeţean de Poliţie Prahova, plângerea penală formulată de a fost trecută în rândul cauzelor cu autori cunoscuţi, organul de cercetare penală considerând că au fost prezentate suficiente elemente în vederea încadrării faptelor la infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 295 alin. 1 din codul penal şi la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută la art. 322 alin. 1 din codul penal.

Astfel că, măsura de suspendare a raportului de muncă cu contestatorul până la soluţionarea plângerii penale apare justificată, existând indicii că au fost săvârşite fapte penale care au prejudiciat grav interesele intimatei dar şi încrederea în angajatul contestator.

Totodată, intimata a susţinut faptul că, este de asemenea neîntemeiată critica contestatorului potrivit căreia acesta nu ar avea atribuţii în ceea ce priveşte utilizarea cardurilor de credit pentru alimentare cu carburant, întrucât potrivit fişei postului acesta avea obligaţia de a lua măsuri de încadrare în costurile normate de materii prime şi materiale, combustibil şi energie, iar deţinerea şi utilizarea cardurilor de către contestator cu consecinţa prejudicierii intimatei, reprezintă aspecte de fapt probate pe baza documentelor aflate la dosar, fiind irelevant dacă contestatorul a acţionat în limita atribuţiilor sale din fişa postului sau cu depăşirea acestora.

În concluzie, intimata a solicitat să respingerea contestaţia ca neîntemeiată, precum şi obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată.

În probaţiune, intimata a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri, constând în înscrisurile aflate la dosarul cauzei, precum şi a oricărei alte probe ar reieşi necesară şi utilă în etapa cercetării judecătoreşti.

În cauză a fost încuviinţată pentru ambele părţi proba cu înscrisuri.

Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată şi reţine următoarele:

Prin Decizia nr. 120 din data de 14.11.2016 s-a decis suspendarea contractului individual de muncă nr. 111 din 15 decembrie 2011 al contestatorului XXX.

În cuprinsul deciziei menţionate s-a reţinut că în baza art. 52 lit. b din Legea nr. 53/2003 formularea plângerii penale cu nr. 19687/07.11.2016  este temei al suspendării contractului individual de muncă, fila 8.

Cu privire la dispoziţiile art. 52 lit. b din Legea nr. 53/2003, se va reţine că prin Decizia Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015, dispozițiile art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii au fost declarate neconstituţionale reţinându-se că măsura suspendării determină încetarea temporară a obligaţiilor părţilor ce izvorăsc din contractul individual de muncă, cauza suspendării nu operează de drept şi nici nu este o exprimare a voinţei salariatului ci a angajatorului. A mai reţinut Curtea Constituţională că, în urma efectuării testului de proporţionalitate vizând măsura restrângerii exercitării dreptului la muncă, suspendarea contractului individual de muncă în urma formulării unei plângeri penale de către angajator împotriva salariatului nu întruneşte condiţia caracterului proporţional măsura fiind excesivă în raport cu obiectivul de atins.

La momentul la care unitatea pârâtă a decis suspendarea contractului individual de muncă respectiv la 14.11.2016 textul legal care a fundamentat decizia de suspendare fusese declarat neconstituţional astfel ca formularea unei plângeri penale împotriva salariatului contestator nu justifica suspendarea raporturilor de muncă în ceea ce îl priveşte.

Astfel fiind, anularea măsurii suspendării raportului de muncă se impune jurisdicțional, dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 279 din 23 aprilie 2015 aplicându-se tuturor litigiilor pendinte în materie. Drept urmare, de la data publicării deciziei de neconstituționalitate, când încetează efectele art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, se naște dreptul de a solicita despăgubiri echivalente cu drepturile salariale al angajatului, pentru perioada în care a fost suspendat contractul de muncă, până la reintegrarea efectivă, ca urmare a dispariției unei norme care nu mai poate produce niciun efect juridic.  Trebuie subliniat că lipsirea de efecte juridice a dispozițiilor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, ca urmare a deciziei pronunțate de Curtea Constituțională, este distinctă de problema acordării despăgubirii bănești salariatului pe perioada suspendării contractului de muncă. Consecința directă a lipsirii de efecte a textului în discuție duce la ineficiența actului juridic emis în temeiul normei de drept declarate neconstituționale și la reactivarea raporturilor de muncă, pentru procesele pendinte. Așadar, ca efect al reactivării raporturilor de muncă ia naștere un drept de creanță, pentru salariat, a cărui existență trebuie, însă, confirmată pe cale judecătorească.

 În acest caz, dreptul de a obține reparația bănească de către salariat este supus evaluării jurisdicționale, ceea ce înseamnă că dreptul nu s-a născut în patrimoniul reclamantului, acesta luând naștere numai ca urmare a acordării de către instanță, conform normelor în vigoare la momentul judecării cauzei. Nu este vorba, așadar, de drepturi născute direct, în temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie stabilite pe cale judecătorească, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive putându-se spune că partea beneficia de un bun care să intre sub protecția art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Concluzia ce se impune, în raport cu toate aspectele analizate, este aceea că în cauza pendinte, ca urmare a declarării neconstituționalității art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, dreptul la despăgubire se acordă salariatului pe toată durata suspendării contractului de muncă.

 Astfel, de la data încetării efectelor art. 52 alin. (1) lit. b) teza întâi din Codul muncii, se va naște dreptul la despăgubire al angajatului echivalent cu remunerația pentru perioada în care a fost suspendat, ca urmare a dispariției unei norme care nu poate produce niciun efect juridic.

Acest drept de creanță nu se va mai întemeia pe dispozițiile art. 52 alin. (2) din Codul muncii, pentru că dispar premisele aplicării sale, după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României temeiul acordării fiind astfel cum s-a arătat  art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Pentru toate considerentele de fapt şi de drept ce preced se va admite contestaţia şi se va anula decizia nr. 140/14.11.2016, se vor repune părțile in situația anterioara suspendării contractului individual de munca  nr. 111/15.11.2011 şi va fi obligată unitatea pârâta la plata despăgubirilor egale cu salariile indexate şi cu celelalte drepturi de care a fost privat reclamantul urmare suspendării contractului de munca.

Domenii speta

Spete similare