Exercitarea autorității părintești. Competență. Art. 8 Reg. ce nr. 2201/2003 Art. 12, alin. 3 din Reg. ce nr. 2201/2003 Reg. ce nr. 4/2009

In conformitate cu art. 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 din 27.11.2003, privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, competenţa instanţelor judecătoreşti dintr-un stat membru se determină după criteriul reşedinţei obişnuite a copilului la momentul sesizării instanţei, fiind vorba de o competenţă exclusivă a organelor judiciare.

In speţă, reclamanta şi minorii au reşedinţa obişnuită în Italia.

Criteriile după care se stabileşte reşedinţa obişnuită a minorilor, fiind enumerate în Hotărârea A C – 523/07, EU: C: 2009: 225 pct.37 – 39 a C.J.U.E.

Vizitarea sporadică a României nu schimbă reşedinţa obişnuită a minorilor, care fiind născute în Italia, acolo trăiesc şi sunt înscrise în şcoală, sunt integrate social şi familial.

Prin Sentinţa civilă nr. 5445 din 17 decembrie 2014 a Judecătoriei Târgu Mureş s-a desfăcut căsătoria părţilor încheiată la data de 23.08.2005, înregistrată sub nr. 677/23.08.2005 în Registrul de Stare Civilă al Primăriei Mun. Târgu Mureș, jud. Mureș, din culpa exclusivă a pârâtului–reclamant reconvențional.

S-a dispus ca reclamanta–pârâtă reconvențională să revină la numele avut anterior căsătoriei, respectiv „B.”.

S-a stabilit locuința minorelor G.N. și G.M. la mamă.

S-a dispus exercitarea autorității părintești cu privire la minorele G.N. și G.M. în mod exclusiv de către reclamanta–pârâtă reconvențională.

A fost obligat pârâtul să achite lunar minorelor G.N. și G.M. o pensie de întreținere în cuantum de 1/3 din veniturile sale lunare, iar dacă nu obține venituri, 1/3 din venitul minim net pe economie la data la care trebuie achitată această pensie.

Urmând ca celelalte cheltuieli pentru asigurarea celor necesare traiului minorelor și pentru educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestora se vor asigura de către mamă.

S-a încuviințat pârâtului-reclamant reconvențional să aibă legături personale cu fiicele sale, G.N. și G.M., după următorul program:

-În primul și al treilea week-end de vineri de la orele 17:00 și până duminică la orele 15:00

-O săptămână în vacanța școlară de iarnă a minorelor

-Alternativ în fiecare an, o săptămână în vacanța de Paște a minorelor

-O lună în vacanța școlară de vară a acestora

În timpul acestui program de vizitare minorele G.N. și G.M. vor trebui să fie însoțite în permanență de mama lor.

S-a luat act de faptul că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut că relaţiile dintre soţi sunt grav şi iremediabil vătămate iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă, fiind incidente în cauză prevederile art. 373 lit. b C.civ. cu art. 379 al.1 C.civ.

Cu privire la stabilirea locuinţei copiilor minori s-au reţinut prevederile art. 400 C.civ. iar referire la numele purtat după căsătorie prev. de art. 383 C.civ.

In analizarea petitului privind exercitarea autorităţii părinteşti s-au aplicat prevederile art. 397 C.civ. iar cu privire la contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor prevederile art. 529 C.civ. şi art. 530 C.civ.

In ceea ce priveşte dreptul părintelui care nu locuieşte cu minorul de a avea legături personale cu acesta s-au reţinut prev. art. 262 C.civ. şi art. 401 C.civ.

Prin Decizia civilă nr. 172 din 25.02.2016 a Tribunalului Mureş s-a admis apelul formulat de reclamanta B. (fostă G.)  M. I. împotriva Sentinţei civile 5445/2014 a Judecătoriei Tg Mureş.

S-a admis apelul formulat de pârâtul Gavrilă Nicu împotriva Sentinţei civile 5445/2014 a Judecătoriei Tg Mureş.

S-a anulat în parte sentinţa atacată respectiv în ceea ce priveşte exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorelor şi păstrarea legăturilor personale cu minorele.

S-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta B. (fostă G.) M. I. şi cererea reconvenţională formulată de pârâtul reclamant cu privire la petitele având ca obiect exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorelor şi păstrarea legăturilor personale cu minorele ca nefiind de competenţa internaţională a instanţelor româneşti.

S-a menţinut în rest sentinţa atacată.

S-a luat act că nu s-a solicitat cheltuieli de judecată.

In considerentele hotărârii s-au reţinut următoarele :

Reclamanta G.M. I. a învestit prima instanţă cu o cerere ce viza, în principal, divorţul părţilor şi în mod accesoriu exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorelor şi determinarea pensiei de întreţinere.

Reclamantul reconvenţional G. N. a învestit instanţa cu aceleaşi cereri, cu conţinut propriu, suplimentar şi subsidiar cu cererea de stabilirea a unui program de păstrare a legăturilor personale cu minorele.

Prima instanţă nu şi-a cercetat competenţa internaţională, ce poate fi cercetată în orice stare a pricinii, conform dispoziţiilor art. 1071 C. pr. civilă („necompetenţa internaţională a instanţei române poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi direct în căile de atac.”).

Interpretând per a contrario dispoziţiile art. 1065 C pr. civilă, rezultă că în măsura în care prin tratatele internaţionale la care România este parte, prin dreptul Uniunii Europene sau prin legi speciale se prevede altfel, dispoziţiile cărţii a VII-a „Procesul civil internaţional” nu se aplică proceselor de drept privat cu elemente de extraneitate.

Ambele părţi au domiciliul în Italia, minorele locuiesc în Italia, în consecinţă se impunea cercetarea competenţei internaţionale a instanţei române, iar verificarea competenței va avea loc separat pentru fiecare capăt de cerere (aşa cum o impune chiar Regulamentul 2201/2003 al Consiliului ), după care se va determina legea aplicabilă cererii cu care instanţa a fost învestită.

În prealabil trebuie identificat acel act normativ de nivel european incident şi acesta este Regulamentul CE nr. 2201/2003 al Consiliului privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.

Potrivit preambulului, paragraf 6, scopul adoptării acestuia a fost de a se crea un singur instrument în materie de divorț și în materie de răspundere părintească deoarece aplicarea normelor în materia răspunderii părintești intervine adesea în cadrul acțiunilor matrimoniale.

Referitor la capătul de cerere vizând desfacerea căsătoriei, faţă de obiectul acestuia şi faţă de faptul că părţile au reşedinţa obişnuită în Italia, precum şi cetăţenie română, competenţa internaţională va fi stabilită potrivit normelor cuprinse în art. 1 alin.1 lit. a, coroborat cu art. 6 din Regulament. Făcând aplicarea art. 3, Tribunalul a constatat că instanţele române sunt competente internaţional să soluţioneze cauza conform art. 3 alin.1 lit. ambii soţi având cetăţenia română.

Cu privire la divorţ au fost formulate critici de către pârâtul reclamant reconvenţional care a apreciat că prima instanţă în mod eronat a reţinut exercitarea de violenţe asupra soţiei, însă susţinerile acestuia sunt în mod vădit neîntemeiate.

Reclamantul reconvenţional, deşi a propus administrarea de probe în faţa primei instanţe, prin cererea sa le-a indicat în mod generic şi numai la primul termen a indicat numele şi datele. În privinţa primului martor M. V. s-a constatat imposibilitatea audierii acestuia, mandatul neputând fi executat (f.103), culpa fiind a reclamantului reconvenţional care trebuia să propună probe ce puteau fi administrate, iar în privinţa martorei R. G., se constată că nu s-a încercat administrarea probei prin comisie rogatorie internaţională, martora refuzând să se prezinte în faţa instanţei române, iar în apel, deşi avea posibilitatea de a solicita administrarea acesteia în condiţiile art. 470 combinat cu art. 194 e C. pr. civilă, nu a dorit administrarea acestei probe (f. 64-65 dosar apel).

În privinţa caracterului violent al pârâtului, suplimentar faţă de ce a reţinut prima instanţă, cu care împărtăşeşte aceeaşi convingere, se reţine sentinţa penală nr. 5878/2015, irevocabilă, din care rezultă condamnarea pârâtului la pedeapsa de închisoare de 35 de zile pentru infracţiunea de bătaie asupra soţiei.

Nu există nici un dubiu cu privire la caracterul violent al acestuia evidenţiat de martorul U. G. şi de hotărârile penale ale instanţelor italiene. În consecinţă, sentinţa pronunţată de prima instanţă privitoare la desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului este temeinică şi legală.

Cu referire la autoritatea părintească, în prealabil trebuie reţinut că această noţiune este definită de Regulament, în art. 2 pct. 7 („ansamblul drepturilor și obligațiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătorești, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil. Aceasta cuprinde în special încredințarea și dreptul de vizită”), punctele 9 şi 10 definind încredințarea (drepturile și obligațiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reședință) şi dreptul de vizită (în special dreptul de a duce copilul pentru o perioadă limitată într-un alt loc decât cel al reședinței sale obișnuite).

Faţă de obiectul cererilor formulate de părţi, exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorelor şi dreptul de vizită, competenţa internaţională a fost stabilită potrivit normelor cuprinse în Regulamentul (CE) 2201/2003 astfel cum prevăd art. 1 (1) b coroborat cu art. 1 (1) a. Art. 8 (1) se aplică sub rezerva alin.2 care face trimitere mai întâi la art. 9,10,12. Condiţiile speciale de aplicabilitate ale art. 9 şi 10 nu sunt întrunite (art. 9 nefiind cazul unei mutări din România în Italia, pentru a deveni competente instanţele române, nici art. 10, nefiind caz de răpire a copiilor).

În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 12 alin.1 procedând la analiza condiţiilor prevăzute de acesta instanţa constată că una din aceste condiţii nu este întrunită, cea având în vedere interesul superior al copilului, condiţie cumulativă alături de cele referitoare la exercitarea răspunderii părinteşti față de copil de către cel puțin unul dintre soți (în cauză de mama reclamantă) și la acceptarea expresă sau în orice alt mod neechivoc de către soți și de către titularii răspunderii părintești, la data sesizării instanței judecătorești, a competenţei instanţei (prin formularea cererii de către reclamantă şi a cererii reconvenţionale de către pârât, prin care a avut pretenţii proprii, dar nu a contestat competenta internaţională a instanţei) acestea din urmă fiind deci întrunite.

Pentru a determina interesul superior al copilului în sensul Regulamentului tribunalul a avut în vedere dispoziţiile paragrafului 12 „temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rând instanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii răspunderii părintești.

Prin urmare, atunci când analizează dacă reședința obișnuită a copilului se află în România, se au în vedere şi interpretările date art. 8 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, către C.J.U.E. în hotărârea A, C-523/07, EU:C:2009:225, pct. 37-39. Astfel, „reședința obișnuită” a copilului, în sensul articolului 8 alineatul (1) din Regulament, trebuie să fie stabilită pe baza unui ansamblu de împrejurări de fapt specifice fiecărui caz în parte potrivit unei evaluări de ansamblu. Factorii de considerat sunt cei de natură să demonstreze că prezența copilului pe teritoriul României nu are deloc un caracter temporar sau ocazional și că reședința copilului exprimă o anumită integrare într-un mediu social și familial, printre care: durata, regularitatea, condițiile și motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru și ale mutării familiei în România; cetățenia copilului; locul și condițiile de școlarizare; cunoștințele lingvistice; raporturile de familie și sociale ale copilului în România.

Din analiza criteriilor menţionate mai sus instanţa a reţinut că reşedinţa obişnuită a copiilor nu este în România, chiar dacă au şi cetăţenie română, fiind născute în Italia, unde trăiesc şi sunt înscrise la şcoală, unde sunt bine integrate social şi familial. Vizitarea sporadică a României (f.72, 73) nu schimbă concluziile cu privire la reşedinţa obişnuită a minorelor care se află în Italia. De altfel, pârâtul apelant a declarat în faţa instanţei de apel că minorele sunt la mama lor în Italia, că sunt înscrise acolo la şcoală, că în vacanţa de vară au fost la bunicii din România.

În aceste condiţii, tribunalul făcând aplicarea art. 8 alin.1 şi art. 17 din Regulament a respins capetele de cerere ale ambelor părţi referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, stabilirea locuinţei minorelor şi păstrarea legăturilor personale cu minorele ca nefiind de competenţa internaţională a instanţelor româneşti.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la pensia de întreţinere, în şedinţa din 05.11.2015, a reţinut incidenţa Regulamentului (CE) nr. 4/2009 al Consiliului şi competenţa instanţelor româneşti, şi că potrivit art. 15 al acestuia, legea aplicabilă se determină potrivit Protocolului de la Haga, fiind legea italiană, al cărei conţinut a fost obţinut prin intermediul Ministerului  Justiţiei.

Însă având în vedere că apelul declarat de reclamantul reconvenţional nu poate fi admis în sensul admiterii integrale a cererii reconvenţionale formulate de acesta, cererea sa cu privire la divorţul din culpa comună nefiind admisă, în rest instanţa nefiind competentă asupra cererilor referitoare la răspunderea părintească, mai mult, nefiind formulate critici cu privire la modalitatea de stabilire a pensiei de întreţinere şi cum apelanta nu a declarat apel în privinţa cererii ce vizează pensia de întreţinere, fiind mulţumită de soluţia pronunţată asupra acesteia, s-a menţinut în această privinţă soluţia adoptată de prima instanţă. 

S-a constatat că părţile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Impotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta B. M. I., solicitând admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre judecare la Tribunalul Mureş, prin stabilirea competenţei internaţionale a instanţelor româneşti şi rejudecarea capetelor de cerere faţă de care Tribunalul Mureş a constata din oficiu necompetenţa internaţională, respectiv admiterea apelului reclamantei şi respingerea apelului pârâtului.

In motivarea cererii s-a arătat că chiar dacă minorele aveau reşedinţa obişnuită în Italia, în sensul că frecventau acolo şcoala şi erau bine adaptate mediului din Italia, totuşi, reşedinţa lor era alternativă, având perioade mai lungi în care locuiau şi în România, nu doar vizite sporadice.

La data sesizării instanţei – moment faţă de care se stabileşte competenţa, conform art. 16 al. 1 lit. a din Regulamentul 2201/2003 CE minorele erau în ţară, unde au rămas peste trei luni.

S-a apreciat că în speţă este aplicabilă prevederile privind competenţa bazată pe prezenţa copilului – art. 13 Regulament precum şi excepţiile şi prorogările de competenţă – art.9, 12 al.1 lit. a, b, al.3 lit. b care au fost luate în considerare de către instanţă.

Prin completarea motivelor de recurs s-a reitera că instanţa a aplicat greşit normele incidente în speţă iar motivarea este contradictorie şi insuficientă.

Prin Intâmpinarea formulată la data de 10 octombrie 2016 s-a invocat excepţia inadmisibilităţii căii de atac, respingând în consecinţă recursul promovat.

In privinţa excepţiei inadmisibilităţii s-a arătat că atâta timp cât dispoziţiile legale în materia desfacerii căsătoriei nu dispun în mod explicit posibilitatea ca hotărârea pronunţată de instanţa de apel să poată fi atacată cu recurs, s-a considerat că prezenta cale de atac promovată de reclamantă este inadmisibilă.

In privinţa chestiunilor de fond s-a apreciat că acestea au fost judicios dezlegate de instanţa de fond.

In şedinţa publică din 17 noiembrie 2016, în raport de prevederile art. 1071 al.1 C.pr.civ. instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii recursului.

Analizând actele şi lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate instanţa constată că recursul declarat este nefondat din următoarele considerente :

In conformitate cu art. 8 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 din 27.11.2003, privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, competenţa instanţelor judecătoreşti dintr-un stat membru se determină după criteriul reşedinţei obişnuite a copilului la momentul sesizării instanţei, fiind vorba de o competenţă exclusivă a organelor judiciare.

In speţă, pe baza probelor administrate s-a stabilit că reclamanta şi minorii au reşedinţa obişnuită în Italia.

Instanţa de apel a arătat care sunt criteriile după care se stabileşte reşedinţa obişnuită a minorilor, acestea fiind enumerate în Hotărârea A C – 523/07, EU: C: 2009: 225 pct.37 – 39 a C.J.U.E.

S-a relevat că factorii de considerat sunt cei de natură să demonstreze că prezenţa copilului pe teritoriul României nu are deloc un caracter temporar sau ocazional şi că reşedinţa copilului exprimă o anumită integrare într-un mediu social şi familial, printre care : durata, regularitatea, condiţiile şi motivele sejurului pe teritoriul unui stat membru şi ale mutării familiei în România, cetăţenia copilului, locul şi condiţiile de şcolarizare, cunoştinţele lingvistice, raporturile de familie şi sociale ale copilului în România.

Vizitarea sporadică a României nu schimbă reşedinţa obişnuită a minorilor, care fiind născute în Italia, acolo trăiesc şi sunt înscrise în şcoală, sunt integrate social şi familial.

In cauză s-a mai invocat incidenţa art.12 al.3 din Regulamentul CE nr. 2201/2003 pentru a justifica competenţa instanţei române sesizate cu judecata pricinii.

Asupra acestui aspect s-a reţinut că deşi este adevărat că art. 8 al.1 din Regulament se aplică sub rezerva art. 12 din acelaşi act normativ, totuşi dispoziţiile art. 12 al. 3 nu sunt aplicabile în speţă.

Conform art. 12 al.3 din Reg. CE 2201/2003 instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materie de răspundere părintească atunci când copilul are o legătură strânsă cu acest stat membru, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părinteşti îşi are reşedinţa obişnuită aici sau copilul este resortisant al acestui stat membru şi competenţa instanţelor a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părţile la data sesizării instanţei, iar competenţa este în interesul superior al copilului.

In cauză instanţa constată că nu sunt întrunite în speţă condiţiile cumulative ale existenţei unei strânse legături pe care copilul să o aibă cu statul de cetăţenie şi să fie în interesul superior al copilului.

Astfel, legăturile minorilor cu statul de cetăţenie sunt întâmplătoare, iar cursurile de învăţământ sunt urmate în Italia.

Pe de altă parte, justa soluţionare a cauzei impune administrarea unor probe care să ateste condiţiile materiale şi morale pe care reclamanta le poate oferi minorilor.

Or, administrarea acestor probe se impune a fi făcută de instanţa potrivit principiului proximităţii, respectiv de către instanţele în a căror rază teritorială îşi au stabilite minorii reşedinţa, aceste organe judiciare având acces la datele necesare stabilirii detailate a condiţiilor materiale şi morale pe care reclamanta le poate oferi minorilor.

Reţinând că în cauză nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 12, al.3 din Regulament şi că la data sesizării instanţei minorii aveau reşedinţa obişnuită în alt stat membru, instanţa a constatat că, lumina dispoziţiilor art. 8 al. 1 din Regulament şi al art. 15 din Regulamentul CE  nr.4/2009 al Consiliului, în mod întemeiat s-a stabilit că petitele în cauză nu sunt de competenţa internaţională a instanţelor româneşti.

Faţă de cele ce preced, ţinând seama şi de prevederile art. 496 C.pr.civ. a fost respins ca nefondat recursul declarat.

Domenii speta

Spete similare